Ana Gurduza, artistă: „Arta devine, pentru mine, un fel de arheologie intimă, o formă de a aduce la suprafață ceea ce altfel ar rămâne neauzit.”

Ana Gurduza este o artistă din Republica Moldova, stabilită în București, care inventează forme și idei ce poartă amprenta timpului și a memoriei. Cu o pregătire academică în arhitectură de restaurare, pasiunea ei pentru istorie și ruine a devenit fundamentul unei cariere artistice ce explorează proporțiile, teoria culorii și aspirația spre frumos. Îmbinând ceramică, pictură și grafică, Ana creează un univers sensibil, unde materiale diverse, tactilitatea și imaginea se întâlnesc pentru a reda valoarea invizibilului, acea poezie a trecutului ce încă mai trăiește în forme și obiecte.

Atelierul său – Ars Ana – este, pentru ea, un sanctuar al experimentului și al nostalgiei, un spațiu în care amintirile ancestrale prind viață prin ceramică, pictură, ilustrație și gravură. Fiecare creație este o poveste ce invită la contemplare și emoție, o căutare a frumuseții atemporale născută din bucuria procesului și din conștiința fragilității memoriei.

„Norocul nu-l poți controla, dar cred că îl poți chema fiind pregătit, fiind prezent, fiind acolo, cu munca ta așezată, cu visul tău întins pe masă.”

În acest interviu, Ana ne-a împărtășit cu sinceritate și recunoștință cum și-a transformat visul din copilărie în realitate, construindu-și un studio de creație care continuă tradiția artistică a familiei sale și valorifică moștenirea talentului transmis din generație în generație.

Cum a arătat primul moment în care ți-ai dat seama că este, în fapt, realizabil să-ți transformi în realitate visul de a trăi din arta ta?

Mulțumesc pentru întrebare.

Este dreaptă dorința noastră de a visa. Ținem, cu toții o petiție adresată vieții, semnată de oameni, pomi, animale, păsări, pești. Aceea de a ne da, o șansă de ne întrepta vertical spre lumină, fără frică; de fapt, ar fi frumos să existe o școală pentru visare. 😊

Nu a existat un moment clar în care să fi realizat, brusc, că visul din copilărie devine realitate. N-a fost o revelație, ci mai degrabă o apropiere lentă de ceea ce iubesc. Asemenea unui copil care intră în mare cu pași mici, testând cu fiecare pas adâncimea apei și încrederea din propriul corp, am înaintat către acest vis fără să știu sigur dacă el mă va primi. A fost, și este în continuare, un proces de apropiere, de ascultare interioară și de curaj în firescul devenirii.

Am aflat, dintr-un interviu pe care i l-ai acordat în trecut Ralucăi Harabagiu, că ai moștenit sensibilitatea artistică din familie, dar ai fost prima care a transformat-o într-o vocație. Cum se simte această responsabilitate? Simți, uneori, că s-ar putea să fii purtătoarea unei memorii colective neexprimate?

Nu simt o responsabilitate decât față de harul care mi-a fost încredințat, de a nu risipi Talantul. Dacă există o datorie, e mai curând de recunoștință față de bucuria de a putea lucra cu sens.

Dar ideea că aș putea fi purtătoarea unei memorii colective neexprimate… e atât de frumos spusă, încât vreau să o iau de mână și să pornesc cu ea într-o poveste.

„Mă gândesc adesea la femeile care m-au precedat, cele din familie, din sat, din povești și la felul în care au păstrat frumusețea lumii într-o cusătură, într-o rugăciune rostită, într-o pâine rotundă scoasă din cuptor. Poate că arta e o continuare firească a acestor gesturi. O traducere.”

Și atunci, da, poate sunt, cu blândețe, o purtătoare de memorie. Nu pentru a o păstra intactă, ci pentru a o trece prin mine, vie, ca o apă care poartă urme de cer și de timp.

Simt doar, și nu doar eu, că în noi se află straturi suprapuse, de întuneric și lumină, al bunicului lemnar, al bunicii care clădea pâinea în vatră, al beznei omului din peșteră care răgușea vocea furiei mele. Nimic nu moare, se pare, în noi. Cât de greu mi-e corpul, cu toți oamenii în el, cu toate înfometările primordiale, Războaiele suferă împreună cu noi. Toți pomii care înfloresc, mii de primăveri purifică și îngreunează ușurința ființării. Atât de simplu, să trăiești în alți oameni, prin alți oameni și să îl duci, om cu om, din veac în veac…

Știu că ai trecut printr-o perioadă de zece ani în care ai încetat complet să pictezi. Ce ți-a lipsit cel mai mult în acei ani? Și ce ai regăsit când te-ai întors?

