Există povești care nu se construiesc din momente spectaculoase, ci din felul în care, în timp, un om ajunge să se înțeleagă pe sine. Pentru Denisa Filcea, parcursul nu a fost o succesiune de roluri, de la matematică la antreprenoriat, de la modelling la expunere publică, ci un proces discret de așezare interioară, de clarificare a ceea ce este cu adevărat important.
Dincolo de ceea ce se vede, se conturează un mod de a fi construit pe luciditate, disciplină și o nevoie constantă de sens. O femeie care a învățat devreme ce înseamnă munca, dar și faptul că împlinirea nu poate fi redusă la rezultate sau la percepții exterioare. Care a trecut prin contraste puternice și a ales, în cele din urmă, să rămână fidelă propriei realități.
Astăzi, liniștea ei nu vine din validări, ci dintr-o aliniere profundă cu sine. Din familie, din iubire, din rolul de mamă: acolo unde lucrurile nu mai au nevoie să fie demonstrate, ci doar trăite.
„Acolo unde sunt Flick și Eva Maria, acolo e acasă.”
În acest interviu pe care ni l-a acordat, Denisa ne-a împărtășit despre decizii asumate, despre echilibrul construit în timp și despre acea formă de împlinire care nu se explică, dar se simte.
Ai venit dintr-un profil real, din matematică, dintr-un mod de gândire riguros și structurat. Când te uiți în urmă, ce simți că ți-a rămas cel mai profund din acea etapă – nu ca informație, ci ca fel de a fi? În ce momente din viața ta de azi se vede cel mai clar „Denisa de atunci”? 🙂
Matematica m-a învățat să am răbdare, să nu mă sperii de complexitate și să caut mereu logică și sens. Mi-a dat claritate; îmi place să descompun lucrurile și să construiesc soluții, pas cu pas.
„Denisa de atunci” se vede mai ales când iau decizii sau gestionez situații dificile: analizez, îmi pun ordine în gânduri, e important să știm cât ne vor costa mâine deciziile de astăzi. Dar și în felul în care învăț constant lucruri, cu aceeași curiozitate și dorință de a înțelege.
Călătoria ta în antreprenoriat a început foarte devreme, cu un business aparent simplu, dar extrem de concret. Ce te-a învățat acea experiență despre bani, despre muncă și despre tine, înainte ca viața să te ducă într-o zonă mult mai vizibilă și mai expusă?
Experiența aceea m-a învățat, în primul rând, valoarea reală a banilor, că în spatele lor există muncă, consecvență și responsabilitate. Nimic nu vine „ușor” – nici măcar într-un business care poate fi, în aparență, simplu.
„Despre muncă am învățat că rezultatele apar din disciplină și implicare constantă, nu doar din entuziasmul de la început.”
Iar despre mine, cred că atunci am descoperit că sunt mai rezistentă și mai adaptabilă decât credeam. A fost o bază foarte practică, care m-a pregătit pentru tot ce a urmat, inclusiv pentru partea mai vizibilă și mai expusă din viața mea.
Există un moment-cheie în parcursul tău în care o validare venită din exterior a devenit un reper interior. Ți-a rămas în minte replica primită de la Teo Trandafir. Cum ai purtat-o cu tine în perioadele în care lucrurile nu au mers? Și ce înseamnă, astăzi, pentru tine, validarea care contează cu adevărat?
Replica primită de la Teo Trandafir a fost, pentru mine, o validare importantă în acel moment. 😊 Mi-a dat încredere și un impuls de care aveam nevoie atunci. Dar, în timp, am realizat că astfel de validări din exterior nu te pot susține constant: sunt valoroase, dar nu se întorc de fiecare dată când ai nevoie de ele.
„Astăzi, cred că validarea care contează cu adevărat este cea interioară.“
Acum e mai important pentru mine să știu că sunt aliniată cu ceea ce fac, că evoluez și că îmi respect propriile standarde și valori morale și etice, decât orice confirmare din exterior.
Validarea externă poate fi un punct de pornire, dar cea care te ține pe drum este validarea pe care ți-o oferi de unul singur.
