Aida Economu, actriță: „Dacă forma rămâne mai mare decât conținutul, ne paște mediocritatea, iar mediocritatea e cel mai rău lucru care ni se poate întâmpla.”

Aida Economu este o actriță de teatru și film care se remarcă prin autenticitate și prin felul în care refuză să se lase prinsă în tipare. Pentru ea, actoria înseamnă mai mult decât luminile scenei sau rolurile pe care le joacă; actoria înseamnă sinceritatea cu care abordează fiecare proiect, oamenii alături de care alege să lucreze și conținutul care trebuie să rămână mereu mai important decât forma.

Absolventă a UNATC și pasionată de psihologie, Aida îmbină două lumi care se completează firesc și îi dau o perspectivă aparte: lucidă, dar și sensibilă. Indiferent dacă joacă în spectacole independente, în filme cu miză artistică sau în producții comerciale pentru publicul larg, ea alege acele proiecte în care se regăsește și care îi oferă libertatea de a rămâne fidelă propriilor valori.

Cel mai recent proiect al său este SITUATIONSHIP: Combinații NU Relații, film lansat de Vidra Productions și prezentat în premieră pe 16 septembrie. O comedie despre dating, prietenii puse la încercare și jocuri de orgolii, care aduce pe ecran teme actuale și promite să stârnească multe conversații în rândul tinerei generații.

În acest interviu, am vorbit cu Aida despre cum și-a găsit drumul către actorie, ce înseamnă pentru ea succesul, cum trece peste perioadele de incertitudine, dar și despre micile plăceri care îi dau culoare vieții.

„Arta mă scutură de toată poluarea din cotidian și mă readuce la mine.”

Așa s-a conturat un dialog sincer și direct, exact ca felul în care Aida și-a construit cariera: fără artificii, dar cu multă substanță.

Când te uiți în urmă, care a fost primul moment în care ai simțit că actoria este drumul tău? Cum s-a conturat această pasiune și ce amintiri te leagă de primele întâlniri cu scena?

M-am hotărât târziu, spre sfârșitul liceului, să dau la facultatea de teatru. În copilărie nu a existat nici cea mai mică umbră a acestui gând. Nu am știut nici după ce am fost admisă dacă e drumul meu sau nu, căci în primă fază nu prea știi „cu ce se mănâncă”: vii cu o imagine despre ce înseamnă lumea asta a artelor spectacolului (ceva romanțat mult de filme, literatură și de lumea din afara industriei) și te prinzi repede că imaginea aia nu are nicio legătură cu realitatea. Și m-am întrebat dacă e drumul meu chiar și înainte să termin facultatea.

Cred că asta s-a întâmplat cel mai mult din cauza dinamicilor din interiorul mecanismului, din cauza unei „industrii” care produce prea puțin pentru câtă piață de actori avem. Mi-a fost clar de la primele experiențe că îmi place la nebunie meseria, dar acești factori exteriori te fac să te gândești dacă merită să încerci să îți duci traiul strict din meseria asta, mai ales când știi câți actori buni stau pe bară și sunt foarte rar distribuiți sau deloc… Apoi vin (dacă ai noroc) proiecte, perioade ceva mai aglomerate, apoi vin pauze în care nu sună telefonul și iar începi să te întrebi…

Mi-ar fi plăcut să dau un răspuns mai emoționant, mai solar, dar asta e realitatea mea.

Dacă n-ar fi fost teatrul și actoria, ce altceva ai făcut astăzi? Ce simți că spune asta despre tine?

Mi-ar fi plăcut să fiu instructor de sporturi nautice sau director de imagine, sau poate chiar amândouă. Și probabil că asta spune despre mine că „zona mea de confort” e una extrem de nesigură.

Știm că ai avut întotdeauna o abordare sinceră și directă în tot ce faci. Cum te-au influențat părinții sau oamenii apropiați în alegerea acestei cariere, mai ales într-o meserie care implică atât de mult risc, imprevizibilitate și expunere publică? În cine sau în ce ți-ai găsit cel mai mare sprijin?

Părinții mei m-au susținut în tot ce am vrut să fac. Și cu actoria a fost la fel. Totul foarte firesc.

Cel mai mare sprijin îl găsesc tot în mine, căci atunci când nu funcționează lucrurile, prefer să fac ceva concret (să-mi refac pozele de casting, să caut și să citesc piese, să scriu etc.), decât să plâng în pernă sau pe umărul cuiva. Ajută mult și faptul că am lângă mine oameni care mă iubesc și cu, și fără succes.

În interviuri anterioare ai vorbit despre cum gestionezi refuzurile și standardele duble din industria teatrală și cinematografică. Care a fost unul dintre momentele care te-a marcat cel mai mult și ce lecții ai tras despre tine și despre activitatea în această industrie?

