Ioana Mischie este una dintre cele mai inovatoare voci ale noii generații de creatori din România – regizoare, scenaristă și exploratoare a teritoriilor unde filmul, tehnologia și filosofia se întâlnesc. De la debutul internațional cu proiecte pentru Channel 4, la universuri transmedia dezvoltate între București, Berlin și Los Angeles, parcursul ei profesional este definit de curaj, viziune și o permanentă căutare de limbaj nou.
Absolventă UNATC și bursieră Fulbright la USC, Ioana a construit nu doar filme, ci ecosisteme creative – proiecte care depășesc granițele cinemaului clasic și devin experiențe imersive, participative, cu impact social. Lungmetrajul său de debut, CATANE, nominalizat internațional, dar și inițiative precum Government of Children sau Storyscapes, confirmă o direcție artistică preocupată de viitor, de conștiință colectivă și de puterea transformatoare a poveștilor.
Am stat de vorbă cu Ioana despre creativitate ca formă de auto-cunoaștere, despre riscurile inovației, despre AI și limitele ei, despre transmedia ca nou standard al narațiunii și despre ce înseamnă să rămâi autentic într-o industrie aflată într-o continuă schimbare.
Ioana, povesteste-ne despre cariera ta pana în prezent. Care au fost reperele și mentorii (persoane / filme / contexte) care au conturat parcursul tău profesional?
Cariera mea este manifestarea unui har pe care îl avem cu toții: creativitatea. Încă de mică mi se părea că o zi care trece fără să scriu sau să îmi imaginez soluții creative este o zi pierdută. A fi creativ înseamnă auto-cunoaștere, auto-vindecare, pentru că mai apoi să fim capabili să cunoaștem, să reimaginăm și să vindecăm ceea ce ne înconjoară.
Am avut mentori de excepție încă din copilărie, începând cu părinții mei ultra-îndrăgostiți de cultură, care aduceau săptămânal teancuri de cărți pe masa din sufragerie, devenindu-mi materie primă pentru contemplare zilnică.
Bunica mea, Manita, în vârstă de 94 de ani, m-a crescut într-un sat pitoresc din județul Gorj, încărcat cu o simbolistică aparte, cu un univers sonor și cromatic ultra-ofertante.
Am crescut între oameni care nu trăiau per se în industria creativă, dar știau ce înseamnă pasiunea fără margini, demnitatea, înțelepciunea, empatia, și toate stau la baza oricărui proiect artistic.
Dintotdeauna m-a fascinat colaborarea dintre cultură și natură. Făceam adesea experimente de poeme co-scrise cu timpul, apa sau aerul. Eram îndrăgostită de ideea de galerie de artă în aer liber. Căutam sensuri noi pentru lucruri străvechi. Mă pasiona să văd cum anume se comportă anumite idei, povești și intervenții în timp și cum pot fi continuate. Mă pasiona ideea de concept care dăinuie, chiar dacă în maniere imprevizibile. Îmi place mult un film numit „Decasia”, care afișează fragmente de peliculă modelată de bacterii în timp, care ne face conștienți de faptul că trăim într-un context efemer.
În școala generală și la liceu, profesoarele de limba română, de filosofie, logică și profesorul de engleză mi-au insuflat pasiunea infinită pentru literatură, pentru gândire critică și m-au încurajat să particip la olimpiade pentru a-mi exersa scrisul într-o manieră creativă. Mi se spunea că scriu vizual, dar nu conștientizasem pe atunci că forma de expresie finală poate fi diferită de un simplu text; nu conștientizasem că scrisul poate fi izvor pentru atât de multe universuri ficționale și non-ficționale audio-vizuale, muzicale, tehnologice, holistice.
În UNATC am continuat să întâlnesc profesori magnifici. Prof. Valeriu Drăgușanu mi-a fost mentorul principal al programului de licență și, mulțumită lui, am început să lucrez la filmul „CATANE” în anul III. Asistent universitar îi era Mihai Mănescu. Am avut și mulți alți profesori care ne-au făcut să înțelegem industria de film: pe doamna profesoară Manuela Cernat, pe domnul profesor Titus Vîjeu, pe doamna Viorica Bucur, care ne alinta mereu „tineri bavarezi”, dar și profesioniști din industrie – Ada Solomon, Corina Șuteu, Cristi Puiu. Am prins o eră ideală în UNATC, în care decan era Sorin Botoșeneanu și ne inspira pe toți să experimentăm creativ și să avansăm școala colaborativ.
În mediul internațional au existat mulți oameni care mi-au devenit atât de apropiați, aproape ca niște părinți spirituali, și m-au făcut să simt că aparțin întregii lumi, nu doar unui sat sau unui oraș. Alby James a devenit creative producer pentru „CATANE” și l-am cunoscut încă din anul 2011, la unul dintre programele de dezvoltare, însă încântarea supremă a fost că a rămas aproape proiectului în momente de maximă cumpănă și îi sunt recunoscătoare că m-a învățat, cu multă răbdare, cum să scriu dramatically correct pentru un context internațional.
Am întâlnit și numeroși profesioniști care nu au crezut deloc în proiectele pe care le scriu, am întâlnit și mii de scrisori de respingere care anulau orice efort creativ, am întâlnit și jurizări non-meritocratice pe bandă rulantă care ne încetineau întregul parcurs. Ei bine, culmea e că până și aceste piedici mi-au fost mentori. Am căutat să învăț de peste tot cum pot să îmbunătățesc un concept, o metodologie, o abordare creativă.
Sunt inspirată de filme curajoase, cu o privire neconvențională asupra lumii, de filme care îmbină contraste profunde doar pentru a ne reapropia de esență. „I Am Not a Witch” a fost debutul lui regizoarei din Zambia Rungano Nyoni și a îmbinat cu măiestrie o premisă locală și o gramatică audio-vizuală poetică. „Mustang” este debutul regizoarei din Turcia Deniz Gamze Ergüven și m-a fascinat îndelung. „The Land of the Enlightened” este un lungmetraj de debut al belgianului Pieter-Jan De Pue, filmat timp de 7 ani în Afganistan, care are atât profunzime, cât și autenticitate, plus o metodologie rară.
