Pentru Eliza Yokina, arhitectura nu este doar despre formă sau spațiu, ci despre felul în care acestea influențează viețile celor care le locuiesc. Cu o carieră construită cu rigoare și sensibilitate, de la SYAA până la Cumulus Architecture, Eliza se distinge printr-un discurs profund despre responsabilitate, educație și echilibru. Într-o lume în care frumosul pare adesea redus la aparențe, ea vorbește despre o estetică ancorată în etică, sustenabilitate și respect pentru natură și oameni.
Prin proiectele sale, prin implicarea în educația arhitecturală și prin prezența activă în comunitatea creativă, Eliza Yokina redefinește ideea de „relevanță” – nu ca un obiectiv personal, ci ca o consecință a sincerității, a muncii și a dialogului constant dintre arhitect, comunitate și timp.
Un interviu despre frumusețea care nu se degradează, despre echilibrul între tradiție și inovație și despre arhitectura ca act de cultură și conștiință.
Ca arhitect, cum ai descrie „relevanța” în proiectele tale? Ce criterii consideri esențiale ca un proiect să fie nu doar frumos, dar și cu adevărat folositor și adaptat timpului și spațiului în care va exista?
Relevanța cred că poate fi considerată doar de ceilalți. Eu, atunci când fac un proiect, dau maximul pe care îl poate primi acest proiect din partea mea: atenție, implicare, muncă, înțelegere, deschidere. Abordez tot timpul 360°, încercând să înțeleg cât de bine pot contextul, clientul, nevoia, bugetul, posibilitățile tehnice, capacitatea echipei etc. Mă mai interesează și relația care se construiește între proiectul/ clădirea și beneficiarii ei. Cred că partea asta e, până la urmă, cea mai relevantă în tot parcursul: să poți integra încă de la început utilizatorul clădirii în ea, astfel încât el să se regăsească, să înțeleagă și să își creeze propria relație afectivă cu ea.
Ai spus „nu numai frumos”. Pentru mine, frumosul este dincolo de estetică și de aparențe, adică un frumos imediat, ușor de atins, care se degradează moral foarte rapid. Caut etica în gestul estetic, estetica în sustenabilitate și creativitatea în funcționalitate.
Ai activități de educație, ești prezentă pe scena multor evenimente, susții prezentări, workshopuri. Cum crezi că educația arhitecturală contribuie la relevanța mediului construit în societate? Poți să ne povestești un moment din aceste activități care te-a convins de impactul lor?
Fac asta pentru că e parte din meserie, o parte pe care noi, arhitecții, deseori o ignorăm, preferând să rămânem în bula noastră și să creăm arhitectură pentru arhitecți. Ori orașele și arhitectura sunt făcute de toți, de întreaga societate: prin politică, prin investiții, prin utilizatori, prin înțelegere și cerințe, prin nevoia de un anumit tip de calitate. Cu cât mai înalte și sofisticate sunt aceste nevoi și așteptări din partea tuturor, cu atât arhitectura care rezultă este mai bună.
De aceea este nevoie de o permanentă comunicare și dialog, despre și pentru valorile mediului construit și ale arhitecturii. Pentru că la noi anumite tradiții au fost întrerupte, un simț al esteticului și al calității a dispărut, alterat fiind de fenomene și fapte istorice brutale. Așa că ne găsim într-o situație în care trebuie să recuperăm, să reinventăm, să facem un efort mult mai mare decât alții pentru a reveni la normalitate în arhitectură și mediul construit.
Am organizat în trecut, la „De-a Arhitectura”, în perioada „Școala altfel”, evenimente de conferințe de arhitectură pentru copii. „De-a arhitectura povestită” a fost un eveniment la care am invitat arhitecți cunoscuți cu propunerea de a povesti copiilor despre arhitectură. Cred că a fost revelator atât pentru copii (judecând numai după fețele lor și întrebările puse), cât și pentru arhitecți, care au trebuit să iasă din zona lor de confort și din limbajul specific în care suntem obișnuiți să vorbim, ca să poată povesti idei complexe unui public de clasa a III-a și să le mențină interesul, să îi facă să înțeleagă și să creeze emoție. Au reușit, și unii, și alții. A fost o întâlnire între ei, sper, pe care o să o țină minte. S-au deschis niște uși. Pentru mine a fost revelator.
Cum integrezi sustenabilitatea, tradiția sau elemente culturale locale în proiectele tale fără să compromiți funcționalitatea sau modernitatea arhitecturii?
Acestea sunt o preocupare constantă. Pentru mine, dincolo de proiectul concret, înțelegerea contextului cultural, a locului, a valorilor lui, a materialelor și a impactului clădirii în locul unde va fi construită, alături de conexiunea și înțelegerea clientului, a capacității, nevoii și intenției lui, toate devin parte integrantă din conceperea clădirilor și nu sunt ceva ce trebuie adăugat sau alterat.
Este nevoie de puțină distanțare ca să poți lucra cu toate elementele fără ca proiectul să devină o colecție de artificii și accesorii. Am creat, împreună cu colegii, proiectul „Adăpost sau cum construim în peisajele culturale”, finanțat de OAR. Am inițiat și proiectul „Grădini de București”, ambele preocupându-se de dimensiunea culturală, de identitate și de integrarea tradiției sau moștenirii. Acestea sunt proiecte fără client, dar cu beneficii pentru mulți. Ele există pentru că unele valori trebuie crescute de noi, de comunitatea arhitecților.
În contextul schimbărilor tehnologice (ex.: BIM, digitalizare, instrumente de simulare), ce rol joacă inovația în munca ta și cum te asiguri că nu devii „prinsă în trenduri” fără substanță?
Dacă conștientizezi și înțelegi trendul față de substanță, atunci poți să te delimitezi de el fără să pierzi esențialul într-un proiect. Nu e totdeauna simplu sau ușor și, până la urmă, nu este nici de dorit ca o clădire să nu exprime timpul în care este gândită și construită. Aspectul permanenței unei clădiri, care rămâne pe stradă, vizibilă pentru toți și după ce un trend sau tehnologie dispare, pune presiune pe ceea ce exprimă o clădire.
Aici văd eu un punct de inflexiune a arhitecturii, un loc unde se poate crea și negocia.
Arhitectura este o artă statornică, robustă, permanentă, identitară, prezentă, dar tocmai acesta este și punctul ei vulnerabil de fapt: vizibilitatea, exhibitionismul forțat, îmbătrânirea. Navigarea arhitectului între aceste aspecte poate să aducă substanță și sens arhitecturii și să îi ofere un statut în care ea se reinventează de fiecare dată, cu fiecare generație care găsește în ea alte sensuri și dimensiuni.
Sunt preocupări la care caut și eu răspunsuri, nu le dețin. Cred că tehnologia ne ajută și ar trebui să ne ajute în procesul de proiectare, care se întâmplă din ce în ce mai mult pe softuri. Noi folosim deja BIM ca standard de proiectare (mai avem de dezvoltat și mai este nevoie și de clienți care să îl folosească pentru a fi eficient). Folosim ocazional, mai mult pentru testare și variante, și AI în zona de vizualizări, tot ca nivel de tool. Tehnologia ne ajută enorm să facem clădiri mai bine gândite, optimizate și mai performante, cu un efort mai mic.
Pentru mine ar fi o pierdere dacă noi vom da atât de mult spațiu, libertate și credit tehnologiei și inteligenței artificiale, încât să ne îngrădim propria libertate și creativitate. Mă aștept ca foarte curând domeniul să fie puternic reglementat și limitat în niște parametri care oferă siguranță pentru oameni și stabilesc ierarhii.
Ce înseamnă pentru tine echilibrul între estetică, confort și sustenabilitate când concepi un spațiu locuibil / comercial / public?
Confortul este unul negociabil și este relativ la utilizator și modul lui de viață. De aceea, în proiecte este foarte important să știi cui te adresezi, mai ales în spațiile private. Pentru mine, o parte importantă a proiectului este definirea temei și cunoașterea clientului, cum spuneam mai devreme.
Estetica este una la care nu e nevoie de foarte multă adaptare, însă și aici contează beneficiarul, personalitatea lui și capacitatea de a accepta o anume direcție de design.
O clădire corect concepută pe principii solide, clare și cu respect față de context, natură și om, cu atenție la detaliu, duce către un rezultat coerent, o arhitectură sustenabilă.
Cu cât mai lungă este viața unei clădiri, cu cât mai puține renovări i se aduc, cu atât ea este mai sustenabilă.
Din parcursul tău profesional, de la începuturi, cu SYAA, la Cumulus, care au fost provocările cele mai mari în a-ți păstra propria voce arhitecturală și cum ai reușit?
Provocări la tot pasul…au fost mereu. Cred că cele mai dificile momente sunt atunci când pierzi un proiect, în sensul că nu se construiește după ce ai investit poate chiar și ani în cercetare, implicare și proiectare. Pentru mine e un moment greu, pentru care am nevoie de multe resurse interioare ca să merg mai departe. E ca și cum ai pierde un om drag, un iubit. E dureros.
Altă provocare este balansul între simțul de ownership și deschidere. La proiect și la execuția clădirii participă mai mulți: unii sunt parte din echipă, alții sunt lideri. Fiecare simte că e proiectul lui și este foarte bine să fie așa. Totuși, cineva, la final de zi, își asumă proiectul, iar acesta este arhitectul pe partea de proiectare, constructorul pe partea de execuție, project managerul pe partea de management și investitorul pe partea de realizare.
Uneori, în cadrul echipelor și între acești „owneri” ai proiectului pot apărea diferențe de viziuni sau înțelegere, chiar dacă toți au același obiectiv. În astfel de situații, provocarea este mare și aici eu personal mereu caut să dozez și să învăț să las din control, să mai las garda jos.
Sunt dispusă să învăț tot timpul și încerc să mă adaptez din mers pentru că e parte din meserie. Încerc să fiu sinceră, încerc să comunic ceea ce mă preocupă cu cei care sunt implicați și interesați de dialog.
Cum vezi rolul arhitectului în relația cu comunitatea: nu doar ca proiectant de clădiri, dar ca educator, mediator între spațiu și oameni?
Cred că răspunsul este deja în întrebare. Este utilă și necesară mai multă implicare a arhitecților în demersurile pentru patrimoniu și spațiul public, în educație. Și aici poate este momentul să aduc în discuție faptul că „De-a Arhitectura” este o organizație care se bazează pe implicarea arhitecților în educația copiilor. Ei fac voluntariat un an întreg, mergând la clase peste tot în țară.
Nu toți o pot face și atunci cred că e suficientă practicarea meseriei cu profesionalism, dedicare, cu responsabilitatea anilor ce vor urma. Cred că puterea bunelor exemple face foarte mult pentru educarea gustului publicului și avem astfel de clădiri recente care au schimbat paradigme, comportamente, înțelegere.
Dacă ar fi să rescrii în câteva cuvinte rolul arhitectului în societatea de azi, cum l-ai defini pentru a rămâne relevant în fața generațiilor următoare?
Arhitectura s-a schimbat și se schimbă în continuare, radical. Am depășit perioada schimbărilor de stiluri și a marilor concepte în arhitectură. Anul acesta, la Bienala de Arhitectură de la Veneția, curatorul Carlo Ratti și echipa sa au pus accent pe acest nou mod de a gândi arhitectura: ancorată în tradiție, cultură și moștenire, dar transformată de tehnologie, știință, cercetare și inovație.
Este o arhitectură pe care o văd mai ancorată în trecut și prezent, mai etică și mai puțin formală. Demersul lor mi se pare că se opune puternic trendului de supra cosmetizare și estetică fără fond, al abandonului culturii prin social media.
Miza de azi mi se pare ca noile generații să îmbrățișeze ecologia și sustenabilitatea, iar cu suportul tehnologiei acest lucru să devină transformativ atât pentru ele, cât și pentru modul în care va fi făcută arhitectura.
Rolul arhitectului se duce din ce în ce mai mult către un integrator de știință, tehnologie și comunicare. Abilitatea lui de a negocia și lucra cu mai multe tehnologii cred că va fi diferențiator.
_
Editor: Crina Ciocian & Sânziana Fărăgău-Dragoș
_
Interviul face parte din ediția print The Woman 2025-2026 – LESS INFLUENCE, MORE RELEVANCE. Aceasta poate fi achiziționată de aici.