Ai trăit un refuz care, pentru mulți, ar fi închis o direcție – și totuși, pentru tine, a devenit un punct de ambiție. Dacă te întorci la acea versiune a ta care mergea zilnic la bazin, ce crezi că o motiva, dincolo de dorința de a se conforma unui standard?
Refuzul acela nu m-a oprit, pentru că niciodată nu am funcționat cu ideea de „nu se poate”. Pentru mine a existat mereu doar varianta: „okay, atunci cum facem să se poată?”. Cred că asta m-a motivat şi atunci – nu neapărat dorința de a mă conforma unui standard, ci ambiția de a găsi o cale.
Este o mentalitate care m-a însoțit și în business. Nu cred în „nu se poate”, ci în oameni care găsesc varianta prin care se va putea.
Spre exemplu, recent, într-un proiect, arhitectul, designerul și constructorii îmi spuneau că nu se poate construi un perete așa cum îmi doream eu. Când am ajuns la a treia echipă, le-am spus: „Că nu se poate am aflat deja. Spuneți-mi cum facem să se poată.” Și s-a putut. Peretele a ieșit perfect. 😊
Experiența din Malaezia a venit foarte devreme și într-un context dur: deși lucrai pentru branduri precum Prada, Louis Vuitton sau Celine, realitatea din spate însemna resurse limitate, restricții și o distanță clară față de luxul pe care brandurile pentru care lucrai îl reprezentau. Cum te-a schimbat acest contrast, atât de puternic, în felul în care te raportezi astăzi la succes, la bani și la imagine?
Legat de imagine, recunosc că nu i-am acordat niciodată o importanță deosebită, deși, în contextul vieții publice, probabil ar fi fost firesc să o fac mai mult. În timp, pe măsură ce am început să privesc lucrurile și oamenii în profunzime, am realizat că imaginea este, de multe ori, puțin relevantă în raport cu esența.
„Resursele limitate m-au învățat că fericirea, plăcerea și împlinirea nu au o legătură reală cu banii.”
Cât despre succes, cred că el poate fi definit cu adevărat doar atunci când există o aliniere autentică între ceea ce facem, ceea ce avem și ceea ce iubim, în acord cu propriile noastre valori.
Știm că atunci ți-ai făcut o promisiune legată de independența financiară. Când simți că ai început, cu adevărat, să o îndeplinești? Există un moment concret în care ai realizat că „ai ajuns acolo”?
Mi-am făcut această promisiune destul de devreme, în jurul vârstei de 19 ani, și tot atunci am început, pas cu pas, să construiesc ceea ce urma să devină independența mea financiară. Experiența din Malaezia a fost, în acest sens, un punct de pornire important; am plecat de acolo cu o sumă de bani considerabilă, care mi-a permis să îmi îndeplinesc una dintre marile dorințe de la acel moment.
Cu toate acestea, deși independența financiară a venit relativ devreme, sentimentul că mi-am respectat cu adevărat promisiunea față de mine s-a conturat mult mai târziu. Momentul definitoriu a fost acela în care am devenit mamă și familia noastră s-a întregit. Atunci am înțeles, fără echivoc, că pentru mine „a avea tot ce îmi doresc” nu se măsoară în cifre, ci în echilibrul și frumusețea unei familii.
În mod simbolic, tot atunci m-am și întors în Malaezia, de această dată alături de Flick și Eva.
Ai construit două businessuri stabile în Oradea și ai ales, totuși, să le închizi și să o iei de la capăt în București. Cum arată, emoțional, un astfel de moment de ruptură? Ce ai simțit că pierzi și ce ai intuit că ai putea câștiga?
Nu am perceput acel moment ca pe o ruptură, ci mai degrabă ca pe o continuare firească a unui nou început. Mutarea la București și renunțarea la ceea ce construisem în Oradea au venit într-un context în care simțeam că încep să clădesc ceva mult mai important.
Atunci, ca și acum, prioritatea mea numărul unu a fost familia. Nu am plecat cu așteptări sau cu un plan profesional rigid. Nu mi-a fost niciodată teamă să o iau de la zero; dimpotrivă, ideea de a explora domenii noi și de a învăța constant m-a motivat mereu.