Mă inspiră însă cel mai mult realitatea, hazardul, elementele poetice și încântătoare din viața de zi cu zi. Îmi amintesc un moment la metrou, la Victoriei, când, într-un vagon arhiplin, un vârstnic a spus: „Ce ușor am încăpea cu toții dacă, în loc să ne ferim unii de alții, ne-am îmbrățișa?” În astfel de clipe găsesc esența poveștilor pe care vreau să le spun.
Caut să aduc la viață micro-istorii nespuse încă sau spuse dintr-o singură perspectivă, pentru a le completa cu perspective noi și pentru a le restaura complexitatea și umanitatea.
Când ai înțeles că vrei să transformi storytelling-ul în profesie și nu doar în pasiune?
Pentru mine, nu există granițe rigide între profesie și pasiune; ambele dimensiuni se completează organic și, adesea, coincid. Nu cred că aș putea profesa într-un domeniu fără să simt că iubesc pe deplin ceea ce fac.
Creativitatea nu este un talent elitist, ci este un limbaj comun, un har colectiv pe care unii dintre noi aleg să-l prioritizeze toată viața. Și într-un sistem social sănătos, mediile creative ar trebui să fie sustenabile, însă, din păcate, în România, cultura, educația, cercetarea, inovația sunt tratate mai degrabă ca niște paria, ca niște poveri, nu ca niște categorii vitale care pot propulsa întreaga țară.
M-a pasionat crearea de povești încă din copilărie, și nu am încetat să o practic de atunci. Scriam poezii, eseuri, articole și, la un moment dat, mi-am dorit să învăț un nou format — așa am ajuns la scenaristica de film. Însă, pentru mine, scenariul devenise în scurt timp doar o „ciornă”, un format intermediar; simțeam nevoia să duc poveștile mai departe. Așa am început să regizez, încă din școală, sub îndrumarea profesorilor Valeriu Drăgușanu și Cristian Tudor Popescu. Primul meu scurtmetraj, o comedie neagră numită „Muriți, vă rog”, este acum în dezvoltare ca lungmetraj.
După absolvirea UNATC, paradoxul a fost că prima mea meserie reală a fost cea de regizor, nu de scenarist. În urma unui pitching forum Cross Video Days, unul dintre conceptele prezentate a fost îndrăgit de o echipă din UK. Am lucrat pentru Channel 4 și am adus la viață seriale documentar. Fiecare experiență a fost o piesă din puzzle-ul care m-a format.
Am avut multiple job-uri administrative, organizatorice și mai puțin creative, care însă m-au obligat să învăț să fac parteneriate internaționale, management cultural, coordonare internă și, în definitiv, mi-au fost adevărate școli de gândire practică și de acțiune. Mi-am dat seama gradual că îmi doresc să nu construiesc doar proiecte singulare, ci ecosisteme care pot crește în timp.
Iubesc momentul vieții în care mă aflu și faptul că, după o călătorie amplă pe cinci continente, după o înțelegere mai bună a sistemelor sociale și culturale din jurul nostru, am acumulat experiența necesară pentru a practica ceea ce iubesc. Să pot trăi din ceea ce mă pasionează este, pentru mine, un vis împlinit. Dar mai mult decat atat, îmi doresc ca poveștile să aibă un rol transformator pentru o comunitate cât mai extinsă.
Domeniul transmedia storytelling este încă văzut ca o avangardă în România, deși în țări precum SUA este un standard hollywoodian. M-a ajutat enorm bursa Fulbright din Los Angeles pentru a înțelege potențialul global pe care îl poate avea această manieră de povestire. Cred mult în potențialul scalabil al acestui domeniu și el poate fi descris simplu: a aduce la viață povești holistice, pentru toate generațiile, care pot fi continuate în timp, spațiu, spirit.
Ce ai luat din sistemul românesc de educație artistică și ce ai simțit că lipsește, și ai mers să cauți la USC? Ce impact asupra carierei tale crezi că a avut experiența ta în cadrul Fulbright la USC?
Din sistemul românesc am învățat pentru prima dată hazul de necaz, spiritualitatea și libertatea creativă de a face proiecte de suflet. Și da, acestea sunt calități rar întâlnite pe glob, sunt recunoscătoare că provin din această țară!
Asociez România cu un izvor. Aici s-au născut multe dintre ideile mele creative, hrănite de locurile, oamenii și experiențele care mi-au marcat copilăria. Rădăcinile mele creative sunt adânc ancorate în acest spațiu. Însă un izvor, oricât de puternic, are nevoie de un curs pentru a deveni fluviu. Pentru ca aceste idei să crească, să capete forță și să ajungă mai departe, a fost esențial sprijinul internațional. Recunoașterea internațională mi-a oferit direcție, deschidere și continuitate, transformând energia locală într-un parcurs relevant pentru multiple culturi.
La începuturi, în studenție, ideile mele erau cu totul atipice pentru că își propuneau mereu un limbaj nou, un gen nou sau o perspectiva noua, iar în România erau uneori marginalizate. Alteori erau catalogate ca fiind “prea” ambițioase, “prea” greu de finanțat, “prea” complicate. Deveniseră obositoare aceste “prea”-uri repetate. Cu fiecare interacțiune profesională simțeam o tăiere de aripi, o cenzurare, o retrogradare. Pentru că sistemul nu este gândit să încurajeze prezumția de încredere în noi talente. În România, ești recunoscut doar după ce ești recunoscut pe întreaga planetă. Ceea ce este oarecum descurajant.
