Carina Dașoveanu este o tânără pasionată de lumea artistică, curioasă și mereu dornică de experiențe noi, interesante și captivante.
Carina ne-a povestit că a simțit mereu o atracție pentru domeniul artistic și că în adâncul sufletului simțea că acesta este drumul pe care va merge. Cu toate că nu mulți au luat-o în serios atunci când pe la vârsta de 12 ani i-a anunțat că își dorește să devină regizor, atracția a fost prea mare și după cum a spus și ea, „regia de film este singura pasiune care a fost constantă în viața mea și probabil va rămâne așa foarte mult timp de acum încolo.”
Cu toate că are doar 23 de ani, a avut parte de experiențe unice până la această vârstă, scurtmetrajul realizat de ea fiind nominalizat la festivalul de Cannes, iar acum va fi prezentă la TIFF, cu o nouă producție.
Carina ești cunoscută ca fiind cea mai tânără regizoare al cărei scurtmetraj a fost premiat la Cannes. Povestește-ne puțin despre tine.
Sunt Carina-Gabriela Dașoveanu, am 23 de ani și m-am născut într-un oraș liniștit numit Râmnicu Vâlcea. Am jucat baschet toată copilăria și am un câine pe nume Oscar. L-am primit cadou ca pe “primul meu Oscar”, clasic.
Sunt o fire foarte curioasă și când vine vorba de hobby-uri, cred că am încercat tot ce se putea, dar în același timp, sunt și genul de persoană care se enervează dacă nu se pricepe la ceva din prima și își pierde interesul.
Acum câteva zile, mi-am cumpărat o muzicuță. Vă anunț peste ceva timp dacă am devenit noua John Popper sau dacă am uitat muzicuța pe noptieră, neatinsă.
Ai declarat într-un interviu acordat unei publicații online că „la doisprezece ani scriam în jurnal că vreau să devin regizor”. De unde această pasiune? Ai moștenit talentul de la cineva din familie?
Cum am spus și mai devreme, când eram mică eram foarte curioasă, dar renunțam repede. Așa că atunci când le-am spus părinților la 12 ani că vreau să mă fac regizor, nu prea m-au luat în serios, erau obișnuiți cu mine. Uite că regia de film este singura pasiune care a fost constantă în viața mea și probabil va rămâne așa foarte mult timp de acum încolo.
Cred că așa și-au dat seama ai mei că eu chiar o să urmez drumul acesta în viață, pentru că nu am renunțat nicio secundă să îmi doresc asta. Nu am pe nimeni în familie în domeniu. Tata este inginer, mama profesoară de fizică și chimie. Cumva mă bucură că sunt singura din familie care face asta.
Deși poate aș fi avut parte de mai multe deschideri, mă încântă gândul că am un lucru și e doar al meu și dacă cumva greșesc, nu dezamăgesc pe nimeni. Nu e nicio presiune pe mine, e pură libertate și e un lucru extraordinar. Mama mea e foarte talentată la scris și tata e un om cu o sensibilitate aparte. Cred că asta am moștenit de la ei, dragostea pentru scris și sensibilitatea.
Povestește-ne puțin parcursul tău profesional. Care au fost pașii pe care a trebuit să îi parcurgi pentru a-ți îndeplinii visul din jurnal?
Am început ca actriță de teatru în spectacole pentru școală. Apoi am început să și regizez scenetele în care jucam. Îmi plăcea foarte tare să pun lucrurile în scenă. După liceu, am aplicat la 8 facultăți de film: 6 facultăți din străinătate, la Facultatea de Teatru și Film din Cluj și la UNATC. După ce am intrat la cele 8, am decis să rămân la UNATC. M-am simțit foarte bine la admitere și mi s-a părut locul ideal unde să pot crește și să pot învăța.
Te numeri printre puținele persoane care au reușit o asemenea performanță, ca la 22 de ani să ai un scurtmetraj premiat la festivalul de Film de la Cannes. Ce ne poți spune despre „Prin oraș circulă scurte povești de dragoste”. Care este povestea din spatele scenariului?
Era primăvară, urma să termin facultatea. Eram foarte presată de ideea că trebuie să fac un film de final de facultate și nu aveam deloc inspirație. Într-o seară, rămăsesem fără baterie la telefon și nu aveam nici bani cash la mine. Ploua foarte tare și eram foarte departe de casă. Nu găseam pe nimeni pe stradă ca să mă ajute să chem un uber.
Am început să merg prin ploaie în căutarea unui taxi și l-am și găsit. I-am explicat taximetristului că nu am baterie la telefon și nici bani și că o să îi pot plăti abia după ce ajungem. În drumul spre casă, mi-am reamintit ce zi rea am avut și am început să plâng.
Taximetristul nu m-a întrebat ce am, de ce plâng, ci doar s-a uitat în oglinda retrovizoare la mine, apoi a aprins radioul. După câteva momente de liniște, acesta a început să îmi povestească, de nicăieri, povești din viața lui, doar că atât de bine alese, încât să mă facă pe mine să realizez că orice aș fi pățit, viața merge înainte și merită trăită din plin. El a înțeles că nu aveam nevoie să vorbesc despre asta. M-a surprins umanitatea, empatia și maturitatea de care a dat dovadă. Am ajuns acasă și am știut că tocmai s-a “născut” noul meu film.
Cât de complicat a fost să scrii scenariul pentru acest scurtmetraj? Dar să alegi personajele sau contextul în care să se desfășoare întreaga acțiune?
Am scris scenariul într-o singură noapte în care nu mă simțeam deloc bine emoțional și nu am modificat absolut nimic la el de atunci. Cred că asta este cea mai frumoasă parte a cinematografiei: uneori nu avem un prieten cu care să vorbim sau un umăr pe care să plângem, dar mereu vom avea un scenariu de scris. Referitor la distribuția filmului, am ales-o pe Ilinca Hărnuț, deoarece o văzusem în mai multe filme și mi se părea foarte expresivă și naturală. Cred că Ilinca are ceva special care te face să vrei să o privești constant.
Cum vede un regizor industria cinematografică în România? Cât este de greu să produci și cum faci să ajungi la inimile oamenilor?
Orice pădure are uscăciuni, dar mie îmi place să admir copacii verzi mai mult decât să îmi concentrez atenția pe frunzele uscate. Ceea ce mi se pare mie un plus când vine vorba de producerea unui film în România este că aici regizorul are mai multă libertate în alegeri și nu i se taie aripile când își dorește ceva.
Iar în ceea ce privește a doua întrebare, cred că ajungi la inima spectatorului dacă îl faci pe acesta să se regăsească în personajele tale. Dacă construiești un personaj negativ, cheia către empatie este să îi arăți și partea umană și sensibilă. Oamenii sunt creaturi complexe, nu există doar personaje rele sau doar personaje bune.
După experiența pe care ai avut-o la Cannes ai primit oferte sau te-a tentat ideea de a-ți continua activitatea în afara țării?
Toată lumea râde când aude asta, dar Festivalul de Film de la Cannes a fost primul meu festival. M-am dus acolo cu inima deschisă și cu gândul că vreau doar să mă bucur de moment, nu m-am dus croită să îmi fac relații. Poate am greșit, poate nu, dar mie nu îmi place să forțez relații și interacțiuni doar pentru interesul meu profesional. Cred că totul trebuie să curgă natural și să vină de la sine.
Astfel, la Cannes nu mi-am făcut parteneri de afaceri, ci mi-am făcut prieteni. În schimb, după nominalizarea de la Sundance, am primit mai multe oferte de colaborare în afara țării. Momentan nu mi-aș dori să părăsesc țara pentru o perioadă lungă de timp, îmi place aici. Cinematografia românească are un farmec aparte care mă atrage foarte mult.