Atunci când m-am prins că femeile actrițe care fac (și) mainstream (TV, reclame etc.) sunt mult mai aspru judecate de breaslă decât sunt bărbații actori. N-am tras vreo mare lecție, dar am rămas cu un gust amar.

Știm despre tine, din interviuri anterioare, că îți place să scrii, să dansezi, să cauți haine vintage și sensuri adânci. Ce loc ocupă arta în viața ta, care este relația ta cu ea și în ce fel s-a transformat de-a lungul timpului?

Simt nevoia să scriu, nu aș spune neapărat că îmi place, căci dacă vorbim de tot ce trece de 4-5 rânduri e de-a dreptul chinuitor ca proces pentru mine. Am zile mai bune, dar zilele alea multe sunt zilele în care sunt absolut incapabilă să aștern mai mult de câteva rânduri pe care ajung să le șterg, considerându-le mediocre. Asta cu căutatul hainelor vintage e, de fapt, doar un neajuns a ceea ce oferă magazinele actuale – de multe ori, haine din sintetic la suprapreț.

Cât despre sensurile adânci, departe de mine, sunt una dintre cele mai superficiale persoane pe care le cunosc.

Ai avut roluri în spectacole de teatru, filme și seriale ca Profu’ sau Otto Barbarul – povești care au atins publicul în moduri diferite. Care a fost, în decursul carierei tale, cea mai frumoasă poveste pe care simți că ai avut oportunitatea să o spui pe scenă sau pe ecran?

Spectacolul la care lucrez acum și care are premiera pe 27 septembrie, „Bună ziua, Diana! Bună ziua, Cella!” este povestea mea preferată. Este o piesă scrisă de mine și este despre o scriitoare care își întâlnește eroina.

Într-o cafenea imaginară, Cella Serghi și Diana Slavu, personajul ei din romanul „Pânza de Păianjen”, își dezvăluie rănile, iluziile și dorințele și se naște un dialog imposibil, tandru și amar, despre feminitate, iubire, libertate și prețul fericirii.

Ai jucat atât în seriale populare, cât și în proiecte de teatru independent. „Marele rol” și succesul în actorie pot avea definiții foarte diferite pentru fiecare. Cum ai definit tu succesul de-a lungul timpului și cum s-a schimbat această viziune?

În clipa asta, succesul pentru mine înseamnă să lucrez doar la proiecte care îmi plac și în care mă regăsesc 100%. Evident, alături de oameni pe care îi admir profesional și, dacă am noroc până la capăt, și uman. De-a lungul timpului a însemnat și să am constant de lucru, dar „constant” nu a însemnat mereu să fiu și încântată de proiectele la care particip.

Stilul tău se remarcă prin autenticitate. Ai simțit vreodată presiunea de a-ți compromite această imagine pentru a corespunde unui tipar impus de industrie sau public? Cum ai gestionat astfel de momente, dacă este cazul, și ce ai învățat despre tine în proces?

„Nu am simțit nicio clipă să mă mulez după nimeni și nimic.”

Și nu din autosuficiență sau pentru că aș crede că am acest stil autentic, cum ați spus, ci pentru că am un tip de educație, una simplă de altfel, care mi-a format o grilă de valori (inclusiv estetice) solidă. Iar această grilă poate exista în liniște lângă alte grile diferite de ale mele, fără a le considera mai puțin valoroase sau mai puțin „adevărate”.

Premiera celui mai recent proiect cinematografic din care faci parte, SITUATIONSHIP: Combinații NU Relații, a avut loc de curând; filmul este o comedie explozivă despre dating și prietenii testate la limită. Ce te-a atras cel mai mult la acest proiect și cum te-ai conectat cu personajul tău?

În primul rând, filmul e regizat de Letiția Rosculeț, alături de care eu am făcut două seriale și alte proiecte mai mici și cu care am legat o prietenie sinceră și e unul din oamenii pe care am noroc să îi admir atât profesional cât și uman.

Apoi, cred că Vidra Productions citește foarte bine piața de film comercial și că surprinde în filmele pe care le face zeitgeistul actual.

Cât despre rol, Alina e un personaj negativ și mie îmi plac personajele negative. Nu sunt genul de actor care să se „conecteze” la un rol; sunt lucidă și cinică și încerc să înțeleg întâi scenariul și apoi ce înseamnă personajul pe care îl joc în economia filmului – toate acestea în dialog cu regizorul, în primul rând, și apoi cu colegii de platou.

Filmul vorbește, dincolo de umor, despre relații, egouri și prietenii contemporane. Care crezi că este mesajul esențial pe care publicul îl poate desprinde și ce lecție de umanitate simți că transmite rolul tău?

Pot răspunde cu mesajul care a ajuns la mine și care, printre altele, sper să ajungă și la public: toxic nu e bine. Nici la bărbați, nici la femei. Și că prietenia e cea mai valoroasă relație pe care o putem avea.

Cât despre rolul meu, are extensii, unghii și gene false, e gândită ca fiind „falsă” și superficială din start. Cred că asta cu lecțiile de umanitate e pe la alte personaje din film. 😊

Știm că și comediile au momente tensionate și reale. Care a fost scena sau momentul de filmare care te-a surprins sau provocat emoțional, chiar dacă este un film cu umor tăios?

Dintre toate la care am participat, cel mai evident îmi vine în minte scena din baie dintre Alina și Anca: o scenă sensibilă, unde tensiunea trebuia menținută între duble, chiar și atunci când se făceau retușuri și se rezolvau chestiuni tehnice.

Ai lucrat alături de Matei Dima, Irina Noapteș și ceilalți actori într-un context foarte fresh și contemporan. Cum a fost să lucrezi cu această echipă și ce amintire dragă păstrezi de pe platoul de filmare?

A fost o echipă foarte cool! Cu Matei am mai filmat ceva scurt cu mulți ani în urmă și s-a dovedit și cu această ocazie foarte simpatic, cu Mihaela Velicu joc de cinci ani într-un spectacol și o ador, cu George Albert Costea am jucat la Teatrul Mic și nu mai pot după el, iar pe ceilalți i-am cunoscut cu ocazia acestei filmări și sper ca de aici înainte să ne tot întâlnim.

Cea mai dragă amintire este că una din zilele de filmare s-a nimerit să fie chiar de ziua mea de naștere și mi-au făcut colegii și echipa surpriză cu flori, tort și cântat și toate cele. A fost emoționant!

Venind dintr-un parcurs solid de teatru independent, știi cât de mult contează dinamica dintre actori. Cum simți că influențează relația cu colegii calitatea interpretării și atmosfera de pe platou?

La mine o influențează, nu știu la ceilalți. Nu suport și evit, cum și cât se poate, tensiunile pe platou sau “backstage”. Nu e timp și nici buget de așa ceva.

Ai colaborat de-a lungul carierei cu echipe foarte diverse, în teatru, film sau reclame. Care este colaborarea care ți-a rămas cel mai vie în amintire și de ce?

Cred că aici se încadrează două proiecte. Profu’ pentru că cele două sezoane au fost filmate în patru luni foarte intense, și cumva să stai șase zile pe săptămână cu aceiași oameni îți creează un soi de intimitate, pe lângă foarte multe amintiri, iar al doilea, spectacolul Extraordinară Viață de la TNB unde joc cu Mihaela Velicu (Vicky din film) de cinci ani deja și fiind un spectacol foarte greu și foarte sensibil, pare, cu fiecare reprezentație, că am mai cucerit un vârf și că ne-am apropiat și mai tare noi două.

Ce rol joacă încrederea – în tine, în procesul creativ, în echipa din jurul tău – în felul în care alegi să-ți construiești drumul artistic? Și cât de importantă e transparența, mai ales atunci când un actor este, deseori, in the spotlight?

Evident că e important să ai încredere în tine, dar într-un proces creativ e și mai importantă încrederea pe care ți-o acordă echipa alături de care ești. Acolo cred că începe cu adevărat „distracția”. 

Cred că ceea ce ține de „transparență” trebuie rezolvat în lecturi/repetiții, nicidecum pe platoul de filmare,  cu o echipă de 70 de oameni alături și cu un program făcut la minut.

Ai spus că meseria de actor nu înseamnă întotdeauna să faci artă, ci e și un craft, o meserie care cere disciplină și rezistență. Cum reușești să păstrezi motivația și satisfacția personală, chiar și atunci când proiectele nu vin la pachet cu arta pe care tu o cauți?

Când accepți proiecte care nu vin la pachet cu ce îți dorești tu de la această meserie, de obicei o faci din rațiuni financiare. Sau pentru notorietate (eu asta nu am făcut, dar știu cazuri).

Motivația mi-o păstrez din ce fac eu pe lângă proiectele astea și mă mai consolez câteodată cu replica „măcar lucrez, nu stau degeaba” – dar asta nu prea mai are efect în ultimii ani.

„Caut echilibru estetic, intelectual, și fug de etichete mărețe și absolute.”

Dacă ai putea transmite publicului un mesaj despre actoria autentică și despre felul în care te raportezi la meseria ta, care ar fi acesta? 🙂

Eu cred și în formă, și în conținut, iar în teatru/film cred că sunt esențiale amândouă. Există o singură condiție: conținutul trebuie să fie cel puțin egal cu forma, poate chiar să o depășească. Dacă forma rămâne mai mare decât conținutul, ne paște mediocritatea, iar mediocritatea e cel mai rău lucru care ni se poate întâmpla.

_

Editor:

Credit foto: Alex Gâlmeanu, arhiva foto a Aidei