În acei ani, pictam din când în când, dar nu trăiam prin pictură. Nu mă refer la a mă întreține din ea, ci la acel fel de a trăi în care întreaga forță vitală, visul, speranța, creația gravitează în jurul actului artistic.

Cred că atunci am pierdut nu atât gestul în sine, cât credința că acesta mă definește. Că eu sunt, în adâncul meu, asta.

Totuși, m-am adâncit în lecturi, m-am ascuns și m-am regăsit printre cuvinte, în povești și idei care mi-au hrănit tăcut sufletul. A fost o perioadă de germinare și de căutări a sensului.

Iar când m-am întors la pictură, m-am întors și la curajul de a spune: acesta este drumul meu.

Dacă n-ai fi pictat, ce altceva ai fi făcut? În care dintre rolurile care vin la pachet cu antreprenorul creativ din tine te regăsești tu cel mai mult? 😀

Dacă nu aș fi pictat, cred că m-aș fi dus pe urmele oamenilor și ale poveștilor lor – mă gândesc la etnologie. Mi-ar fi plăcut să adun fragmente de viață din sate uitate, să ascult femei care știu să citească vremea după mirosul pământului, să descopăr gesturi care încă mai poartă sensuri vechi. Să documentez nu doar ce se vede, ci ceea ce se simte, se transmite fără să se spună.

În fond, asta fac și acum, dar prin culoare, formă și simbol.

Cât despre rolurile care vin la pachet cu a fi antreprenor creativ, cred că cel mai aproape de mine este cel de păstrătoare și transformatoare. Îmi place să creez spații de sens, obiecte care leagă, punți între trecut și prezent. Mă simt bine acolo unde pot da formă lucrurilor nevăzute și pot invita și pe alții în acest proces.

Organizarea, planificarea, comunicarea, toate sunt necesare și, uneori, chiar plăcute. Dar inima rămâne în actul de a asculta și de a transforma — fie că e vorba de o poveste dintr-o carte veche, fie de un gest simplu care își caută locul într-un obiect nou.

Cum ai descrie relația pe care o ai, în acest moment cu arta? Ce tematici, laitmotive și simboluri se regăsesc în universul tău creativ? Știu că, spre exemplu, pigmentul de ultramarin și caracterul său sacru, joacă un rol important în creațiile tale.

În acest moment, relația mea cu arta e una de întoarcere și de lărgire în același timp. Simt că mi se deschide din nou credința în ceea ce poate fi exprimat, nu doar vizibilul, ci și vibrația subtilă a timpului care trece, a durerii care transformă și a visului care crește.

„Lucrez în jurul unor teme recurente: metamorfoza, urmele pe care le lăsăm, continuitatea gestului. Mă interesează cum pot povesti, prin imagine și obiect, despre ce se schimbă în noi și în jurul nostru — și despre ceea ce rămâne tainic și viu.”

Pigmentul de ultramarin a devenit un fir esențial în creația mea. Nu este doar culoare, ci starea unui spațiu sacru, al introspecției și al infinitului interior. Îl folosesc ca pe o rugăciune cromatică.

Un proiect recent, drag sufletului meu, este Cartea Câmpului Desculț, realizat împreună cu și pentru poeta Laura Muruzuc. Este o colaborare de o delicatețe aparte, în care poezia și desenul s-au contopit într-o formă continuă. Ne-au ghidat idei precum cutezarea de a merge desculț adică vulnerabil, visarea ca mod de a exista și casa ca loc de regăsire. Cartea e construită ca un obiect viu, un fel de pergament care se desfășoară, dând timpului o formă poetică. Este un proiect în desfășurare.

În tot ce fac acum, mă interesează tot mai mult gesturile esențiale, simbolurile discrete: firul care leagă, vasul care păstrează, mâna care dă formă.

Lucrezi cu ceramică, pictură, textile, ilustrații de carte și design mural. Cum alegi mediul prin care se exprimă o idee? Se naște întâi forma sau imaginea?

Toate aceste forme de exprimare sunt, de fapt, un privilegiu pe care mi-l ofer ca atelier mic. Un spațiu care poate învăța repede din greșeli, care poate schimba direcția fără teamă și poate urma firesc dorința de a crește prin experiment. Este un dar să nu fiu constrânsă de păreri, ci să-mi pot asculta curiozitatea.

Pentru că lucrul cu mâinile, cu imaginea, cu materia este o formă de explorare care dă naștere la obiecte, imagini și povești neobișnuite – unele care nu au existat niciodată sau care răspund altfel la aceleași întrebări vechi.

Aceste forme devin posibile doar dacă accepți să nu știi sigur unde vei ajunge. Dacă înțelegi că fiecare nou obiect, fiecare imagine sau rol pe care îl inventezi este, mai întâi, un joc. Un joc din care înveți.

„Dacă urmărești perfecțiunea, riști să pierzi bucuria procesului.”

Liniile, fie că sunt desenate, modelate în ceramică, pictate sau sculptate, au mereu același rost: să creeze punți. Să spună o poveste care poate ajunge, poate întâmplător, la cineva care trece prin aceleași întrebări, aceleași tresăriri, aceleași bucurii sau doruri.

E ca o carte care prinde viață doar atunci când este citită. Lucrarea mea nu este întreagă până nu întâlnește privirea celuilalt. Comunicarea nu este unidirecțională, ea se naște între mine, cea care creează, și cel care primește. Acest spațiu dintre noi este, de fapt, locul viu al sensului.

Tot ce creez, obiecte, imagini, simboluri se adună ca o țesătură de amintiri, vise și gesturi care face parte dintr-o memorie colectivă profundă. O memorie care călătorește prin generații, prin secole, mereu rescrisă, mereu reîmprospătată.

Suntem, fiecare, poștași ai trecutului care lasă scrisori celor din viitor. Povestim despre cum am iubit, cum am găsit bucurie, cum am căutat sens pe acest pământ. Eu mă simt un transmițător al acestei memorii umane. Și dacă există un rost în ceea ce fac, acela este să aduc frumusețe, bucurie și sens în lumea celorlalți.

Care dintre lucrările tale de până acum redă cel mai fidel evoluția poveștii tale în calitate de artist?

Nu există o lucrare unică care să redea fidel întreaga mea evoluție ca artist. Fiecare piesă este o pagină dintr-o carte mai amplă, iar luate izolat, ele și-ar pierde din sens și profunzime.

Împreună, însă, aceste lucrări se leagă într-un întreg, un parcurs, o poveste care prinde viață doar atunci când este citită în ansamblu.

Fiecare creație de-a ta pare să vină cu o energie aparte. Cum arată, în tăcere, procesul tău creativ? Ce ritualuri mici, personale, te ajută să intri în acel „flow” artistic?

Cred că, dincolo de orice, cel mai important este grija față de suflet; atunci când îl ascult cu blândețe, începe să danseze.

Aceast dans interior devine oglindirea sufletului unui păstor al liniștii, al cărui glas delicat străbate printre copaci, încercând să aducă înapoi pe cel rătăcit.

Dimineațile conjugă ritualurile intime, în singurătate, o întâlnire cu propria vulnerabilitate. Mă trezesc verile la 5 și iernile la 6 dimineața ca să-mi dedic acest spațiu al răcorii, al lecturii, al gândului, al scrisului și studiului. Cred că în acele ore în care orașul doarme clădesc liniștea cu care confrunt carnea zilei.

Cum arată colțul tău favorit din atelierul tău? Ce muzică se aude pe fundal în atelierul tău atunci când creezi?

Colțul meu favorit din atelier este masa de scris — un spațiu al adunării gândurilor și al exprimării. Acolo a prins viață tot ce am simțit nevoia să scot din mine, un loc unde ideile se extind și se împletesc prin diverse medii, dând naștere creației.

Norocul, munca, sau talentul? Care dintre cele trei simți că a făcut cel mai mult și cu adevărat diferența în cazul tău?

Cred că talentul este, mai degrabă, o precondiție. Un dar pe care îl primești fără să-l fi cerut, sau meritat o însămânțare misterioasă. Dar el nu este, în sine, suficient. Talentul fără muncă rămâne o promisiune neîmplinită și posibilitate latentă.

Apoi vine munca continuă, disciplinată, uneori surdă, alteori bucuroasă care transformă acel dar în formă și lucru împărtășit. Munca este, de fapt, ceea ce face vizibil ceea ce poate părea invizibil.

Iar norocul… norocul este, poate, cel mai misterios dintre toți. Este întâlnirea potrivită, clipa care se deschide exact atunci când trebuie, privirea celui care vede ceea ce faci și îi pasă. Este contextul, conjunctura, timpul, locul.

Așa că nu cred că există un singur ingredient care înclină balanța. E o alchimie între toate trei. Talentul îți deschide ușa interioară, munca te face să urci treptele, iar norocul, dacă vine, îți deschide câteodată o poartă spre grădini neașteptate.

Cei care ajung să-și construiască un drum solid în artă sau în orice altă formă de creație sunt, de fapt, cei care au înțeles cum să onoreze darul talentului prin muncă, și care au avut răbdarea și deschiderea să recunoască și să îmbrățișeze norocul atunci când le-a ieșit în cale.

Care a fost cel mai mare sprijin al tău în acest sens?

Credința.

Cât de important este pentru asigurarea succesului business-ului tău să te reinventezi periodic, în calitate de pictor? Dar în calitate de antreprenor?

Le diferențiez clar pe cele două: antreprenoriatul creativ este sapa, furca și apa care udă copacul numit pictură. Pictorul visează la roadele coapte, la frumusețea și sensul pe care le poartă acestea, văzute de la umbra acestui copac prețios.

Acest copac este cu adevărat valoros pentru că este adânc înrădăcinat în pământ, în concret, în lucrurile practice care fac visul posibil. Fără grijă și eforturile antreprenoriale, fără împământarea în cotidian, visul artistic ar rămâne doar o dorință.

Reinventarea este esențială în ambele roluri, însă în moduri diferite: ca ilustrator, reinventez expresia pentru a păstra vie emoția și autenticitatea; ca antreprenor, mă adaptez continuu la nevoile reale, la provocările concrete, pentru a susține și a face posibil acest drum.

Când vine vorba despre clienții tăi, ce fel de persoane sunt acestea? Ce ai învățat de la ei despre ce înseamnă creația, precum și despre ceea ce-și doresc de la tine?

Oamenii care aleg să cumpere lucrările făurite în atelier sunt, pentru mine, suflete cu care aș putea lega o prietenie. Sunt oameni cu care mi-ar plăcea să stau la povești lungi și autentice — și, din fericire, uneori chiar se întâmplă asta, atunci când timpul și rostul ne sunt prieteni.

Această conexiune sinceră și deschisă construiește punți între noi, iar transparența și încrederea devin temelia relației. Cred că doar astfel creația capătă adevărata ei valoare nu doar ca obiect, ci ca legătură vie între oameni.

S-au conturat, în decursul anilor, anumite mituri în jurul a ceea ce înseamnă să lucrezi în industria artei în România. Dacă ai putea să demitizezi un singur lucru cu privire la arta românească, ce ai alege să abordezi – și de ce?

Dacă aș putea demitiza un singur lucru despre arta românească, ar fi ideea că artistul trebuie să sufere sau să se sacrifice pentru a crea ceva cu adevărat valoros.

Mi se pare un mit adânc înrădăcinat, romanticizat excesiv, care pune povara pe durere în loc să celebreze luciditatea, bucuria creației și rigoarea muncii constante. Arta nu e doar catharsis, ci și construcție, cultivare, dialog interior și cu ceilalți.

Cred în puterea de a crea dintr-un loc viu, treaz, chiar dacă nu lipsit de vulnerabilitate — dar nu ca o condamnare, ci ca o formă de înțelepciune care poate vindeca și aduce lumină.

Care este moștenirea pe care visezi să o lași în urma ta?

Îmi doresc să las în urmă acea liniște adâncă, senină, care nu vine din absența zgomotului, ci din împăcare și adevăr.

Sper ca viața mea să fie o mărturie că se poate trăi cu sens, așa cum îi încurajez și pe ceilalți: cu autenticitate, cu curaj, cu frumusețe așezată în gesturi mici.

Cred cu toată ființa că darul cel mai prețios se află înăuntru — și trăiesc cu o sete vie de a-l descoperi, clipă de clipă, și de a-l împărtăși mai departe.