Privind înapoi, îmi dau seama cât de profundă a fost schimbarea și cât de mare impact a avut asupra mea. A fost, fără îndoială, un pas pe care poate mulți nu l-ar fi făcut, dar a fost ghidat de o poveste de dragoste autentică, aproape ca din basme, care a meritat pe deplin.
Dacă ar fi să aleg din nou, aș face exact același lucru, fără ezitare.
Ai spus că Bucureștiul te-a „mâncat de vie” la început. Care a fost cel mai greu lucru de dus în acea perioadă? Care este factorul care a ajuns să-ți fie ancoră și refugiu în momentele grele, în București?
Nu am simțit niciodată că am pierdut controlul asupra propriei mele povești, pentru că viața noastră nu a depins niciodată de cei din jur. Chiar și în cele mai dificile momente, în interiorul căminului am avut constant iubire, liniște și înțelegere – un spațiu în care lucrurile au rămas clare și așezate, indiferent de zgomotul din exterior.
Am înțeles destul de repede că multe dintre lucrurile care se întâmplă în jurul nostru nu țin de noi și, tocmai de aceea, nu pot fi nici controlate, nici schimbate de noi. Această conștientizare a venit, într-un fel, și cu o formă de liniște.
„Ancora și refugiul meu au fost întotdeauna soțul meu. El a fost cel care m-a ajutat să înțeleg mai bine contextul, să privesc lucrurile cu mai multă claritate și să rămân echilibrată, indiferent de provocările din exterior.”
Într-un spațiu atât de expus cum este online-ul, ai trecut printr-un proces de clarificare interioară foarte profund. Ce te-a ajutat, concret, să separi cine ești tu de ceea ce proiectează ceilalți asupra ta?
Am înțeles destul de repede că, pentru mulți, ceea ce trăiam eu era greu de înțeles, pentru că nu se regăseau în acel tip de realitate. Am realizat că oamenii nu caută neapărat să se inspire, ci să se identifice cu propriile lor limite sau frici. Fiind o persoană non-dramatică, când am simțit că viața mea mai degrabă deranjează decât inspiră, am ales să devin discretă cu fericirea mea și să trăiesc lucrurile în liniște, pentru noi. M-a ajutat faptul ca am rămas conectată la realitatea mea și nu am căutat validare.
„În momentul în care nu mai simți nevoia să explici sau să convingi, apare natural o distanță sănătoasă față de exterior.”
În final, totul ține de asumare: să știi cine ești și ce trăiești, și să accepți că nu toată lumea va înțelege – și este perfect în regulă să fie așa.
Interesul tău pentru psihanaliză și pentru autori precum Sigmund Freud sau Friedrich Nietzsche spune mult despre nevoia ta de înțelegere. Ce ai descoperit despre tine în acest proces care ți-a schimbat radical modul de a privi oamenii sau situațiile?
Experiențele prin care am trecut au trezit în mine o dorință profundă de a înțelege oamenii: modul în care gândesc, reacționează și mecanismele care stau în spatele comportamentelor lor, atât în online, cât și în offline. În acest parcurs, am fost atrasă de psihanaliză, care m-a învățat extrem de multe despre mine însămi. O consider, în continuare, una dintre cele mai profunde forme prin care ne putem înțelege atât pe noi, cât și pe cei din jur. Poate și pentru că, spre surprinderea mea, am descoperit existența unor legături conceptuale și structurale între gândirea psihanalitică și cea matematică.
Una dintre cele mai importante revelații a venit însă din lectura lui Friedrich Nietzsche, în special din lucrarea Genealogia moralei. Conceptul de „etică a resentimentului” mi-a oferit, într-un mod neașteptat, răspunsul la o întrebare care m-a urmărit mult timp: „ce au oamenii aceștia cu mine?”.
Pe scurt, este vorba despre tendința unor oameni de a transforma neputința, frustrarea sau neîmplinirea în judecată morală la adresa celorlalți. Astfel, ceea ce nu pot avea sau nu pot înțelege ajunge să fie perceput ca fiind „greșit” sau „criticabil”.
Povestea ta cu soțul tău, Flick, a început într-un mod atipic, intens, aproape cinematografic. Ce ai simțit că a fost diferit de la început, față de orice altă conexiune anterioară?