Imaginarul meu nu a fost niciodată compatibil cu premisa minimalistă de tipul “scrie o poveste cu un personaj într-o cameră ca să mai tăiem din buget”. Nu m-a interesat genul ăsta de abordare. Nu voiam să fac film cu prețul alienării sau trădându-mi credințele creative. Mă blocam mereu atunci când primeam teme scenaristice de acest gen și doar în timp am descoperit că nu este nimic în neregulă cu mine. Poți fi character-driven writer, plot-driven writer sau world-driven writer. Există multe metodologii de a scrie, iar cel mai important este să te auto-cunoști suficient de bine și să știi cum anume poți reda un concept în formatul cel mai potrivit. Iubesc teoria lui Alex McDowell axată pe worldbuilding și o completez în maniere proprii adesea.
După mulți ani de activare în România, simțisem că mă plafonez. Nu puteam accesa nicio finanțare, nu aveam acces la job-uri comerciale care să fie compatibile cu genul meu de creativitate. Îmi aduc aminte că scriam în fiecare treatment regizoral și un capitol despre cum poate inova acel proiect audio-vizual, cum ar putea fi extins imersiv sau interactiv și era mereu ignorată acea pagină. De fapt, din întregul treatment de 80-90 de pagini erau păstrate doar slide-urile despre produs, ceea ce mi se părea nu doar straniu, ci și contra-creativ.
Experiența Fulbright la USC a fost o renaștere. Mi-a confirmat că intuiția mea nu este greșită, ci doar ancorată uneori într-un context incompatibil. Mi-a confirmat că lumea în care trăim are nevoie de idei înalte și proiecte ambițioase și că, în contextul potrivit, acestea se pot dezvolta armonios. În LA am conștientizat și că arta și cultura au un rol vital în societate și pot influența radical cursul unei comunități.
La USC, săptămânal eram expuși și eram încurajați să adresăm întrebări, și din aceste întrebări se nășteau lumi creative cu totul noi. La UNATC, sistemul era mai degrabă bazat pe răspunsuri, iar acele răspunsuri uneori mă opreau din a căuta.
Întrebarea zilnică de la USC era: “ce mai putem inventa în această săptămână, astfel încât să poată călători pe întregul glob pământesc?” Am păstrat această întrebare ca pe unul dintre cele mai frumoase suveniruri. Mi se părea la finalul acelui an academic că am inițiat întrebări, idei pentru următorii 500 de ani.
După bursa Fulbright am revenit în țară și am împărtășit multe dintre descoperiri studenților de la UNATC în calitate de lector la masteratele ITPMA și AGD. Am căutat să arhivez în cărți și în filme ceea ce am învățat și caut în continuare să nu uit acele descoperiri pentru că mi-au fost esență.
Însă anul Fulbright, deși a fost genial din punct de vedere profesional, a fost marcat de cel mai devastator moment pentru mine: momentul în care tatăl meu s-a stins din viață. Am avut o etapă în care îmi așteptam la rândul meu moartea și nu puteam să gândesc viața fără un părinte hyper-iubit. După acea etapă cruntă, am avut însă parte de o renaștere, am conștientizat că este important să luptăm pentru idei mărețe, pentru concepte îndrăznețe în care credem, pentru că timpul este mult prea scurt. Am căutat să prioritizez, să inovez, să gândesc sisteme noi și am ieșit din automatismele de până atunci.
A fost un risc enorm pentru mine, nu aveam bani nici măcar pentru a-mi cumpăra haine de iarnă sau cărți pentru doctorat, dar m-am desprins de toate job-urile non-esențiale și am căutat să îmi croiesc un drum nou. Know-how-ul Fulbright m-a ajutat să și reușesc.
Sunt onorată să fiu ambasadoare Fulbright în acest an și să facilitez experiențe similare pentru alți studenți și profesori, pe care îi încurajez cu tot dragul să se înscrie în luna mai a acestui an pentru a beneficia de schimburi academice transformatoare.
Consider că dezvoltarea creativă începe în clipa în care nu ți se mai spune ce e posibil și imposibil, ci ești invitat să prototipezi propriile definiții ale posibilului și imposibilului.
Ai debutat ca regizoare la Channel 4 cu două seriale documentar care au avut un număr record de vizionări în UK. Care a fost provocarea cea mai mare când ai lucrat pentru televiziune în Marea Britanie, comparativ cu experiența din România?
Experiența din Marea Britanie a fost printre primele mele experiențe profesionale comerciale ca regizoare și creatoare de concepte. Am adus la viață două seriale cu record de vizualizări pe atunci în Londra, încă din prima săptămână a lansării.
După primul an, din motive personale, pentru că programul era foarte încărcat și pentru că întreaga mea familie era în București, am simțit nevoia să revin în țară. După ce m-am retras din proiect, serialele au continuat, ajungând să aibă astăzi peste două milioane de vizualizări. Acel proiect mi-a confirmat că intuiția mea și pasiunea pentru mediul digital funcționează nu doar artistic, nu doar filosofic, ci și comercial. Erau, pe atunci, primele tipare de webseries din Europa – în România încă nu se vorbea de proiecte digitale și nici nu existau finanțări sau deschidere în această direcție, era un orizont cu totul nou.
Am avut foarte mult de învățat din experiența britanică. Sunt un creator de lumi poetice și inițial îmi propusesem să fac acele seriale cât mai stilizat cu putință, însă am învățat repede că televiziunea caută ceva mult mai simplu și eficient, livrat în timpi foarte scurți. Această eficientizare mi s-a părut tranșantă la început, aproape brutală, după care am conștientizat că a fost una dintre cele mai valoroase lecții învățate. Mi-am temperat perfecționismul acerb și am învățat să echilibrez livrarea unui proiect de calitate benefic pentru echipă, pentru public și pentru finanțatori, astfel încât toată echipa să beneficieze de o formă de satisfacție.
În România lucrasem deja la câteva proiecte, aveam selecții și premii internaționale, dar companiile comerciale și televiziunile nu mă acceptau inițial în pitch-uri, argumentând că am un portofoliu predominant artistic, nu comercial. Eram într-un cerc aparent nerezolvabil: cum aș putea avea portofoliu comercial dacă nu mi se oferă nici măcar o primă șansă?
După Channel 4, revenind în țară, am început să am acces la pitch-uri de reclame și am descoperit gradual că nu mă regăsesc în lumea advertising-ului și că tiparul meu de personalitate nu este ideal în acest context. Eu sunt creator, nu follower, și gradual am descoperit că nu mi se potrivea să investesc zile întregi discutând detalii minore într-un PPM când pot folosi acel timp mult mai înțelept pentru a aduce la viață concepte vizionare, filosofii noi, metodologii scalabile realmente necesare unui întreg sistem, nu doar unui brand. Așa că am decis să renunț complet la acest tipar de proiect, indiferent cât de reconfortante financiar ar fi fost, și să îmbrățișez o cale mai riscantă.
Singurele proiecte comerciale pe care le-am păstrat cu multă bucurie au fost documentarele care mi se păreau întotdeauna o formă exploratorie înălțătoare.
UK a fost o revelație și pentru că după acea experiență mi-a fost greu să mă întorc exclusiv la scris și am îmbrățișat pe deplin regia ca formă de expresie, ca formă de rafinare și augmentare creativă. Uneori mi se face dor de acea căutare exploratorie specifică documentarului.
După un timp, pe măsură ce m-am maturizat creativ și am definit mai bine tiparul de proiect ideal, am ales să aduc la viață francize conceptuale originale precum Government of Children, Tangible Utopias, DreamNA sau filme recente precum Catane. Aceste proiecte aduc împreună bune practici din toate registrele pe care le-am parcurs.
Proiectul ideal este cel în care mi se oferă încrederea și libertatea să scriu și să regizez, să inventez și să gândesc metodologii scalabile pe termen lung. Pentru mine, proiectul ideal are atât profunzime, cât și scalabilitate și vorbește despre teme pe care le consider vitale în societățile în care trăim.
Când ai început să te duci în teritorii noi precum VR, transmedia, AI, ce te-a condus? Curiozitatea, tehnologia sau nevoia de limbaj nou?
Tot ce fac începe cu un concept puternic, indiferent dacă formatul final este film, artă imersivă sau VR.
Dintotdeauna m-au preocupat deopotrivă fondul și forma, avansarea ambelor în tandem, corespondența ideală dintre cele două categorii. Mi se părea adesea că o idee poate fi genială, dar poate că nu beneficiază întotdeauna de o redare holistică. Mi se părea adesea că structurile narative clasice devin reducționiste, devin repetitive și căutam o alternativă vie, vibrantă. In cinema avem aceasta sintagma “a good story, well told” in care cred foarte mult. Sunt multe povesti geniale, dar spuse într-o maniera prea experimentală și alteori multe formate geniale, dar lipsite de substanta. Idealul este sa definim proiecte artistice profunde și inovatoare.
În 2010 am participat prima dată la un program internațional din cadrul Berlinale și am ascultat o conferință ținută de Michel Reilhac și Liz Rosenthal despre transmedia storytelling care, pentru mine, atunci a fost revelatoare. Eram studentă UNATC în anul II pe atunci și am reușit să fiu selectată la un program organizat de DFFB, înainte de selecția la Berlinale Talents Script Station. Iubeam acele conferințe pentru că erau deschizătoare de orizonturi de gândire. Erau un fel de tur de forță cu studii de caz și teorii încă în lucru. O atmosferă magnifică pentru un om ca mine, în căutare de forme de expresie avansate. Acolo am conștientizat că întrebările pe care le adresez nu sunt singulare și că există o întreagă comunitate pasionată de inovație în arta narativă și în arta audio-vizuală.
Acest Berlin inovator mi-a oferit răspunsuri incipiente pentru multe dintre căutările mele și multe inițiative ulterioare au fost declinate din acea întâlnire aproape întâmplătoare. Cum anume putem spune povești mai ample? Cum anume le putem continua pe termen lung? Cum anume le putem face mai relevante pentru multiple generații? Cum anume putem face un concept mai imersiv, mai convingător? Cum anume putem gândi forme participative și nu pasive de explorare? Cum anume putem inova narativ, tehnologic, social?
Câteva luni mai târziu am fondat Storyscapes, prima asociație axată pe transmedia storytelling din România, cât timp eram încă studentă la master în UNATC. Asociația avea trei direcții: educațională (țineam workshop-uri pentru liceeni și studenți), creativă (inițiam experimente transmedia fără pic de finanțare, doar din dorința de a avansa mediul), de cercetare (scriam despre proiecte cu metodologii atipice). Chiar dacă nu i-am acordat întreaga energie pe care merita să o aibă, asociația a crescut singură, ajungând să pună bazele unui domeniu și unui spirit cu totul nou.
Câțiva ani mai târziu, l-am cunoscut pe Henry Jenkins, teoreticianul transmedia storytelling, la Cluj, la o conferință de la universitatea Sapientia. Jenkins este un geniu absolut care a inițiat multiple teorii vitale pentru domeniul media. Mi-am dorit să aflu mai mult și ulterior bursa Fulbright mi-a permis să aprofundez domeniul chiar la sursă, în inima USC din Los Angeles.
Nu am încetat în niciun moment explorarea unui limbaj nou. Mă preocupă în permanență: cum putem avansa un anumit limbaj artistic, cultural, social? Și, într-un final, cum putem avansa calitativ spiritul uman? Cum putem valorifica o poveste multidimensională?
Aceste noi teritorii le privesc ca pe niște maniere de a prototipa lumi alternative.
Tangible Utopias este un proiect VR, dar este, deopotrivă, un prototip societal pe termen lung. Aduce împreună un echilibru pe care îl caut de mult: o lume imaginară bine construită care poate deveni prototip pentru lumea reală.
Human Violins este un multi-player VR, dar este deopotrivă un nou instrument muzical colaborativ, înălțător. E o manieră de vindecare colectivă.
Government of Children este un film și, deopotrivă, un manifest vizionar menit să încurajeze copiii să redefinească viitorul.
Cel mai recent proiect imersiv, The Infinite Walk, este un mapping narativ menit să urmărească o călătorie spirituală, gândit ca o meditație colectivă.
Caut să esențializez și să rafinez metodologii noi și combin adesea: un concept puternic, o tehnologie inovatoare compatibilă și o formă de impact social sau de conștiință colectivă. Aceste trei ingrediente sunt pilonii fiecărui proiect.
Industriile imersive și interactive sunt încă instabile, sunt încă imprevizibile, însă sunt atât de pline de energie creativă. Cu precădere într-o țară ca România, unde avem una dintre cele mai bune viteze de internet din lume, arta imersivă poate deveni brand de țară dacă am reuși să aducem împreună artiștii, tehnicienii și specialiștii din domenii sociologice, antropologice, antreprenoriale la un loc. Cu un boost de solidaritate între bresle am putea face performanță internațională mult mai ușor.
Însă până la acel boost, fiecare artist este nevoit să devină în tandem și un creator de context, ceea ce ne responsabilizează mult și uneori ne încetinește enorm. Mult din munca noastră de bază este configurarea unei infrastructuri noi în care să putem aduce la viata proiecte.
Adevărata inovație nu este despre ancorarea succesivă în noutate, ci despre crearea de sens relevant pe termen lung. Tehnologia în sine nu creează sens — doar îl amplifică.
Ai lucrat cu film, VR, transmedia, AI. Când alegi un mediu sau altul? Cum știi dacă o poveste cere cinema, realitate imersivă sau tehnologie emergentă?
Povestea este sufletul oricărui proiect și, în funcție de specificitățile ei, aleg formatul potrivit. Formatul nu este o decizie tehnică, ci una mai degrabă etică.
Fiecare formă de artă are ceea ce Gibson numea “affordances”, adică anumite specificități native. De exemplu, dacă vrei să redai o poveste despre gândurile unui personaj, nu alege filmul ca formă de expresie, alege o carte pentru că va fi mult mai potrivită pentru contemplare psihologică. Dacă ai un concept spațial, senzorial, arhitectural ca formă de expresie, orientează-te spre VR sau spre proiecții imersive. Dacă ai un proiect axat pe arta sintezei, poți folosi AI pentru a reda rapid o anumită premisă.
Mi-ar plăcea să existe un chestionar pentru tinerii creatori și să îi ajute activ să aleagă formatul ideal pentru un anumit concept sau pentru povestea la care excelează. In cazul meu, a durat ani să deprind aceste noțiuni, însă acest proces de descoperire și potrivire poate fi mai rapid.
Filmul CATANE nu ar putea fi redat în AI pentru că este un film despre autenticitate. Este un film profund uman. Tehnologic, ar putea părea cel mai clasic proiect al nostru. Însă conceptual, este printre cele mai sofisticate. Acest film îmbină genuri multiple, foloseste worldbuilding, prototipează o nouă structură narativă: călătoria eroului colectiv și inițiază o metodologie bazată pe sustenabilitate în cinematografie. Este o comedie europeană cu o poveste tematic ofertantă: cum se poate dezvolta umanul într-un sistem dezumanizant?
Universurile transmedia sunt adesea gândite cu un format central și multiple extensii. Poți aduce la viață un film, pe care după aceea să îl aprofundezi, să îl continui prin jocuri video, cărți. Transmedia nu înseamnă mai mult conținut, ci mai multă responsabilitate, mai multă conștientizare a relației dintre o temă conceptuală și o temă tehnologică. Per total, transmedia storytelling nu este expansiune cantitativă, ci adâncire calitativă, mai multă aprofundare a unui subiect (din multiple perspective).
Transmedia storytelling nu mai înseamnă doar a distribui conținut în mai multe locuri, ci a crea un univers narativ prin multiple medii, unde fiecare mediu contribuie cu ceva nou, complementar. Tu cum vezi transmedia-ul în 2026? Ce a devenit el pentru tine?
Îmi place să cred că în viitorul apropiat vom fi pregătiți să redăm povești holistice. Arhitectura ideală a unui proiect cuprinde elemente: trans-media (îmbinând multiple formate organic), trans-generationale (ajungând la multiple generații), trans-temporale (lansând concepte ce pot fi recontextualizate ușor), trans-spațiale (creionând povești ce pot călători geografic cu susurință), trans-perspectiviste (aducând la viață metodologii care includ multiple perspective cu privire la o situație dată), trans-reale (combinând digitalul și realul în maniere complementare).
S-a schimbat fundamental paradigma de gândire în domeniul creativ. Dacă înainte erau cerute povești într-un anumit format rigid și erai respins dacă nu prezentai un episod de 52 de minute pentru TV, acum sunt căutate cu precădere universuri narative ever-expanding. Dacă înainte poveștile erau gândite pentru o platformă anume (TV, VoD, theatrical), acum sunt gândite user-centric, pentru un anumit tipar de personalitate al privitorului. Dacă înainte fiecare poveste era finită, acum se caută povești extensibile.
Toate aceste fenomene schimbă radical modul în care este creată, receptată o poveste.
Aș putea sintetiza această trecere ca pe un salt enorm dinspre structuri narative finite înspre structuri narative infinite (sau “Cinema Infinit”, folosind o sintagmă pe care am dezvoltat-o intr-o carte omonimă).
Transmedia a devenit standardul meu de calitate și inovare artistică, însă odată învățat și stăpânit metodologic poate reprezenta o propulsare pentru întreaga industrie a unei țări. Nu mă preocupă redarea unor povești efemere, ci continuarea unui concept în timp, studierea lui, rafinarea lui pe termen lung. Multe dintre proiectele pe care le aduc la viață au acest sâmbure de extensibilitate care derivă încă din concept.
Government of Children este un ever-expanding universe. Proiectul crește pe măsură ce multiple generații de copii își imaginează viitoruri mai bune. Este gândit ca un perpetuum mobile.
Human Violins inventează un instrument muzical colectiv și ne trezește atât memoria cât și imaginația cu privire la puterea transformatoare a artei. Ne invită să îmbrățișăm continuitatea.
I Wonder If Peace Knows How to Fight începe ca un first-person shooter și după aceea te confruntă cu toate victimele pe care le-ai făcut și te invită să le vindeci. Acest proces de conștientizare, de reparație morală este inexistent în lumile digitale și mi se pare urgent.
DreamNA arhiveaza vise umane si le transforma in universuri imersive.
Filmul Catane face parte dintr-un demers antologic mai amplu, care isi propune sa arhiveze povesti est-europene care abunda in pitoresc si reliefeaza noi aspecte ale justitiei sociale.
Toate aceste proiecte au un potential antologic si reunesc deopotriva un concept si o metodologie personalizata.
In 2026 imi doresc sa ne facem timp pentru mai putine check-the-box-uri dictate de terti si pentru mai multa autenticitate.
Tu ai adus și AI în creație. Care e limita actuală a AI-ului în storytelling… și unde încă e nevoie de intuiția umană, de sensibilitatea noastră?
Am folosit pentru prima dată AI în filmul Government of Children II, combinând machine learning și Unreal Engine pentru a reda câteva orașe ale viitorului imaginate de copii. Pentru film, a fost un pas util pentru că am putut ilustra exponențial mai multe lumi vizionare într-o manieră creativă. Un cartier 3D creat de echipele noastre de profesioniști arată magnific, dar dura până la șase luni de producție, în timp ce un cartier AI putea fi redat și doar în câteva ore. Trecând prin acest proces de lucru însă, este o departajare enormă între cele două forme de expresie. Cartierele generate de echipele noastre sunt ingenioase, surprinzătoare, în timp ce vizualizările AI pot deveni repetitive. Tocmai de aceea am căutat să combinăm bune practici umane și bune practici AI pentru a reda imagini compatibile cu ADN-ul proiectului. Acum folosim machine learning predominant în workshop-uri, iar în film le folosim mai mult ca VFX pentru viziuni originale.
AI-ul este un excelent accelerator, dar poate intensifica doar o idee umană bine definită. Nu îi recomand nimănui să externalizeze povestea sau conceptul unui AI, ci să folosească AI pentru structurare, rafinare, customizare. Este un multiplicator foarte bun, un augmentator ideal. AI-ul poate accelera un drum, dar nu poate decide direcția.
AI-ul în sine nu inovează sau, cel puțin, nu poate inova singur. Și aceasta este mare constrângere. Însă atât timp cât avem un concept inovator, poate accelera fragmente din producție. Riscul este însă să ne standardizeze creativitatea și imaginația și tocmai de aceea, înainte de a folosi orice AI, e nevoie de o viziune originală a procesului creativ, astfel încât să nu își piardă sufletul uman.
Pentru un proiect transmedia, AI-ul poate crea extensii ale unui anumit pilon de creație.
Kate Crawford a spus printre primii că AI-ul nu este nici artificial și nici inteligent pentru că este clădit pe inteligența umană. Ca atare, atât timp cât privim AI ca pe un instrument și nu ca pe un obiect, poate reliefa noi forme de creativitate umană colectivă.
Ceea ce face AI-ul astăzi poate deraia într-o colectivizare a imaginarului, pe care dacă o folosim în exces poate duce la dezechilibre individuale majore. Este important să ne întrebăm: cât anume dintr-un concept este profund personal, intuitiv, și cât anume poate deveni colaborativ? Câtă conștiință colectivă și câtă conștiință individuală poate cuprinde o poveste?
Ai fost numită „trendsetter” în audiovizual. Cum arată astăzi „terenul de joc” pentru un povestitor din generația noastră? Ce s-a schimbat fundamental?
Cuvântul trendsetter a fost întărit cu precădere în timpul Cannes Immersive, deși adevăratele experimente avangardiste le făceam încă din studenție. Mă încântă pentru că semnalează o formă de originalitate, dar mă sperie pentru că nu îmi doresc să creez doar trend-uri capitaliste, ci noi paradigme de gândire, noi ecosisteme creative durabile.
În contextul New Media, ideea de trend a devenit o noțiune riscantă. Trend-urile industriei se schimbă săptămânal, software-urile lansează aproape zilnic noutăți, astfel încât comunitatea nu are timp să absoarbă toți acești termeni recenți: VR, metaverse, AI, digital twins și nu are timp să îi avanseze calitativ. Ca atare, îmi doresc mult ca oricând stabilitate. Îmi doresc un echilibru între ceea ce are potențial inovator și ceea ce are potențial stabil. Mi-ar plăcea să existe grant-uri nu doar în funcție de un trend sau în funcție de o agendă, ci și grant-uri exploratorii sau grant-uri pentru proiecte pe termen lung, pentru că avem nevoie de anduranță, de persistență, de continuitate, nu doar de inițiativă.
Prin urmare, pe cât de mult mă bucur că inițiativele îmi sunt văzute internațional, pe atât de mult îmi doresc să atragă după sine și o formă de continuitate.
S-a schimbat fundamental societatea din punct de vedere social, economic, artistic, educațional. Contextul pandemic a schimbat radical formatele, avansând modurile de expresie digitale și acum contextul post-pandemic readuce o nouă tendință de a ne reuni în experiențe colective calitative.
Terenul de joacă se naște adesea din combinarea unor categorii distincte: artă, știință, tehnologie, spiritualitate. Imaginează-ți creatorii ca pe niște (al)chimiști care îmbină aceste substanțe în proporții diferite pentru a găsi o rețetă simplă și universală prin care să transmită o poveste.
Multe dintre proiectele pe care le-am adus la viață au reprezentat forme de pionierat tehnologic sau conceptual pentru că schimbă metodologia prin care creăm.
Iubesc să inițiez sau să avansez noi metodologii și sisteme de gândire, nu doar să implementez școli de gândire existente. Și bineînțeles că acest demers vine și cu un risc creativ enorm. Riscul cel mai mare fiind de a nu prinde cu ușurință la publicul de masă, pentru că elementul de noutate este prea mare, adesea încă lipsit de infrastructură tehnică.
Spre exemplu, am inițiat o alternativă la science-fiction, numită noetic fiction, care își propune să imagineze viitoruri axate pe evoluția conștiinței umane, nu doar pe evoluția tehnologiei. Am folosit metodologia în Government of Children 2 prin a integra încă un capitol: “The Future of Feelings”.
Sau am inițiat o structură narativă infinită ca alternativă la structura de 3 acte (finita) și încă o rafinez cu fiecare proiect în parte. Ideea din spatele acestei structuri este să nu mai avem “conflictul” ca motor narativ, ci atingerea armoniei.
Toate aceste propuneri însă nu se pot dezvolta în vid. Ele merită continuate, implementate, rafinate sistemic și doar așa capătă viață extinsă.
Tocmai de aceea e important să avem agore filosofice ale industriei și nu doar să ne auto-izolăm în propriile noastre laboratoare de producție.
Care este cel mai personal proiect al tău de până acum, nu ca impact sau premii, ci ca „semnătură” intimă?
Fiecare proiect este personal și reprezintă o altă fațetă a evoluției mele și a mediului din jur. Îmi place să ascund intimități în povești universale și o fac de fiecare dată, conștient sau inconștient.
Government of Children mi-a fost proiect hyper-personal, început ca omagiu pentru tatăl meu, dar era deopotrivă un omagiu pentru propria-mi copilărie. Proiectul găzduiește soluții societale geniale co-create de copii și artiști. Este genul de proiect care îmbină două categorii: limbajul cinematografic și limbajul care ține de transmedia futurism. Îmbină ambele pasiuni: arta și design-ul societal.
Știu că la un moment dat un profesor a fost șocat când i-am spus că filmul Catane este inspirat și de povești profund personale. “Păi cum? Tu ai o dizabilitate?” “Nu, pentru că filmul nu este despre dizabilități per se.” Sunt foarte multe straturi ale unei povești. CATANE cred că este unul dintre cele mai personale filme pe care le-am făcut, dar și totodată unul dintre cele mai relevante pentru publicul larg. Le mulțumim tuturor celor 8.000 de spectatori care l-au prioritizat până acum și îi așteptăm cu foarte mult drag la proiecții viitoare! Este un film de văzut și revăzut aproape în loop, mai ales în momente în care ne considerăm atotputernici și când tindem să judecăm aspru lumea în care trăim.
Acum lucrez la un proiect imersiv care îmi este foarte drag pentru că este axat pe transparentizarea sentimentelor. Cu precădere, de când am devenit mamă, a început să mă preocupe teme emoționale încă neexplorate. Se numeste Once Upon a Beating Heart și este în dezvoltare.
Ești co-fondator al asociației Storyscapes. Care a fost motivatia pentru înființarea aceastei organizații și ce impact speri să aibă asupra comunității de creatori?
Mi-am dorit ca oamenii, în special cei tineri, să știe că trăim într-o eră a oportunităților infinite și că putem să le modelăm constructiv și atât timp cât facem asta suntem în siguranță. Prin Asociația Storyscapes am adus la viață zeci de workshop-uri pentru liceeni, studenți și adulți. Am publicat cărți precum (MIT Press, NYU Press) și am adus la viață proiecte avansate de arts-based research. Mi-am dorit inițial să fie o comunitate vibrantă care crește organic, însă experiența ultimului deceniu mi-a demonstrat că România este o țară complicată pentru a încuraja inovația constant. Ca atare, parcursul asociației este unul non-liniar, din păcate.
Însă simpla idee că o asociație creată de studenți din România a ajuns să facă performanță internațională, beneficiind de selecții la Cannes, Veneția, Shanghai sau ajungând să aibă sute de mii de vizionări în doar câteva zile în țări europene complicate este motiv de mândrie individuală și colectivă.
Și da, cred că astfel de inițiative merită încurajate mai mult și nu ar trebui să se reducă la drive-ul unei persoane, ci ar merita îmbrățișate sistemic. Lecțiile pe care le-am învățat din Storyscapes ne sunt utile tuturor celor din industriile creative.
Predai la UNATC. Cum echilibrezi munca ta creativă cu rolul de educator și mentor pentru studenți și totodată, ce lecție esențială învățată din cariera ta internațională ai vrut să transmiți studenților care aspiră să devină creatori de conținut inovator?
Îmi admir studenții și aștept cu bucurie întâlnirea săptămânală cu ei. De-a lungul celor șapte ani de predat activ la catedra UNATC ca lector și mulți alți ani ca asistent, am descoperit enorm de multe împreună. Vreau să îi scot din zona de teamă și să îi invit să inventeze structuri narative proprii, semnături creative proprii, să își definească propriul ADN creativ cât mai devreme. Vreau să le împărtășesc din energia magnifică pe care am trăit-o în State, unde eram întrebați săptămânal “ce ar fi necesar să inovăm în această săptămână?”. Vreau să aibă suficientă maturitate să învețe din bune practici trans-continentale. Însă mai presus de orice îmi doresc să îi văd ca pe artiști cu acte în regulă, cu o viziune matură și cu o strategie antreprenorială fezabilă.
