Trăiesc la țară sau la sat, cum îi mai spunem mulți. Cred că eu am fost dintodeauna o „țărancă”. Mi-a plăcut iarba, țărâna, pădurile, frunzele și vara, și toamna, mi-a plăcut să umblu și incălțatã și desculță, numai să ating pământul.
Nu mi-am făcut niciodată probleme că aș avea nițica țărână pe tălpi sau că unghiile de la picioare nu au pedichiură franțuzească. Nici când aveam dâre de zgârieturi pe pulpe, de la mers prin tufe. Ele toate îmi aminteau că Am Fost, că Am Umblat. Erau amintiri.
Îmi și place „țărănimea”. Oamenii aceia cu privire blândã, mâini crăpate de muncă și, deși rupți de oboseală, tot ei te întreabă „Ce mai faci?”. Este vorba despre oamenii aceia care miros a sopon și a rouă, care duminica se îmbracă în straie românești, ca să meargă la bisericã, oamenii aceia care își respectă vecinii și își sar în ajutor unul altuia, când trebuie.
Cred că sunt o mare țărancă
Dacă îmi place să zboare fluturii în jurul meu, să ocolesc furnicile, ca să nu le calc prin iarbă, să mă aștept să îmi treacă prin față un șoricel de câmp grăbit, dacă mirosul de balegă de vacă mă duce cu gândul la fân și grădini sănătoase, dacă nechezatul vreunui cal mă duce cu gândul la libertate, dacă mă bucur să văd copiii alergând pe străzi de-a v-ați ascunselea desculți, dacă mă bucur să îi văd cu zmeură pe la gură și mușcând dintr-un măr cu mâinile negre de zoială, dacă mă bucur să văd mâța cu ochii închiși stând tihnită la soare pe un gard, cred că sunt o mare țărancă.
Cum e viață la sat?
Aici viață mea tace. Urlă doar pădurea cu păsările ei, care ciripesc de dimineață. De aceea și dorm cu geamul deschis, să ascult concertul de crăpare de ziuă. Începe, îl aud, deschid ochii și apoi îmi las pleoapele să cadă din nou grele, ca să mai fur două ore bune de somn, în acest cântec de vis.
Dacă mă întrebi ce fac toată ziua, ți-aș spune că trăiesc. Asta simt. Că trăiesc. Mai mult decât am făcut-o când eram corporatistă la Timișoara și mă trezeam de dimineață să îmi calc hainele, să mă spăl, machiez, iau micul dejun și apoi să întru în ședințe și să nu mai știu de mine de ocupată. Apoi, seara, nu știam cum să fac să ies mereu, fie cu o prietenă, la o înghețată sau o tură de văzut rochiile de vară ce au mai apărut, fie seară la o pizza, fie la un film, la un masaj, un aerobic, fie la un club.
Eram grăbită să trăiesc, să am timpul plin de parcă îmi adunăm momentele trăite pe un raft la care să mă uit cu mândrie și îmi era frică că acel raft ar putea avea spații goale. Și după fiecare zi eram obosită. Și când mă trezeam dimineață eram obosită. Obosită să alerg după trofee. Obosită să fac din viața mea un premiu pe care mi-l dădeam singură dacă absolveam cu brio destule momente pline.
Acum stau și scriu. La țară. Cu picoarele întinse pe canapea, cu două cățelușe care dorm toropite la soare și cu păsărelele care își povestesc cine știe ce aventuri de dimineață. Cred mai degrabă, că este și o vrăbiuță care îi dă mult prea multe indicații soțului, legate de educația celor mici. Nu știu dacă el o mai ascultă. Cred că a adormit, că prea e liniște.
Aici, la sat, m-am regăsit. Sunt eu. Pot atinge pământul în fiecare zi, ating florile când le ud în fiecare seară și am grijă să le pun apă stătută și le privesc cu atenție. să văd dacă le merge bine. Dacă le văd nefericite, le așez altfel. Este vorba de lucrurile mici și simple. Nu fac minuni.
Când ies la poartă, dau „Bună ziua!” tuturor și, pe copiii trecând în grabă pe trotinete, îi întreb ce fac. Nu îmi răspund, de obicei, dar eu știu că nici nu e necesar. De peste drum îmi face cu mâna voioasă tanti de la care iau brânză. Îi fac și eu și zâmbesc. Aici nu se întâmplă lucruri mari, nu sunt festivaluri, concerte, nu se dau premii Nobel sau Oscaruri. E o viață dincolo de aceste valori. Are valorile ei, intrinsece. Aici degeaba vii cu Oscarul, dacă nu ai omenie. Aici degeaba vii cu mașină râvnită de toți la oraș, dacă nu dai saluți. Oamenii de aici nu au multe diplome, dar au o înțelepciune pe care nu o poți învață din cărți.
Și asta îmi place. Să îi observ, cum observă și tac
Câteodată urc în livada să privesc cum cad florile de măr. Aștept adierea fină a vântului să le atingă și să văd cum plutesc până ating pământul și se așează pe el. Ca într-o dragoste.
Alteori, merg desculță prin iarbă și privesc firele verzi ieșindu-mi printre degetele de la picioare și îmi simt talpa răcindu-se de la pământul încă jilav, după o iarnă lungă. Dar de cele mai multe ori ascult. Ascult glasul naturii, care azi îmi plouă în geam, mâine îmi dă soarele să mă sărute, poimânine îmi ține cerul înnorat și mă face să tânjesc după stările ei, după toate. Îmi place și să ascult cum bâzâie muștele sau cum zumzăie câte o albină, care nu își mai găsește ieșirea din casă. Mă duc la geam, îl deschid și o ajut să plece. Are treburi mai bune de făcut, decât să îmi zumzăie mie la geam, oricât de mult mi-ar plăcea să o ascult.
Alteori, seara, mă pun pe treptele casei și privesc la stele și mă gândesc la anii întregi în care seară de seară, ultima lumină pe care o vedeam, înainte de culcare, era cea de la becul din apartament sau cea a televizorului. Acum mă culc cu stele în ochi. Și știu că sunt acolo și după ce întru în casă. Le văd și prin geamul din tavan și parcă suntem împreună și adormim toate laolaltă.
Azi nu am făcut mai nimic, ca de obicei. M-am trezit, am dat o tură prin grădină să văd florile și iarba, mi-am făcut o cafea mare, am mâncat și m-am pus pe scris. De amorțeală, m-am ridicat și am început să îmi fac o ciorbă de lobodă. Am tăiat ceapă, am pus untul în tigaie și am tăiat loboda. Când să dau drumul la foc, am văzut că nu mai are putere gazul și probabil butelia e goală.
Deci azi e o zi mare. Voi schimba butelia.
By Gabriela Isadora
Gabriela este originară din Ardeal și locuiește, din anul 2017, într-o căsuță pe roți. Este blogger, povestitor despre viață liberă, monitor de ski și iubitor de animale. O găsiți pe Căsuța Plimbăreață sau călătorind. Unul dintre bloggurile sale este The Atlas of Joy (theatlasofjoy.tumblr.com), o poveste despre ceea ce îi face pe oameni fericiți, ce cuprinde interviuri și povești de viață ale oamenilor din diferite culturi, de diferite vârste si preocupări. Gabriela mai are două blogguri, de care este foarte mândră, în care povestește despre călătoriile sale (amillionworlds.com) și despre viața într-o căsuță pe roți (facebook.com/casutaplimbareata/?ref=br_rs).
Sursă foto: arhivă personală Gabriela Isadora