Încă de la început, a existat ceva fundamental diferit față de orice altă conexiune trăită anterior. Nu au existat jocuri, confuzie sau ezitare, ci o certitudine pe care am simțit-o amândoi aproape imediat.
A fost o conexiune intensă, dar, în același timp, profund liniștitoare – totul venea firesc, fără efort, fără întrebări. Era acel sentiment rar că ești exact acolo unde trebuie, lângă omul potrivit.
Am știut, pur și simplu, că el este „the one”.
Cum se construiește, în timp, un echilibru între o relație autentică și presiunea expunerii publice?
Pentru mine, discreția și intimitatea sunt esențiale. Tot ceea ce este cu adevărat important în viața noastră a rămas în spațiul nostru privat, unde ne-am bucurat de lucruri fără expunere, fără nevoia de a ieși în evidență și fără să căutăm validare din exterior.
Cred că exact această alegere ne-a ajutat să păstrăm echilibrul și autenticitatea relației noastre.
Maternitatea pare să fie pentru tine un rol asumat complet, fără delegare. Ce ai descoperit despre tine în această ipostază, care nu avea cum să iasă la suprafață în niciun alt context?
Fără îndoială, maternitatea m-a pus față în față cu o versiune a mea pe care nu aș fi avut cum să o descopăr în niciun alt context. Dacă, înainte, îmi imaginam că voi fi o mamă care va apela la ajutor extern – așa cum vedeam adesea în jur – realitatea mea a fost cu totul diferită. Nu simt nevoia de a delega acest rol, nici către bone, nici către bunici; pentru mine, este un spațiu pe care aleg să îl trăiesc pe deplin.
Am descoperit că iubesc profund această ipostază și că există în mine resurse și calități pe care nu le conștientizam înainte. Este, pentru mine, o formă de împlinire supremă, o experiență profundă, aproape de ordin divin, care mi-a redefinit complet raportarea la mine însămi.
Cum arată, pentru tine, o zi „reușită” ca mamă?
Pentru mine, nu există o definiție a unei zile „reușite” ca mamă, pentru că, în esență, simt că toate zilele sunt, în felul lor, perfecte. Trăiesc fiecare zi cu recunoștință profundă pentru faptul că am fost binecuvântată cu această onoare: aceea de a fi mama fetiței mele, Eva Maria. 😊
Tot ce fac, fac împreună cu Eva Maria.
Privind toate etapele prin care ai trecut – de la matematică la modeling, de la antreprenoriat local la expunere națională – care simți că este locul și rolul unde ești cel mai „acasă” pentru tine astăzi?
Rolul de mamă și soție.
Dacă ar fi să definești, în câteva cuvinte, femeia care ai devenit, care sunt acele trăsături pe care le-ai dobândit și la care nu ai mai renunța niciodată?
Nu știu dacă le-aș numi neapărat trăsături și, cu siguranță, nu simt că au fost câștigate cu greu. Dacă ar fi să mă definesc astăzi, aș spune, înainte de toate, că sunt o femeie împlinită.
Iar dacă există ceva la care nu aș renunța niciodată, este iubirea necondiționată de care am parte și pe care, la rândul meu, o ofer soțului meu.
Un moment din viața ta care te-a redefinit:
Când am devenit mamă.
Un lucru pe care l-ai învățat târziu despre tine:
Că opiniile celorlalți nu au, în realitate, nicio influență asupra felului în care mă raportez la mine însămi.
Ce înseamnă „acasă” pentru tine:
Acolounde sunt Flick și Eva Maria, acolo e acasă.
Ce nu negociezi niciodată:
Integritatea și corectitudinea.
Ce ți-ar spune astăzi versiunea ta de 20 de ani:
Continuă să visezi, visele devin realitate! 😊
O întrebare care ți-ai fi dorit să-ți fi fost adresată într-un interviu, dar care până acum nu a fost, și răspunsul tău la aceasta:
– „Ce parte din tine nu va fi niciodată accesibilă publicului larg?”
– „Cea mai sinceră și cea mai profundă parte a mea, cea care iubește, care trăiește să-i ajute pe ceilalți și care nu simte nevoia să fie văzută pentru a fi reală.”
_
Editor:
