Andra Borz este fondatoarea „Zaiafet pe Lună”, primul festival zero waste din România, un proiect care a transformat sustenabilitatea dintr-un concept abstract într-o experiență trăită, firească și profund umană. Pornit din dorința de a schimba felul în care privim consumul, natura și relația noastră cu mediul, festivalul a devenit în timp mai mult decât un eveniment: un manifest pentru un stil de viață mai conștient, mai lent și mai conectat la esențial. Cu o formare în muzică clasică și o sensibilitate construită încă din copilărie în jurul ideii de protejare a naturii, Andra a reușit să creeze un spațiu care îmbină comunitatea, arta, sustenabilitatea și respectul pentru loc.
Construind „Zaiafet pe Lună” în jurul ideii de „mai puțin” într-o industrie dominată de exces, Andra Borz a ales un drum diferit: unul bazat pe autenticitate, transparență și impact real, nu pe volum sau spectacol. Festivalul, desfășurat în domeniul Teleki din Luna de Jos, funcționează după principii zero waste și aduce împreună oameni, artizani și producători locali într-un model de comunitate construit cu grijă față de natură și față de ceilalți. Prin tot ceea ce face, Andra vorbește despre o altfel de creștere – una care nu consumă mai mult, ci creează mai mult sens.
În acest interviu, Andra Borz vorbește despre începuturile „Zaiafet pe Lună”, despre curajul de a construi diferit, despre sustenabilitate, comunitate și întoarcerea la simplitate, dar și despre felul în care acest proiect a transformat-o, la rândul lui, pe ea.
Andra, „Zaiafet pe Lună” a pornit dintr-un vis simplu – o mână de prieteni și o pădure. Ce moment sau nevoie personală a stat, de fapt, la baza acestui început?
Realitatea este că Zaiafet pe Lună s-a născut, de fapt, din dorința arzătoare de a aduce o schimbare la nivel de percepție asupra obiceiurilor noastre de consum și asupra impactului pe care acțiunile noastre zilnice îl au asupra sănătății și a mediului. Odată ce am identificat această nevoie și am pus cap la cap ceea ce doream să transmit, drumul m-a condus firesc către un festival care urma să devină, cum îmi place mie să-i spun, o mică revoluție a industriei evenimentelor.
Ai pornit acest proiect într-o perioadă în care erai încă studentă. Cum arăta viața ta atunci și ce te-a făcut să simți că e momentul să începi ceva pe cont propriu?
Proiectul s-a născut în pandemie, moment în care nivelul de consumerism pe care îl vedeam în jur întrecuse limitele a ceea ce eu definesc ca „normal”. Ce se întâmpla m-a îngrijorat cumplit, însă m-a și propulsat deopotrivă să încerc ceva diferit.
Nu am început Zaiafet pe Lună ca business, deși spiritul antreprenorial a fost un limbaj pe care l-am respirat în casă, ci mai degrabă ca pe o mișcare socială, raportându-mă la festival ca la o unealtă de a crea o experiență profund inspirațională pentru o masă relativ mare de oameni.
La asta se adaugă formarea mea în muzică clasică, care m-a învățat foarte devreme ce înseamnă disciplina și munca consecventă către un obiectiv. Am simțit mereu cât pot să duc, am început mic și am lăsat proiectul să crească organic, iar pe mine odată cu el.
Dacă te întorci la începuturi, înainte să existe numele sau forma actuală, de unde a pornit, de fapt, ideea festivalului? A fost un moment clar sau mai degrabă un proces care s-a construit în timp?
Începuturile se duc departe, la vârsta de 4 ani, când un anumit documentar „Planeta Albastră” m-a marcat și a aprins prima scânteie. Eram îndrăgostită de Planeta noastră, pentru care simțeam în același timp o milă profundă, datorită intervenției invazive a omului. Această temă, deci, a fost prezentă în viața mea încă din copilărie.
Mai târziu, au urmat ani de experimentare cu stilul de viață „zero waste”, provocarea principală fiind să nu generez deșeuri. Când acesta a devenit funcțional pentru mine, am simțit nevoia să dau mai departe ce descoperisem. Festivalul a fost modul prin care am făcut asta.
Festivalul are loc într-un spațiu cu istorie – domeniul Teleki. Ce ai simțit prima dată când ai ajuns acolo și ai realizat că ar putea deveni „acasă” pentru Zaiafet?
Întâlnirea mea cu parcul Teleki din Luna de Jos a avut loc cu mult înaintea ideii de festival și a contribuit mult la definirea conceptului care urma să devină Zaiafet pe Lună, primul festival Zero Waste din România.
Deși nu cunoșteam la momentul respectiv prea multe detalii istorice ale locului, l-am simțit. Este un spațiu cu o încărcătură grozavă; te primește asemeni unui bunic calm și răbdător, pe care în mod firesc îl respecți, pentru că nici că te-ai gândi vreodată să nu o faci.
Acest respect a lucrat atât de profund în mine, încât, când a venit momentul de a-l deschide către public, nici că a existat un alt mod de a face lucrul acesta decât printr-un eveniment ce onorează și celebrează natura și conexiunea noastră cu ea.
Spuneți deschis că nu există „zero waste perfect”, iar rezultatele voastre sunt un proces în devenire. Cum gestionezi această tensiune între ideal și realitate și cât de important e, pentru tine, să vorbiți transparent despre imperfecțiuni?
Ne ghidăm după o vorbă în care credem cu tărie: „Nu avem nevoie de o mână de oameni care să facă zero waste perfect, ci de o mulțime de oameni care să o facă imperfect”.
Atunci când vorbim despre felul în care ne aparține acest model de organizare, nu ne lăudăm, ci ne referim îndeosebi la greșelile pe care le-am făcut și la metodele care nu au fost mereu atât de funcționale sau scalabile pe cât ne-am fi dorit.
Transparența este una dintre valorile noastre principale. Nu simțim că avem nimic de demonstrat și nu ne poziționăm ca superiori pentru că facem anumite lucruri diferit. Dimpotrivă, imperfecțiunile fac parte din proces și cred că fix asta a construit de-a lungul timpului, o punte de încredere dintre noi și comunitatea care ne trece pragul de cinci ani încoace.
Vorbiți despre cele 5 principii – refuz, reducere, refolosire, reciclare, compostare – ca despre o filosofie de viață. Când au devenit ele pentru tine mai mult decât niște concepte?
În jurul vârstei de 16 ani m-am întânit pentru prima dată cu filosofia de trai zero waste, am rezonat și mi-am însușit-o imediat, poate și pentru că simțeam că era ceva ce deja știam, undeva în interior. Ceea ce înainte erau niște concepte ușor străine, pentru mine s-au transformat în rutine de zi cu zi.
Odată ce a devenit normalitate și am observat beneficiile în propria mea viață, a fost simplu să aplic aceleași principii unui model de organizare de eveniment sustenabil.
Ai ales să construiești „Zaiafet pe Lună” în jurul ideii de „mai puțin”, într-o industrie care funcționează pe opusul acestui principiu, și în plus, pe un model de ONG, nu de business. Cum ți-a influențat asta atât încrederea în proiect, cât și modul în care luați decizii și definiți succesul?
Să rămâi fidel principiilor într-o industrie atât de provocatoare nu e simplu. Fiecare ediție vine cu ispite la ușă și cu întrebări care te testează. Totuși, „de ce”-ul nostru e atât de puternic încât tentațiile de a modifica modelul pentru profit pur și simplu nu prind, pentru că știm exact pentru ce facem asta.
Deciziile le luăm întotdeauna cu misiunea în față și abia apoi cu bugetul. Asta înseamnă că orice element nou trece printr-un filtru simplu, dar exigent: servește omului și locului, sau servește doar cifrelor? Când răspunsul e clar, decizia vine de la sine. Când nu e, mai stăm cu ea.
Succesul, pentru noi, arată ușor diferit decât în industrie. Nu îl măsurăm în numărul de bilete vândute sau în reach-ul din online. Îl vedem în omul care vine a doua oară și aduce pe cineva cu el. Îl auzim în conversațiile care se poartă la focul de tabără, în întrebările puse la ateliere, în mesajele primite după festival de la oameni care au început să composteze acasă sau să cumpere de la piața locală.
Uneori simt că înotăm împotriva curentului și probabil că aia și facem, dar îmi aduc constant aminte că nicio schimbare reală nu vine cu ușurință, mai ales atunci când vizezi mentalitatea colectivă într-o lume tot mai deconectată. Și asta, în sine, e deja o formă de succes.
„Zaiafet pe Lună” pare mai degrabă un manifest decât un festival. Ce simți că încerci, de fapt, să schimbi prin acest proiect?
E un manifest, da. Și mă bucur că se simte.
Am definit schimbarea pe care Zaiafet pe Lună și-a propus să o facă și am împărțit-o pe două planuri. Primul vizează omul: obiceiurile lui de consum, alegerile lui de zi cu zi, investiția lui în propria sănătate. Nu venim cu lecții și nici nu arătăm cu degetul, ci venim cu un spațiu în care altfel e posibil, în care acest „altfel” arată bine și se simte firesc. Asta, cred, e mult mai convingător decât orice discurs.
Al doilea plan se adresează industriei evenimentelor. Aici ne-am asumat noi riscul de a testa, a greși, a ajusta și, în cele din urmă, a demonstra că se poate organiza un eveniment fără munți de gunoaie. Am vrut să nu mai poată spune nimeni că nu se poate, pentru că noi deja o facem.
Există o tensiune între dorința de creștere și nevoia de a rămâne sustenabil și non-invaziv. Cum gestionezi această limită?
Văd această tensiune ca pe un dans dintre doi parteneri care trebuie să se simtă, să își anticipeze mișcările și să găsească împreună pasul următor.
Noi măsurăm creșterea mai degrabă prin impact decât strict prin numărul de participanți aduși laolaltă timp de patru zile. Festivalul Zaiafet pe Lună are o capacitate limitată, iar asta e o alegere conștientă, pentru protejarea spațiului și a resurselor.
Totuși răspunsul nostru la cererea publicului de „mai mult” nu a fost să creștem festivalul, ci să găsim o formă de creștere care să ni se potrivească. Așa s-a născut Datini pe Lună, o serie de evenimente sezoniere, inspirate de anotimpuri și tradiții, sub același model de organizare. O soluție non-invazivă la dorința de creștere: nu extindem ce există dincolo de limite, ci creăm noi spații, la scară umană, în același spirit. Creștem în lățime, nu în greutate, cum ar veni…
Ați reușit să reduceți drastic cantitatea de deșeuri comparativ cu un festival obișnuit. Care a fost cea mai dificilă decizie concretă în acest proces?
Au fost mai multe, dar dacă ar fi să aleg, aș spune că cel mai dificil a fost să învățăm să avem răbdare cu reticența inițială a omului la „nou” și să ne asumăm că schimbările durează.
Pe de altă parte, selectarea manuală a deșeurilor este în continuare o practică pe care o aplicăm în urma fiecărui eveniment, fiind modul pe care l-am ales de a ne asigura că tot ceea ce poate ajunge la reciclat, chiar ajunge la reciclat și că minimizăm la maxim cantitatea de deșeuri trimise la groapa de gunoi.
Ceea ce poate părea un detaliu tehnic, este, de fapt, un exercițiu de asumare datorită căruia ne putem mândri cu cifre precum 14 kg de deșeuri în urma a 4 zile de festival cu 4000 de participanți.
Cum reacționează publicul când intră pentru prima dată în acest tip de experiență – fără plastic, fără exces, fără „comoditățile” clasice?
Oamenii se simt liberi. Și cred că asta îi surprinde cel mai mult, pentru că nu la asta se așteptau. Modelul zero waste nu înseamnă efort sau limitarea confortului, ci metamorfozarea lui în acord cu sănătatea. Undeva în memoria noastră transgenerațională, fiecare simte că asta este, de fapt, normalitatea.
La început ești reticent, apoi surprins că se poate și așa. Testezi, simți ușurința cu care poți aplica anumite lucruri, schimbi experiențe cu oameni care te înțeleg, iar asta îți dă un „boom” de încredere că suntem mai mulți și că împreună putem face o diferență. Pleci cu pieptul plin de „vreau și eu să trăiesc așa” și ceva în tine se schimbă.
Lucrul cu comunități locale și artizani este central în Zaiafet. Ce ai învățat despre valoare și autenticitate din aceste colaborări? Cum arată, pentru tine, „succesul” unui festival ca Zaiafet pe Lună?
Din munca cu producătorii și artizanii locali am învățat multe din procesele lor „din culise”, cu ce se confruntă, cum ne putem sprijini reciproc și cum putem facilita accesul oamenilor către ei, din moment ce povestim atât de mult despre importanța cunoașterii sursei hranei și a obiectelor pe care le cumpărăm. Ador ideea de a cunoaște personal producătorul care te hrănește, e un lucru din ce în ce mai rar în lumea în care trăim, iar la Zaiafet pe Lună chiar poți face asta.
Am învățat totuși și să identific corect aceste valori și să nu cad în plasa celor care le folosesc strict în scop promoțional și nu le servesc drept ghid în realitate.
Ai vorbit despre întoarcerea la un trai mai lent, mai conectat. Ce ai fost nevoită tu, personal, să „refuzi” sau să „reduci” ca să poți trăi în acest fel?
Stilul acesta de viață m-a învățat să fac diferența dintre ce este cu adevărat al meu și ce vine din exterior, din tendințe sau zgomotul de fond al consumului. Și, mai departe, să disting corect între „nevoie” și „dorință”. Pare simplu, dar e o practică zilnică.
Odată ce am realizat că ceea ce dețin deja, la nivel material, este mai mult decât am nevoie, „a refuza” și „a reduce” a venit mai degrabă ca o eliberare, nu ca o privațiune.
Totuși, procesul nu e liniar, iar nevoile și percepțiile variază în funcție de o multitudine de factori și e normal să fie așa. Am învățat să fiu mai blândă cu mine atunci când nici mie nu îmi iese perfect ceea ce promovez. Încă învăț și cred că face parte din onestitatea față de tot ce construim.
Dacă ar fi să alegi un singur lucru pe care ți-ai dori ca fiecare participant să-l ia cu el acasă, care ar fi acela? Ce crezi că ar putea face fiecare dintre noi, concret, chiar de mâine, pentru a trăi mai responsabil?
Experiența lucrează pe mai multe canale educaționale: cel observațional, în care iei parte la ceva diferit (compost, veselă reutilizabilă, fără sucuri din comerț, preparate locale), sau cel explicit, în care participi la diverse ateliere sau panel-uri de discuții. Astfel, acoperim o plajă largă care să se plieze pe modul fiecăruia de a fi inspirat.
Fiecare va lua cu sine ceva cu ce rezonează mai profund, ceea ce variază enorm de la o persoană la alta, dar, în esență, mi-aș dori să ne reamintim cum arată simplitatea. Cred că atunci când o reîntâlnim, ceva în noi se așază, iar Zaiafet pe Lună este tocmai o invitație la această reîntâlnire.
După toate edițiile și lecțiile, ce a schimbat „Zaiafet pe Lună” în tine?
Pianul e o profesie destul de individualistă. Ani de zile, munca mea s-a întâmplat în singurătate: eu, instrumentul și partitura, cu oamenii prezenți doar ca și public. Zaiafet pe Lună a fost, în multe privințe, opusul a tot ce știam: m-a învățat că ce construiești împreună cu oamenii potriviți are o forță pe care nu o poți genera singur, oricât de bine ai ști să lucrezi.
M-a apropiat mai mult de oameni, în toate modurile, și m-a făcut să nu mai separ omul de natură. Să înțeleg că nu sunt două lucruri distincte care coexistă, ci unul și același. Festivalul există pentru om și pentru natură deopotrivă, chiar dacă roadele se vor culege la momente diferite.
Dacă lași deoparte tot ce înseamnă organizare și responsabilitate, ce e, în esență, „Zaiafet pe Lună” pentru tine – ce parte din tine trăiește acolo?
Partea mea artistică încă trăiește prin Zaiafet pe Lună. Copilul care studia pianul și visa să fie doar în natură a găsit, în fine, combinația la care visa. Acum nu mai trebuie să o aleagă doar pe una. Trăiesc ceva ce nu am găsit în altă parte.
Un sfat pentru o persoană, la început de drum, care își dorește să lucreze în domeniu – Creează cu sinceritate, crede cu adevărat în ceea ce faci, caută-ți mentorul și, când devine greu, revin-o mereu la „de ce”-ul care te-a făcut să începi.
Ceva ce îți aduce mereu inspirație – Cântecul păsărilor, zăpada și arta.
Un vis neîmplinit încă – Să cânt la pian la Zaiafet pe Lună.
Amintirea favorită pe care o ai în festival – Am multe, dar cea care mi-a confirmat că ceea ce facem este cu adevărat non invaziv a fost întâlnirea mea cu o căprioară liniștită în pădure, în timpul festivalului.
PHOTO CREDIT: MIHAI COSMA
_
Editor:
