Eli Harwood este psihoterapeut licențiat, autoare și una dintre cele mai influente voci internaționale în domeniul atașamentului, sănătății relaționale și dezvoltării emoționale. Cu peste 19 ani de experiență clinică, și-a dedicat cariera unei misiuni clare: aceea de a contribui la construirea unei lumi mai sigure prin relații bazate pe conexiune, încredere și apartenență.
Este fondatoarea platformei educaționale Attachment Nerd și autoarea a patru cărți dedicate înțelegerii și vindecării tiparelor de atașament. Prin conținutul său online, urmărit de peste 1,4 milioane de oameni din întreaga lume, Eli reușește să transforme concepte psihologice complexe în perspective accesibile, aplicabile și profund umane.
În cadrul The Inner – Mapping Inside 2026, Eli Harwood ajunge pentru prima dată în România pentru a explora tema Curajului prin lentila atașamentului. Prin perspectiva sa profund umană și ancorată în cercetare, ea invită participanții să privească diferit relațiile, vulnerabilitatea și procesul de vindecare, oferind instrumente concrete pentru construirea unor conexiuni mai sigure și mai autentice.
Munca ta a ajutat mii de oameni să înțeleagă atașamentul într-un mod mai compasiv. Ce te-a atras prima dată spre acest domeniu, dincolo de traseul profesional?
Ca atât de mulți oameni din domeniul terapeutic, interesul meu față de atașament și dezvoltarea umană a apărut atunci când am început să reflectez la nesiguranța și disfuncționalitățile prezente în dinamica familiei mele de origine. Mama mea și-a început procesul de vindecare la mijlocul copilăriei mele, astfel că am avut privilegiul de a-i fi martoră acestui parcurs, dar în definitiv, la începutul anilor mei de douăzeci, când eram eu însămi în terapie, am realizat că istoria mea de atașament era plină de durere complexă și tipare generaționale de deconectare emoțională și haos.
Multe femei petrec ani întregi încercând să se „repare” pe ele însele, înainte de a-și da seama că ceea ce au cu adevărat nevoie este siguranță și conexiune. De ce crezi că atât de des confundăm vindecarea cu auto-îmbunătățirea?
Aceasta este o întrebare atât de importantă și de profundă. Există o interacțiune extraordinar de complexă între gen și atașament. Așteptările de gen tind să încurajeze femeile și fetele să-și îngroape emoțiile pentru a mulțumi pe ceilalți (patriarhia are nevoie de acest lucru pentru a-și menține funcția). Pe de altă parte, așteptările de gen îi îndeamnă pe bărbați și băieți să-și îngroape emoțiile pentru a menține dominanța și controlul. Reprimarea nevoilor emoționale este nesigură indiferent de gen, dar ea tinde spre obiectivarea și diminuarea femeilor, respectiv spre împuternicirea și promovarea bărbaților.
Vorbești adesea despre atașamentul sigur ca despre ceva ce poate fi construit, nu doar moștenit. Ce îți dă speranță atunci când lucrezi cu oameni care simt că au ratat această fundație în copilărie?
Frumusețea instinctului nostru de atașament constă în faptul că el nu dispare niciodată. Marea psihologă Sue Johnson îl numea o nevoie „de la leagăn până la mormânt”. Da, experiențele timpurii sunt fundamentale și au un efect profund asupra dezvoltării noastre, dar și experiențele de mai târziu au autoritate asupra tiparelor noastre și a modului în care ne percepem pe noi înșine. Ceea ce a fost rănit în copilăria timpurie poate fi reparat în relații iubitoare și atente din viața de mai târziu. Nu putem schimba ce ni s-a întâmplat ca și copii, dar putem schimba povestea pe care ne-o spunem despre asta și felul în care avem grijă de noi înșine în prezent.
Care este unul dintre miturile despre atașament pe care ți-ai dori să îl demontăm odată pentru totdeauna?
Atașamentul evitant NU înseamnă a fi mai puțin atașat sau a evita atașamentul. Este o adaptare în care o persoană crede că nevoile sale emoționale sunt o povară pentru ceilalți și, prin urmare, evită să-și exprime stările de tandrețe sau de suferință cu alți oameni. Nu pentru că nu dorește apropierea, ci pentru că aceasta crede că este cel mai bun mod de a o menține. Dacă cineva are un tipar evitant, are nevoie de înțelegere, nu de judecată.
Mulți oameni poartă o teamă profundă de a fi „prea mult” sau „insuficienți” în relații. De unde vine această teamă și cum putem începe să îi slăbim puterea?
Sentimentul propriei valori în relații se formează foarte devreme. Dacă am crescut alături de adulți care nu au putut fi suficient de blânzi, disponibili și stabili emoțional pentru nevoile noastre, ajungem adesea să concluzionăm că problema este la noi: că suntem prea mult sau că nu suntem suficienți. Când lucrez cu cineva care se teme că a fost „prea mult” în copilărie, îl invit să privească lucrurile dintr-o altă perspectivă: poate că problema nu erau nevoile sale, ci mediul care nu a fost capabil să răspundă acelor nevoi. În mod similar, atunci când cineva se simte insuficient, sunt curioasă să aflu ce așteptări i-au fost puse pe umeri – așteptări prea grele pentru un copil.
Ce ai învățat despre iubire care te-a surprins cel mai mult?
Iubirea este durabilă. Iubirea adevărată și sigură nu are nevoie să fie permanent vegheată sau întreținută. Ea există atunci când două persoane sunt în egală măsură angajate în a se cunoaște și înțelege reciproc în moduri autentice și vulnerabile. Puterea conexiunii și a sentimentului de apartenență este cu adevărat incredibilă. Da, necesită efort, dar nu presupune hipervigilență.
Atât de multe femei încearcă să rupă tipare generaționale în timp ce își cresc propriii copii. Cum navighezi tensiunea dintre a te vindeca pe tine și a fi părinte în același timp?
Îmi place să numesc acest proces „vindecare în timp ce trăiești”. Și mi se pare extraordinar de frumos că atât de multe femei aleg să facă această muncă interioară. Din fericire, dorința de a te vindeca este, în sine, un mare sprijin în călătoria parentală. Cu cât înveți să te tratezi pe tine însăți cu mai multă compasiune și înțelegere, cu atât îți va veni mai firesc să faci același lucru pentru copiii tăi – și invers. Vindecarea înseamnă să învățăm să ne iubim, să ne acceptăm și să avem încredere în noi înșine, iar acestea sunt exact lucrurile de care copiii noștri au nevoie pentru a se simți în siguranță atunci când își împărtășesc vulnerabilitatea. Cele două procese nu sunt în competiție; ele izvorăsc din aceeași inimă.
Mulți oameni cred că, dacă o relație este dificilă, înseamnă că nu este cea potrivită. Cum putem face diferența între disconfortul care ne ajută să creștem și relațiile care sunt cu adevărat nesănătoase?
Dacă nu am avut experiențe de atașament sigur în timp ce creșteam, atunci a învăța să iubim în siguranță pe ceilalți la vârsta adultă va veni cu siguranță cu provocări. Dar a găsi dificil să te deschizi, sau să te împărtășești pe deplin, sau să te bazezi pe alți oameni, este cu totul diferit de a găsi dificil să te simți în siguranță, sau să fii respectat, sau să primești îngrijire reciprocă de la altcineva.
Provocările care ne conduc mai adânc în iubirea de sine și în acceptare sunt cele pe care merită să le îmbrățișăm. Provocările care ne împing mai adânc în auto-abandon și dispreț sunt cele de respins. Relațiile sunt întotdeauna dificile într-o oarecare măsură, dar dacă lucrurile grele nu te invită să devii o versiune mai bună și mai liberă a ta, nu este dificultatea potrivită pentru tine (și poate fi chiar o dinamică abuzivă).
Care este un lucru pe care ți-ai dori ca fiecare femeie să îl știe despre propriul sistem nervos?
Nu greșești că dorești. Aspirațiile pe care le simți față de o comunitate mai profundă, față de mai mult sprijin, față de recunoaștere și apartenența sunt dorințe legitime. Chiar dacă nu ai găsit încă oamenii sau circumstanțele care să răspundă acelor dorințe, continuă să le asculți, ele te vor ghida spre viața pe care meriți să o ai.
Vii pentru prima dată în România, în cadrul The Inner. Ce te entuziasmează cel mai mult la întâlnirea cu această comunitate?
M-am îndrăgostit deja de generozitatea și grija coordonatorilor acestui eveniment și abia aștept să mă conectez cu o cultură și o comunitate atât de dedicate vindecării și învățării.
Tema acestei ediții The Inner este Curajul. Cum arată curajul prin lentila atașamentului?
Este nevoie de un curaj imens pentru a-ți deschide inima față de oameni în orice context, dar mai ales dacă nu ai avut o relație de atașament sigur pe care să te sprijini în timpul creșterii. Atunci când experiențele tale timpurii te-au format pentru deconectare sau haos, este cu adevărat curajos să te deschizi față de oameni noi acum, sperând la răspunsuri și îngrijire noi.
Ce speri că vor lua cu ei participanții după conferința ta de la The Inner?
Speranța că fiecare poveste poate fi răscumpărată. Că modul în care ne vedem pe noi înșine și valoarea noastră pentru iubire este o tapiserie mereu în schimbare care poate fi revopsită din nou și din nou, de câte ori avem nevoie. Nu este niciodată prea târziu să schimbi povestea pe care ți-o spui despre tine însuți.
Dacă cititorii ar păstra în minte o singură propoziție din acest interviu, care ai vrea să fie aceea?
„Atunci când experiențele tale timpurii te-au format pentru deconectare sau haos, este cu adevărat curajos să te deschizi față de oameni noi acum, sperând la răspunsuri și îngrijire noi.”
–
Citește aici interviul în engleză.