Un artist poate crea nu doar opere, ci și contexte filosofice înalte.
„CATANE” este lungmetrajul tău de debut. A obținut o nominalizare internațională la prestigiosul eveniment Hollywood Music in Media – prima recunoaștere pentru o producție românească. Cum a luat naștere acest proiect și ce reprezintă pentru tine?
Acest proiect a luat naștere în multiple etape. Cuprinde întâmplări din copilărie, întâmplări reale din mediul contemporan și explorări transcontinentale adăugate în timp. Mi-a fost scenariu de licență în anul 2011 la UNATC, după care s-a bucurat de o dezvoltare la Berlinale Talents Script Station, Sundance Workshop, Cannes Maison des Scénaristes și la încă 10 programe internaționale.
Filmul a avut un parcurs festivalier excelent, debutând la două festivaluri de clasă A (IFFI, FAJR) și acum continuând la multiple festivaluri din jurul lumii.
Cea mai prețuită întâlnire pentru mine este cea cu publicul român. Iubesc proiecțiile de acasă, iubesc să explorez reacțiile oamenilor din sală și seninătatea lor de la final.
Pentru mine, filmul reprezintă o călătorie filosofică amplă, vitală pentru societatea în care trăim. Marea întrebare pe care o adresează este: cum putem ajunge să empatizăm sau să clădim lucruri împreună, chiar și atunci când avem viziuni divergente? Cum anume putem unifica aceste contrarii într-o manieră constructivă?
Le sunt recunoscătoare echipei creative că mi-a fost alături în a aduce la viață acest proiect. George Dăscălescu a semnat imaginea, Cristina Barbu a fost production designer, Bogdan Ionescu art director, Emiliano Mazzenga pentru muzica originală. Le mulțumesc deopotrivă tuturor actorilor și actrițelor care au adus la viață multe momente iconice în film.
Mă interesează cu precădere să fac filme care pot extinde conștiința umană într-o manieră calitativă.
Și, în final: dacă ai putea să-i spui ceva Ioanei de la 18 ani, care visa să devină regizor, ce i-ai spune acum, din poziția de lider de inovație în storytelling?
I-aș spune să fie recunoscătoare fără margini pentru tot ceea ce se întâmplă, fie că vorbim de succese recunoscute internațional sau de mii de rejection letters. Și i-aș spune oricărui licean de 18 ani să aibă încredere deplină în intuiție și în pasiunile pe care le are. Pentru că acestea sunt singura inimă colectivă vie a acestei lumi predominant mecanice în care trăim. Fără creativitate, fără imaginație, fără pasiune, nu avem nimic. I-aș spune să nu se îngrijoreze dacă un proiect nu are impact instant, pentru că poate avea rezonanță pe termen lung. I-aș spune să nu își trădeze propriile idealuri creative, indiferent de situație și să nu le sacrifice în numele banilor, presiunilor sau altor elemente care pot deveni toxice. I-aș spune că adevăratul “acasă” nu este întotdeauna un loc, ci o filosofie. I-aș spune că autenticitatea este cea mai sofisticată tehnologie a secolului nostru. I-as spune ca adaptabilitatea este o superputere contemporană. I-aș spune că arta nu este evadare, nu este o formă de existență periferică, ci este o recalibrare substanțială a realității. I-aș spune să rămână îndrăgostită de viață. I-aș spune că nu este greșit când gândește înalt și că sunt locuri în această lume care caută fix acest tip de gândire.
Dar cred ca mai presus de orice, i-aș spune să facă ce simte și aș tăcea.
Ce crezi ca face o poveste să fie memorabilă?
Filosofia înaltă pe care o propagă în lume, modul în care esențializează abundența de trăiri pe care le resimțim, colecția de perspective noi pe care le aduce la viață.
Artistul preferat:
Este o listă fluidă infinită, dar o voi nominaliza pe Angelina Joshua, o tânără susținătoare a limbilor aborigene din comunitatea Ngukurr, din Teritoriul de Nord al Australiei, ale cărei eforturi de a învăța și de a revigora limba bunicii sale formează cel mai fain proiect artistic “My Grandmother’s Lingo”.
Și ca un exemplu local, aș nominaliza-o pe bunica mea, Manita, care, deși nu are studii de artă textilă, este un tezaur uman pentru mine, a țesut cele mai încântătoare covoare și a cusut cele mai creative goblenuri, îmbinând cromatica, simbolistica, antropologie și spiritualitate.
Cartea de pe noptieră:
Carte de sezon îmi este volumul de poezii “Predeterminat” de Teodora Coman, Ed. Art, pe care am găsit-o întâmplător chiar ieri în librării și are presărată o sintagmă “emotionally correct” care mă intrigă.
Cărți perene pe care le am de mult timp aproape: “Totul despre iubire” bell hooks, “Mycelium Teaching and the Arts”, “Collective Wisdom”.
Și bineînțeles multe cărți pentru copii: “Door” de JiHyeon Lee, “Press Here” de Hervé Tullet, al căror teanc alcătuiesc un zgârie-nori.
Un vis profesional sau personal pe care încă vrei să-l îndeplinești:
Mi-ar plăcea să aduc la viață un muzeu vizionar, care să arhiveze imaginarul uman în toată complexitatea lui. Un muzeu care să prioritizeze nu doar proiectul final, ci și fascinantul proces creativ din spate. Un muzeu axat nu doar pe analitic, ci și pe intuiție. Un muzeu viu, care nu se limitează doar la comemorare. Un muzeu care devine o societate alternativă, un laborator al creativității, un spațiu în care inovația și imaginația conviețuiesc armonios.
–
Redactor:
