De când mă știu am fost într-o continuă disonanță cu vârsta. Mama m-a făcut târziu, la 38 (acum probabil nici nu mai e considerat târziu) și m-a crescut doar cu bunica. Am fost trei generații de grații. Întotdeauna am fost înconjurată astfel de oameni maturi, prieteni și cunostintele alor mele care dacă aveau și ei copii ori nepoți erau mult mai mari decât mine.
M-au dat la școala la 6 ani, pe când colegii mei aveau 7, ba chiar 8 ani.
Mi-am luat capacitatea fără buletin și am fost admisă la facultă înainte să fac 18 ani. Am împlinit 19 și respectiv 20 în State, unde încă mă puteam bucura de statutul de minoră.
M-am îndrăgostit de-adevăratelea abia când aveam primul job și îmi terminam masterul, la aproape 22 de ani iar el avea… 19 proaspăt împliniți. Când trebuia să împlinesc 23 am decis să sărbătoresc tot 22 și în fiecare an alături de el păstram tradiția și diferența de nici 2 ani între noi.
Când am ajuns la 25, nu ăia făcuți pe bune, ci ăia cu doi mai mult, am renunțat să mai zic câți ani am. Diferența dintre noi doi nu mai conta nici pentru restul, aveam amândoi joburi și din punct de vedere social, eram un cuplu matur care se distra ca la 20.
Când ne-am despărțiat am început să îmi pun problema câți ani am pentru a seta o vârstă pe Tinder, nu de alta, și pentru a încerca să-mi clarific dacă într-adevăr, bărbații mai tineri ar fi fost genul meu. El fiind singurul care a contat vreodată n-am stat să analizez pentru că era atipic totul. Mi-am făcut un soi de teorie, pe care aș putea s-o susțin în continuare cu argumente destul de multe că ar fi ok bărbații mai tineri, pentru că ei se raportează diferit la tot felul de eșecuri.
Cred că merită un articol nou subiectul ăsta al relațiilor mai puțin tradiționale, așa că mă voi întoarce la alt motiv pentru care mi-e greu să mă încadrez la o vârstă, și anume călătoritul.
Prin faptul că stăm fizic perioade destul de lungi în anumite locuri ne face să nu dăm importanță deloc vârstei pentru că creștem alături de ceilalți și ne ancorăm puțin mai bine în realități cotidiene. Mergem la școli ori joburi împreună, ne serbăm zile de naștere împreună, chiar dacă nu ne cunoaștem ne asociem cu alți prieteni comuni și aflăm destul de rapid ASL PLS-ul.
În schimb, atunci când călătorim, în funcție de destinații și de stilul de a călătorii putem juca orice rol, putem fi oricine vrem. Călătoresc des, mult și fac asta singură, ceea ce mă face în continuare atât de reticentă în a-mi pune o etichetă asupra vârstei. În mod evident, pentru că sunt un fluture social mă împrietenesc destul de rapid cu alte persoane și aflu cine sunt, de unde vin, cu ce se ocupă și de când sunt și ei pe pământ. La mese mari rotunde, ori pe-nserate, devine un joc destul de interesant să ne ghicim vârstele. Vă pot spune că am primit cele mai variate răspunsuri, dar niciodată n-au ajuns nici măcar aproape de realitate. Atunci când povestesc mai multe despre experiențele avute, mai ales din punct de vedere profesional, încep să-și pună întrebarea dacă am mai mult de 25-26.
Ei bine, și atunci, vă întreb eu pe voi, cum să spun că schimb prefixul într-o lume în care doar cei foarte tineri ori pensionari mai călătoresc?
Nici măcar nu mi-e teamă neapărat de îmbătrânire, va suna extrem de narcisit ce voi spune, dar am gene bune. Mama încă primește maxim 50 când ea de fapt mai are vreo doi până la 70. Nu pot decât să mă bucur, dar vedeți unde bat? Cum aș accepta și atunci că am 70 când nu-i arăt? Cum să spun cuiva, când nici măcar nu-i simt?
De ce-ar conta vârsta, de ce n-am putea fi în funcție de context exact cine am vrea să fim?
Nu, nu cred că am tendințe de a dezvolta personalități multiple, rămân tot eu, cea care refuz să mai adaug ani doar pentru că așa face toată lumea.
Ca să o citez pe Nanny Fine, you can celebrate 29 for at least 10 years…:)
Concluzia ar fi că vârsta e doar un număr, nu? Unii acceptăm mai ușor acel număr sau îl lăsăm la voia întâmplării.
Dar, acum în prag de 30 am decis să văd mai îndeaproape care-i treaba cu vârsta asta, ce-nseamnă pentru alții noua decadă și mai ales cum ne schimbăm noi femeile după ce trecem de valul mai plin de entuziasm al 20-ului.
Așa s-a născut tematica noului număr print al revistei The Woman, femeia la 30 și schimbările prin care trecem până la un nou prefix. Vom exploata multe subiecte informative, unele intrigante, o vom face mai jucăuș și cel mai important, vom intervieva cele mai variate și inspiraționale femei. Până în toamnă, la apariția revistei, vă voi ține la curent cu unele dintre subiecte care merită dezbătute din mai multe unghiuri, iar varianta online ne oferă spațiu nelimitat pentru a face asta.
Dacă aveți alte opinii despre cum e la 30+ ani, ori vă confruntați cu aceleași probleme ca și mine și aveți întrebări pe care le-ar putea rezolva alții, să știți că le aștept, aici în comentarii, ori pe mail la gloria at thewoman.ro. Pot fi legate de sănătate, dileme în carieră și relații, ori gânduri care v-au apărut după ce-ați citit ce am scris.
Vă îmbrățișez cu drag și vă urez un 29 etern tuturor celor ca mine, care au decis să nu schimbe prefixul.
Gloria
