Pentru YUKA, muzica nu a fost niciodată doar o direcție profesională, ci un spațiu în care a învățat, treptat, să se înțeleagă pe sine. De la fetița de 5 ani care urca pe scenă din pură bucurie până la artista de 20 de ani care începe să își definească vocea și identitatea, parcursul ei este unul construit din curiozitate, sinceritate și o relație autentică cu emoția pe care o pune în versuri.
În doar câțiva ani, YUKA a reușit să își contureze locul într-o nouă generație de artiști pop, cu piese care au ajuns în topuri, la radio și pe platformele de streaming. De la sensibilitatea din „Aripi de Nisip” și „Waste Your Love” până la energia virală a colaborării cu Zodier pentru „La sacou”, muzica ei spune povești despre iubire, fragilitate, confuzie și maturizare — toate filtrate printr-o sinceritate care începe să devină semnătura ei artistică.
„Dacă tu crezi nebunește în tine, orice e posibil.”
În acest interviu, YUKA vorbește deschis despre începuturi, despre presiunea succesului și despre cum înveți să rămâi conectat la emoție într-o industrie dominată de cifre. Este o conversație despre proces, despre incertitudine și despre curajul de a crește în văzul tuturor, fără să pierzi legătura cu fetița care a urcat prima dată pe scenă doar pentru bucuria de a cânta.
YUKA, ai doar 20 de ani, dar povestea ta cu scena a început la 5 ani. Dacă ai privi parcursul tău ca pe o linie a devenirii, în ce punct simți că te afli acum, mai aproape de copilul care cânta din pură bucurie sau de artista care începe să-și înțeleagă puterea și responsabilitatea? 🙂
Deși a trecut ceva timp de la prima apariție pe scenă, încă simt că învăț, sunt curioasă și mă bucur sincer de fiecare pas, așa cum o făceam și la 5 ani. Cu siguranță, acum simt o mai mare responsabilitate, în primul rând față de copilul care a visat atât de mult să urmeze acest drum.
Cât despre puterea mea, o descopăr, încerc să o înțeleg din ce în ce mai bine, iar frumusețea e că tot acest proces atât de personal e „public”, prin melodiile mele.
Ai crescut, practic, cu muzica alături. Cum s-a transformat relația ta cu scena, de la entuziasmul inocent al începuturilor la conștiența pe care o ai astăzi ca artistă care ajunge în topuri, la TV, la radio și numai?
Responsabilizarea despre care vorbeam mai devreme a venit la pachet cu o presiune pe care, treptat, am început să o resimt în studio, pe scenă…
Sunt perfecționistă, vreau să am control pe fiecare moment pe care îl ofer oamenilor, să știu că e ireproșabil. Iar acest overthinking îți poate fura din bucuria de a face lucrul pe care îl iubești.
Sunt la lecția în care învăț să las lucrurile să se întâmple firesc, cu răbdare și optimism. Asta după ce, evident, eu mi-am făcut treaba cât de bine am putut.
Ai lansat piese foarte diferite ca energie – de la sensibilitatea din „Aripi de Nisip” la vibe-ul catchy din „Mare îndrăgosteală” sau „Delulu”. Cum îți definești identitatea artistică în acest moment? Este YUKA un proces în continuă transformare sau simți că începi să conturezi un ADN muzical clar?
Eu, Maria, sunt într-un continuu proces de transformare, alimentat de toate lucrurile pe care le descopăr în fiecare zi despre mine, despre viață. Sunt curioasă, mereu am fost, iar asta se reflectă în faptul că nu am putut rămâne fidelă unui singur stil muzical. Nu încă.
Totuși, există ceva „al meu”, ceva ce am pus în fiecare melodie, indiferent de vibe: sinceritatea cu care cânt lucruri greu de pus în cuvinte. Iar în acest moment cred că sinceritatea versurilor începe să contureze acest ADN muzical.
Ce ai descoperit despre tine în ultimii doi ani, de când lucrezi cu Global Records, și cum te-a schimbat această etapă, atât profesional, cât și personal?
În ciuda miturilor despre casele de producție, echipa Global Records mi-a amintit ceva foarte important: un lucru bine făcut se construiește în timp, puțin câte puțin, cu răbdare, răbdare și… mai multă răbdare. 😊 Sesiune cu sesiune, greșeală cu greșeală, melodie cu melodie.
Faptul că îmi oferă un spațiu safe în care să cresc, să învăț, să greșesc și să o iau de la capăt mă ajută enorm.
„Îmi trăiesc visul, fac muzică în fiecare zi fără presiunea hitului. Hitul vine când trebuie să vină. Mă găsește la studio.”
Industria muzicală poate accelera maturizarea. Ce ai fost nevoită să înveți mai repede decât ți-ar fi plăcut?
Pentru a ajunge să duci acea viață relaxată descrisă în răspunsul anterior, trebuie să te împaci cu incertitudinea, cu lipsa de predictibilitate. Deci aș spune că m-am întâlnit cu incertitudinea mai repede decât mi-ar fi plăcut.
Ai o energie solară, dar muzica ta vorbește adesea și despre fragilitate, dor, confuzie. Cât de confortabilă ești cu vulnerabilitatea pusă în versuri? Ce e mai greu: să scrii sincer sau să cânți sincer în fața oamenilor?
Vulnerabilitatea pusă în versuri e una dintre puținele forme de vulnerabilitate cu care sunt confortabilă. Pentru mine e mai complicat până înțeleg exact cum vreau să spun ce vreau să spun, apoi să cânt în fața oamenilor e magic. Văd reacția live la efectele versurilor mele, iar aceasta este, probabil, senzația care mă împlinește cel mai mult ca artist.
Într-o generație care trăiește mult prin social media, unde totul pare filtrat și perfect, cum alegi tu ce parte din YUKA expui și ce parte păstrezi doar pentru tine?
Merg pe feeling 😊. Am zile în care postez daily vlogs, iar apoi săptămâni în care nimeni nu știe mai nimic din viața mea personală. Nu mă forțez să dau mai mult decât simt, însă recunosc că pe vision board-ul de anul ăsta am notat că aș vrea să fiu puțin mai activă, să țin mai strânsă legătura cu oamenii din online. Follow me pentru a încuraja astfel de practici, mulțumesc!
Există o piesă lansată până acum în care ai simțit că spui ceva ce ți-a fost teamă să rostești cu voce tare? Care este povestea din spatele ei?
Numai una?
„Eu scriu ca să pot să înțeleg ce simt. Nu pot spune până nu scriu. Alteori nu pot spune decât prin versuri oricum.”
Așa că prefer să păstrez misterul și să îmi las poveștile în versuri.
Colaborarea cu Zodier pentru „La Sacou” a avut un impact major, inclusiv pe TikTok, iar piesa a ajuns în topurile radio. Ce ai învățat despre tine ca artist din această experiență? Ce se schimbă în tine atunci când împarți povestea unei piese cu altcineva?
„La sacou” nu s-a viralizat peste noapte, nu s-a lansat după primul demo și nici cu primul videoclip. Practic, a fost piesa care avea toate șansele să moară printre celelalte. Și totuși, nebunia cu care am crezut și eu, și Zodier în această piesă ne-a făcut să postăm zeci de clipuri la care doar familiile ne comentau, până când am dat de acel clip care a depășit milionul.
Zodier e un artist, un songwriter pe care eu îl admir foarte mult, își spune poveștile într-un mod aparte! „La sacou” a devenit coloana sonoră a multor povești de iubire. Încă nu îmi vine să cred că melodia noastră a fost valsul mirilor pentru atâtea cupluri: mă emoționez de fiecare dată.
Ai lansat și un remake al piesei „Clipe”, semnată inițial de 3 Sud Est. Cum a fost întâlnirea dintre generații? Ce înseamnă pentru tine să aduci într-o formă nouă o piesă care are deja o încărcătură emoțională pentru public?
Vă dați seama, o așa colaborare e o onoare și o responsabilitate în același timp. Ne-am dorit să păstrăm parfumul variantei inițiale și să îi aducem un vibe fresh, să o aducem mai aproape de publicul care poate nu a prins originalul.
Oricum, eu sunt de părere că un refren bun este atemporal. Și videoclipul e special — am recreat scene de acum 20 de ani cu Laurențiu Duță. Trebuie văzut!
În 2024 ai colaborat și cu DJ Project pentru „Nimic mai mult”. Ce îți oferă colaborările: validare, provocare, ieșire din zona de confort? M-aș bucura să ne povestești mai multe despre colaborarea ca parte a căreia ai simțit cea mai multă chimie muzicală de până acum.
Cred că cel mai fascinant lucru atunci când se întâmplă colaborările este faptul că sunt primită în „bucătăria internă” a celuilalt. În muzică nu există o rețetă sigură, un drum pe care îl urmează toată lumea pentru a avea un anumit rezultat. Fiecare are ritualul lui pentru scriere, înregistrare, promovare, lansare, înainte de show sau pe scenă.
Așa că, în primul rând, colaborările simt că îmi oferă un „know-how”, de fiecare dată o perspectivă nouă asupra a ceea ce înseamnă să fii artist. E magic să împarți cu cineva o poveste în care credeți amândoi, simți mai mult ca niciodată că nu ești singur. Cred că dacă nu există acea chimie încă de la început, melodia nici nu ajunge să fie lansată, așa că nu pot face un top.
Când o piesă depășește două milioane de ascultări pe Spotify, cum s-a întâmplat cu „Waste Your Love”, ce simți prima dată: bucurie, presiune sau responsabilitate? 😊
Prima dată? Bucurie pură! Și mândrie — I did it! În industria asta incertă sunt multe momente de dezamăgire, momente în care lucrurile nu ies cum te așteptai, în care cifrele parcă nu știu câtă încredere și suflet ai pus într-o anumită melodie.
Deci, cu atât mai mult, atunci când văd rezultate, mici (sau mai mari) victorii, mă bucur din plin de ele și le folosesc drept resurse de energie ca să fac în continuare ce iubesc cel mai mult.
Cum gestionezi presiunea de a „repeta succesul”? Există un moment în care începi să creezi cu gândul la performanță, sau reușești să rămâi conectată doar la emoție?
Gestionez din ce în ce mai bine, lucrez la asta. Contează foarte mult să ai în jur oameni care gândesc pozitiv, care știu cum să nu te lase să cazi în starea aia. Cel mai puternic am simțit presiunea repetării succesului după „La sacou”, prima reușită mare. Poate atunci am avut momente în care scriam cu gândul la cifre. Mi-a trecut. Parțial.
Aș fi ipocrită să spun că nu mă interesează cifrele. Vreau ca muzica mea să fie auzită de cât mai mulți oameni, însă nu vreau ca asta să însemne să fac un compromis în sinceritatea ei: “Don’t strive to be well known, strive to be worth knowing.”
Pentru tine, ce înseamnă relevanța pe termen lung? Crezi că un artist rămâne relevant prin reinventare constantă sau prin coerență autentică?
Lumea se schimbă repede. Și noi odată cu ea. Sunt încă atât de multe lucruri pe care încă nu le-ai văzut, nu le-ai simțit, ascultat, gustat, auzit sau înțeles, iar ele te vor modela ca om, ca artist.
„Pentru mine, relevanța pe termen lung nu înseamnă să alegi între reinventare și coerență. Înseamnă să fii suficient de autentic încât să nu te ții cu dinții de ceva doar pentru că a funcționat cândva, ci să ai curajul să te lași schimbat de lucrurile în care crezi.”
Într-o industrie în care imaginea, cifrele și validarea externă pot deveni prioritare, cum îți protejezi identitatea? Există limite pe care ți le-ai impus conștient în carieră, legate de expunere, de mesaj sau de tipul de proiecte pe care le accepți, peste care știi că nu vei trece, indiferent de context?
Cu siguranță, cred că cel mai sănătos lucru pe care îl poți face este să ai o listă de no go’s, la care să te întorci atunci când te fură valul. Sunt și la o vârstă la care încă învăț cine sunt eu, the woman, dincolo de artist. Și poate fi derutant să auzi atât de multe păreri despre cine „ar trebui” să fii.
„Într-o industrie în care toată lumea are o opinie despre cum ar trebui să arăți, să suni sau să vorbești, identitatea ta poate începe să se negocieze fără să îți dai seama.”
E nevoie de curaj să refuzi ce nu te reprezintă. Să te oprești atunci când simți că ai început să mergi pe un drum care nu e al tău.
Cum îmi protejez identitatea? Înainte de decizii importante, îmi dau timp să înțeleg ce îmi doresc eu și în ce cred eu. Sunt deschisă la sfaturi, dar nu le confund cu reguli. Iar la final, mă asigur că lucrurile pe care le fac mă fac fericită, pentru că dacă nu sunt aliniată cu mine, nimic din exterior nu compensează.
Dacă ai putea să îi lași un mesaj fetiței de 5 ani care urca pentru prima dată pe scenă – și, în același timp, femeii care vei deveni peste 10 ani – ce le-ai spune fiecăreia despre curaj, vis și asumare?
Fetiței de 5 ani care urca pentru prima dată pe scenă i-aș spune să nu se grăbească să devină mare. Să se bucure de emoția pură, pentru că trăiește ceva prețios, ceva ce nu durează mult, dar îi va lipsi. Nu cunoaște teama. Nu a învățat frica. Și tocmai asta o face liberă.
Iar femeii care voi deveni peste 10 ani i-aș spune să nu uite de fetița aceea. Să nu lase pe nimeni să o facă să negocieze ceea ce știe, în adâncul ei, că este adevărat. Să aibă curajul să se reinventeze fără să se piardă. Și, mai ales, să fie mândră de cine este, chiar și atunci când nu e convenabilă.
Primul lucru pe care îl faci dimineața:
Dau snooze la alarmă și mai dorm puțin.
Un ritual înainte de a urca pe scenă:
Trag cu ochiul din spate ca să văd oamenii cărora urmează să le cânt. Caut priviri. În momentul ăla, scena nu mai pare atât de mare.
Un instrument care te reprezintă cel mai bine – pian, ukulele sau chitară – și de ce:
Am crescut cu pianul, a fost mereu în casă. E primul sunet de care îmi amintesc și primul loc în care m-am întors când aveam ceva de spus. Fizic vorbind, e un instrument greu, nu se mută ușor. Și cred că tocmai asta îl face să mă reprezinte. Nu e ceva ce iei cu tine dintr-un loc în altul. E stabil. E ancoră. Acasă e unde îmi e pianul.
Dacă „La sacou” ar fi o stare de spirit, ar fi:
Iubirea care nu se oprește la promisiuni, ci se simte în gesturi.
Un gând care te liniștește în zilele cu multă presiune:
„Cât de norocoasă sunt că pot să obosesc făcând lucrurile la care, cândva, doar visam.”
Ce te învață publicul despre tine, de fiecare dată când cânți în fața lui?
Uneori, publicul mă vede mai clar decât mă văd eu și mă învață să am încredere în mine la fel de mult cum au ei.
_
Editor:
Credit foto: Andrei Via, Sebastian Enache