În scurt timp va avea loc o nouă ediție a TIFF, iar scurtmetrajul regizat de tine, Mon Ami face parte din selecția filmelor din categoria Zilelor Filmului Românesc. Ce ne poți spune despre această nominalizare?
Mon Ami este primul film pe care l-am făcut după „Prin oraș circulă scurte povești de dragoste”, deci în timpul filmărilor, am simțit o presiune în plus. În momentul în care am aflat că filmul a fost apreciat și că este selectat la Tiff, am simțit că presiunea s-a ridicat de pe umerii mei. M-am bucurat enorm să aflu că și acest film a reușit să ajungă la sufletele oamenilor, asta este tot ceea ce contează pentru mine.
Cum ai primit vestea că scurtmetrajul tău va rula în cadrul festivalului? Ce reprezintă pentru tine prezența la TIFF în calitate de regizor?
Nu am mai fost până acum la TIFF și sunt foarte entuziasmată să văd ce mă așteaptă. Cred că această nominalizare a venit ca o confirmare a muncii noastre. Atât eu, cât și echipa filmului, suntem foarte mândri și onorați că luam parte la ediția de anul acesta.
Care sunt trei cele mai importante lecții pe care le-ai învățat de-a lungul timpului în cariera și ai vrea să le oferi ca sfat tinerilor care își doresc să activeze în lumea artistică, în cea a filmului?
Știu că o să sune clișeic, dar una dintre cele mai mari lecții pe care le-am avut de învățat este să nu mă las afectată de părerea oamenilor din jur. Cinematografia este un domeniu subiectiv, deci este normal să avem parte atât de laude, cât și de critici.
Critica constructivă este întotdeauna binevenită, dar răutățile gratuite ar trebui doar să treacă pe lângă noi fără să ne atingă. Un ocean întreg nu poate scufunda o mică barcă decât dacă apa ajunge în interiorul acesteia.
Un alt lucru pe care l-am învățat este să îmi ofer timp, să fiu mai răbdătoare cu mine. În spatele unui film sunt luni, poate chiar ani de muncă și introspecție. Deci cred că fiecare regizor trebuie să își acorde timp să descopere ce îi place, ce nu, ce fel de povești vrea să spună, ce îl sensibilizează și tot așa.
Și un ultim lucru ar fi să nu uiți să fii om. Să nu uiți de unde ai plecat, să fii recunoscator oamenilor care ți-au fost alături, mereu amabil și elegant. Să nu te plafonezi după ce ai luat un premiu, să continui să lupți pentru visul tău. Este o linie fină între încredere de sine și aroganță. O să sune amuzant, dar cred că un regizor trebuie să fie exact ca o lebădă, calm și elegant la suprafață, dar pedalând non-stop pe sub apă.
—
Cartea de pe noptieră: ”Jurnalul unui personaj controversat” de Dinu Săraru
Festivalul de film preferat: Fiecare festival are farmecul său, nu cred că pot să aleg.
Regizorul care te inspiră cel mai mult: Îmi place foarte mult Chantal Akerman, dar dacă este să vorbim de inspirație, cred că Xavier Dolan și Apichatpong Weerasethakul.
Locul preferat pentru a scrie (de ce?): Niciodată nu stau în același loc când scriu. Pornesc un scenariu de la birou, apoi sufragerie, baie, balcon, restaurant, parc. Îmi scriu scenariile cu stiloul pe foaie și scot stiloul ori de câte ori îmi vine inspirația, nu contează unde sunt.
O întrebare care ți-ai fi dorit întotdeauna să-ți fie adresată într-un interviu, dar nu a fost (și răspunsul la aceasta):
Dacă merită efortul?
Și răspunsul este că da, merită. Dacă ar fi să mă întorc în timp, aș face aceeași alegere. Nu există bucurie mai mare decât să știi că ai muncit foarte mult pentru visul tău și îl vezi cum se materializează. Cea mai mare împlinire pentru mine este că pot să transmit emoție și că am posibilitatea să spun povești.
—
Editor:
