Dacă ai văzut până acum unul dintre filmele Hot Shorts, Selfie, Poveste de dragoste, În film la Nașu’, Selfie69 sau Oh, Ramona, atunci ești deja familiarizat cu arta Cristinei Jacob, rezigor Zazu Film – studio-ul de producție cu cele mai de succes filme românești. Partea din ea pe care ne-a arătat-o atunci când ne-a acordat acest interviu, însă, merge mai departe de atât. Nu s-a rezumat la a ne arăta doar succesele ei; ne-a vorbit deschis despre poveștile din spatele acestora. Ne-a povestit despre călătoria care a dus-o în punctul profesional și personal în care se află astăzi. Nu a ezitat să se arate deschisă și vulnerabilă în fața noastră și, deci, a cititorilor noștri.
Ne-a făcut cunoștință cu Cristina așa cum doar speram să cunoaștem. Însă, mai mult decât atât, nu s-a dat în lături din a ne arăta o variantă a sa cât se poate de umană – după cum a și învățat atunci când și-a făcut masterul în cadrul London Film School. După încheierea acelui capitol al vieții sale, pe Cristina a așteptat-o serie lungă de reușite pe plan profesional. Dar faptul că a ajuns să fie regizor în România, într-o industrie dominată de bărbați, atrage după sine idei preconcepute de care se lovește încă și astăzi, cinci filme făcute mai târziu. Așa se face că a ajuns să aibă mai multe premii luate în America și Canada decât în țara ei natală.
Totuși, Cristina a conștientizat că nu premiile sunt ceea ce contează cel mai mult. Contează să te simți împlinit cu ceea ce faci. Contează să (te) iubești. Contează ca atunci când viața te scoate la tablă, servindu-ți o lecție nouă, să nu renunți până nu găsești răspunsul corect. Și mai contează să ai alături o echipă care poate că nu te aplaudă și nu-ți face complimente, dar care pariază pe tine chiar și banii lor de chirie sau de mâncare. Acum, multe lecții învățate mai târziu, Cristina și-a fnalizat filmările pentru noul său film, The Perfect Escape. Iar următorul lucru pe care l-a făcut a fost să se așeze cu ea însăși și să ne răspundă la câteva întrebări.
Care au fost câteva dintre ideile preconcepute de care te-ai lovit în momentul în care ți-ai anunțat familia și prietenii că vei urma o facultate de Film? Care a fost primul impact pe care l-au avut asupra ta?
Ai zis bine că subconștientul meu a ales înaintea conștientului. Dacă ai cunoaște poveștile de viață ale părinților și bunicilor mei, ai găsi normal ca generația următoare să dea un povestitor. Fiind născută odată cu Revoluția, presupun că m-am impregnat de spiritul rebel al momentului.
A face schimbări și a nu mă conforma a fost ceva caracteristic mie încă de bebeluș. Nu e o glumă, am rupt gratiile de la pătuț ca sa evadez! Ca adolescentă, nu m-au impresionat părerile celorlalți, nu am ținut cont de ele. Cel mult m-au ambiționat și mai tare să le demonstrez contrariul.
În alegerea facultății, pare că orice iese din sfera alegerilor „sigure” poate trece ca fiind o decizie condamnabilă de către cei din jurul nostru. Ce a găsit Cristina, copilul în vârstă de 14 ani, în film astfel încât și-a dorit să-l realizeze ea însăși? Ce găsește Cristina, femeia de astăzi (nu regizorul!) în film acum?
Cristina, adolescenta de 14 ani, a căutat, probabil, o evadare din realitatea ei, care nu era ideală… și a vrut să aibă un mediu pe care să-l perfecționeze ea. Un film e o bucată de viață în care cineastul alege ce și cum se întâmplă, el hotărăște deznodământul. La 14 ani, nu mai vrei să fii un personaj în povestea celor mari, ci autorul poveștii tale, fie ea și de ficțiune.
Cristina, femeia de astăzi, tocmai a terminat de filmat filmul: The Perfect Escape. Ironia face că știe deja că there is no escape și că trebuie să treci prin întuneric ca să ajungi la lumină. Uneori doar metaforic vorbind, alteori și practic. Astăzi văd prin film o fereastră prin care putem explora diferite povești.
Din acest motiv noi, regizorii, la fel ca voi, jurnaliștii, trebuie să fim foarte responsabili față de informația pe care o dăm mai departe. Cu acest instrument putem fie să ținem trează conștiința în oameni, fie să îi împingem spre mediocritate. Alegerea și responsabilitatea e și a noastră, nu doar a publicului.
La început, nici părinții tăi și nici anturajul tău nu te-au susținut în ceea ce îți doreai tu să faci: film. Totuși, asta nu te-a oprit pentru că făceai ceea ce îți plăcea și o făceai cu pasiune. Care este relația ta cu zicala conform căreia „atât timp cât faci ce îți place, nu vei fi nevoit să lucrezi nici pentru o singură zi în viața ta”?
„Eu nu evoluez din confirmări și succese, ci din dubii și întrebări.”
Se zice că în momentul în care realizezi că a trăi e ceva profund, atunci totul devine extrem de profund. Orice aș fi ales să fac, aș fi decis astfel încât să-mi placă ceea ce făceam. De fapt, sunt meserii care mi se par astăzi chiar mai atractive decât regia, în care aș fi avut timpul să experimentez mai în tihnă, așa cum am descoperit recent că-mi place.
Ce zici de biolog, arhitect, muzician, chimist, parfumier, designer de obiect, bucătar? Sigur, multe sunt tot profesii artistice, dar cred că orice faci poate fi ridicat la nivel de artă, dacă ai posibilitatea să încerci, să te joci, să greșești si să înveți din asta.
Din diferențe se naște frumusețea. Cum ar fi o lume numai cu oameni ca mine sau ca tine? Cred că extrem de plictisitoare la început și, foarte curând, un iad. Pentru că eu nu evoluez din confirmări și succese, ci din dubii și întrebări.
Uite, astăzi am avut o întamplare mai puțin fericită. M-am întrebat de ce-mi tot vine lecția asta, ce pattern tot repet? Am dubii că am acționat optim, din moment ce a ieșit iar ceva haotic… Viața te scoate la tablă și nu te lasă până nu găsești răspunsul corect. Însă, când te întorci în banca ta, nu mai ești același: ai evoluat.
Care a fost momentul când ai realizat, ca adult, că n-ai avut o copilărie ușoară? Există motive sau teme din copilăria ta pe care le-ai transpus în filmele tale?
Am simțit încă de atunci că nu e o copilărie ușoară. Am fost forțată de împrejurări să nu mă mai joc cu păpușile, ci să devin brusc „om mare”. Am recuperat mult mai târziu, când păpușile au devenit personaje în filmele mele. Probabil că mi-am trăit adolescența prin filmele cu și despre adolescenți pe care le-am făcut.
Știi, mulți râd de persoanele care își cumpără o mașină sport sau o motocicletă când ies la pensie… Eu, în schimb, mă gândesc că nu și-au uitat visul de copil, deși le-a luat o viață să și-l realizeze. Privind așa, nu mai sunt ridicoli, ci umani și autentici.
Pentru un regizor, Don Quijote e un erou mai puternic decât Tarzan. Îți iei camera de filmat și privești ce trăiește personajul. Dacă o faci curat și cinstit, spectatorul va trăi ce privește pe ecran.
Ce lecții aplicabile în viața profesională reală mai degrabă decât în film ai învățat în cadrul London Film School și cum?
Am învățat mai multe. Chiar am vorbit despre ele cu cei doi colegi ai mei de la London Film School, cu care lucrez deja la al doilea film… Și-am ajuns la concluzia că orice se învață. Trebuie doar să te deschizi și vei învăța.
În primul rând, am învățat despre nevoia unei baze solide. E riscant să faci film, să te joci cu a șaptea artă fără să le cunoști pe celelalte. Dacă studiezi istoria artelor, înțelegi de ce o culoare merge cu alta sau nu, ce transmit ochiului și sufletului odată puse împreună, de ce costumul acela „vorbește” și altul nu, ce trasmite Caravaggio pictând acea lumină perfectă și de ce ales să o reproducă astfel. Tehnicile sunt diferite, însă spectatorul e același. Nu te poți păcăli în acestă meserie, e tranșant de dură.
În al doilea rând, în facultate, uram insistența cu care ne arătau toate filmele western. Nu înțelegeam de ce atâția cow-boy. Astăzi, după 10 ani de la primul meu film și la al cincelea filmat, mi-am dat seama că prima întâlnire a unor îndrăgostiți nu se deosebește mult de un duel în Vestul sălbatic: cei doi se studiază atent, fiindcă își pun viața în joc, apoi joacă totul pe o carte. E suspans, e construcție dramatică și sunt sentimente puternice de exprimat printr-o economie de gesturi. Toate astea mi-au rămas gravate în subconștient după acel exercițiu western.
Nu în ultimul rând, un alt lucru esențial pe care l-am deprins a fost umanitatea. A fost cumva șocant pentru mine să văd cum colegii mei – veniți din toate colțurile lumii – aveau aceleași preocupări, gânduri, emoții și nevoi. Doar experiențele erau diferite și asta ne dădea unicitatea fiecărei culturi, acest filtru diferit prin care noi toți percepeam aceeași viață. Începând de atunci, am rămas mereu fascinată de diferențele care ne fac unici.
Cum a arătat primul moment în care te-ai lovit de o situație dificilă ca urmare a faptului că ai început să te afirmi ca regizor într-o industrie dominată de bărbați din 2011 până astăzi? Te mai lovești și acum de astfel de provocări – și dacă da, cum le gestionezi?
Da, mă lovesc și astăzi de astfel de provocări – și am curajul să o spun. Știu prea bine că încă trăim într-o societate misogină. Am crescut și eu cu aceste prejudecăți și nu cred că nu o să dispară prea curând. Venim din 50 de ani de comunism, timp în care mare parte dintre elite au fost lichidate, deseori fizic. E nevoie de timp și de noi generații pentru a vindeca un trecut de frică și de mediocritate promovată sistematic.
„Un răspuns mai simplu ar fi că am mai multe premii luate în America și Canada decât la mine în țara. Concluzia îți aparține.”
Nu fac parte din acea categorie de femei care cred că femeia trebuie să fie la putere. Femeie sau bărbat, important e să fii bun în domeniul tău. Cred în meritul personal, în buni profesioniști, indiferent de gen sau culoare. Nu cred nici că femeia poate să le facă pe toate singură. Nu e de dorit. Prefer să spăl vasele și el să le pună la loc. Între timp, mai schimbăm o vorbă. E mult mai fun în doi, am verificat asta mai bine de un an trăind singură. Dar mai știu si că nu ajungi la un echilibru fără excese.
În 2020, în industria filmului, costurile au crescut enorm și a devenit extrem de dificil să filmezi în condiții de maximă siguranță. Care a fost provocarea de care tu și echipa ta v-ați lovit anul trecut și care v-a modelat cel mai mult modul de lucru din 2021?
Experiența filmării într-un an de pandemie a fost una dură, dar nu complet negativă. O nouă lecție învățată e că la greu, oamenii nu scot la iveală doar ce e urât în ei, ci și ce au mai frumos.
Evident că ne-a costat cu mult mai mult acestă filmare, pentru că am implementat cu o echipă de specialiști toate procedurile de testare și protecție. 140 de oameni au fost testați zilnic cu teste rapide și din două în două zile cu ajutorul testelor PCR. Toată lumea purta măști timp de 12 ore și le schimbam o dată sau de două ori pe zi.
În plus, se găseau dezinfectante la fiecare ușă și la fiecare colț. A fost greu, dar asta ne-a poziționat ca fiind prima filmare fără niciun caz de COVID în trei luni de pregătire și șase săptămâni de filmare, când am stat cu toții laolaltă. Putem face un întreg interviu separat despre asta. Sau un film.
Dintre finanțatorii clasici, 90% n-au mai putut să ne finanțeze anul acesta. Fără alte soluții, ne-am îndreptat către bancă. Ne-au tot amânat până am ajuns în mijlocul filmărilor, fără posibilitatea de a plăti colegii care au muncit. Împreună cu cei doi producători ai filmului, luam deja în considerare să oprim filmările și să continuăm când vor veni banii de la bancă.
Asta însemna să riscăm să pierdem din actori și nu numai. Am anunțat echipa cum stau lucurile, așteptându-ne să oprim totul… Dar atunci s-a întâmplat un moment magic, așa cum vezi uneori în filmele de război, când umanitatea și coeziunea unui grup sfidează orice context potrivnic: absolut toți oamenii au zis: „Mergem mai departe cu voi și avem încredere că o să ne plătiți atunci când primiți banii de la bancă.”
M-am abținut mult să nu plâng în fața lor. Și totuși, am făcut-o acasă. Deși erau lacrimi frumoase de recunoștință, știam de la Londra că nu e bine ca marinarii să vadă comandantul plângând. Din 140 de oameni din echipă, nici măcar unul n-a zis „eu trăiesc din acești bani, înțeleg situația, dar sunt nevoit să-mi caut alt job”. Iar asta s-a întâmplat în ciuda faptului că pentru foarte mulți era dureros de adevărat: trăiau din acei bani.
Știam deja că am o echipă de profesioniști, însă atunci am realizat că ne unesc lucruri mult mai frumoase și mai profunde. Încrederea lor de atunci face pentru mine mai mult decât orice cronică elogioasă sau premiu de festival. Ei nu mă aplaudau și nu-mi făceau complimente, ci pariau pe mine și pe filmul nostru chiar și banii lor de chirie sau de mâncare.
Și asta, exact când credeam că situația în care ne aflam nu putea să fie mai rău decât atât. Cum aș putea să uit vreodată un asemenea gest? Dacă filmul va lua vreo recompensă, ea le este dedicată. Fără umanitatea lor, filmul acesta nu ar fi ajuns să se nască.
Care au fost lucrurile care ți-au lipsit cel mai mult din „vechea realitate” pe parcursul ultimului an de zile – dar care nu te-ai fi așteptat să-ți lipsească pe plan profesional? Cum ai reușit să le înlocuiești pentru a le suplini lipsa?
Munca în echipă. Am ajuns să o apreciez mai mult. Sunt mai curând o ființă introvertită. Îmi place să lucrez în cușca mea și în bula mea. Ies din când în când, nu doar atunci când filmez. Însă, de această dată, am fost izolată cu forța.
Așa, mi-am dat seama cât de magic e, de fapt, lucrul împreună, schimbul de opinii dintre oameni și empatia. Ca regizor, ai permanent nevoie să-ți testezi alegerile. Pentru ca povestea ta să ajungă la ceilalți, trebuie să o faci pe înțelesul lor. Și asta e greu fără să-i întâlnești.
În ciuda acestor întâmplări, ai atins succesul și ai făcut clar, în nenumărate apariții publice, că ești de părere că succesul nu poate fi dobândit decât „învățând singur, căutând și greșind, căutând iar și găsind”. Ceea ce ne-ntrebăm, însă, este dacă coincide succesul pe care-l ai acum cu definiția pe care i-o conferi tu succesului? Cum sună aceasta?
Pentru mine, în momentul de față, definiția succesului sună precum norocul pe care ți-l faci singur. Sau, poate, precum Karma pe care ți-o poți rescrie în funcție de acțiunile și reacțiile tale. Pentru că e nevoie de tine ca să faci munca asta.
Poți avea modele, mentori și colaboratori, însă munca propriu-zisă nu poate să o facă absolut nimeni în locul tău. Și știi ce? Acolo e toata frumusețea. O priveliște frumoasă merită toate bătăturile din excursie.
Dacă ar fi să faci un film despre viața ta – așa cum a arătat ea până acum – care i-ar fi titlul și acțiunea? Dar finalul: ar fi un happy-ending (așa cum le place oamenilor, în general, dar nu neapărat și ție) sau nu?
Titlul filmului despre viața mea ar putea fi: Light is Hidden Beyond Darkness. Însă, astfel de filme nu se fac la tinerețe. Cel mai probabil voi face, mai degrabă, un film numit: All About My Father. Finalul e happy pentru că putem să-l alegem. Deși, am mai zis-o și o mai spun: ce este cu presiunea aceasta cu only good vibes?
„Viața nu e frumoasă fiindcă e ușoară, ci fiindcă îți dă de toate.”
O întreagă generație căreia îi e frică să se îndrăgostească ca nu cumva să sufere… Ce preț mic pentru un sentiment atât de mare! Dacă am scoate din biblioteci toate poveștile neoptimiste, am rămâne cu un gol înfricoșător. Viața nu e frumoasă fiindcă e ușoară, ci fiindcă îți dă de toate. Un pahar cu apă e plicticos. Când ai apucat să-ți fie sete, e mai gustos ca orice șampanie.
Un vis de-al tău care încă nu s-a materializat:
Familia. Ți-am povestit momentul când echipa a hotărât că mergem înainte. Vreau să retrăiesc acest sentiment.
Primul lucru pe care îl faci dimineața:
Rugăciunea. E și ultimul pe care îl fac seara. Viața mea e o poveste cu două coperți frumoase și calde: sunt mâinile lui Dumnezeu.
Cum arată o zi liberă pentru tine:
Meditație. Ieșit în aer liber. Mâncat ceva bun. Dansat pe muzica de la radio. De-abia apoi dau drumul la un film sau citesc din cartea pe care am amânat-o toată săptămâna.
Cel mai recent moment de pe platourile de filmare de care îți aduci aminte cu drag:
Când mi-am îmbrățișat toți colegii. De fapt, pe fiecare.
Într-o discuție cu Oana Tache spuneai că puținul timp liber pe care îl ai ți-l ocupi cu „a fi femeie și frumoasă, iar o femeie e frumoasă atunci când iubește”. (Te) iubești?
Am ajuns să mă iubesc de curând… Mi-a luat multă vreme să mă îmblânzesc, să repar grilajul acela de la pătuțul de copil. Acum știu că era acolo ca să mă protejeze. Pare simplu, dar ia timp.
Comunitatea The Woman.ro întreabă:
Ai vreun regret?
Nici măcar unul. Din greșeli am învățat. Iar din greșelile mari înveți cel mai mult.
Ești superbă și plină de viață. Care este „secretul” tău pentru a inspira întotdeauna un „vibe” atât de minunat?
Mulțumesc. Poate pentru că-mi permit să fiu și imperfectă în ultima vreme. Am avut și zile în care n-am putut să mă dau jos din pat, zile în care inspirația te ocolește și nu găsești energia pentru a merge mai departe. Dar trec. Am aflat că nu trebuie să pun atât de multă presiune pe mine, că nu trebuie să fiu mereu happy sau mereu ca scoasă din cutie. Dezordinea are frumusețea ei, îmi place și la pădure, nu doar în grădină. Desigur, nu exagerez: am grijă ce fac, ce mănânc și îmi fac orele de somn.
Cum procedezi în recrutarea actorilor alături de care lucrezi? Faci open casting calls sau doar cast actori prin agenții?
Am făcut și una și alta, depinde de film.
La noul film, The Perfect Escape, am făcut castingul complet online, inclusiv chemistry test. A fost foarte ciudat, însă și foarte interesant. Chiar poți să-ți dai seama dacă doi oameni au chimie sau nu, dacă-i lași liberi să comunice și îi urmărești pe zoom.
Camera de la laptop a devenit introducerea la cea de pe platou. Nevoia te învață și te testează. Depinde doar de tine să muți limitele un pas mai încolo. De fiecare dată. Coronavirusul e ceva nou, dar întrebarea e aceeași: ești dispus să încerci să procedezi altfel? Dacă da, vei filma. Dacă da, vei trăi.
Credit foto: Christian Tudose.
Editor:
