Dana Păpăruz este artistă plastică și creatoare de costume, fiind atrasă dintotdeauna de zona artistică. A început să taie și să coase încă din copilărie, fiind inspirată de mama și bunica sa, iar astăzi Dana realizează costume pentru producții de scenă, film și televiziune, fiind premiată de-a lungul carierei sale.
Deși este în domeniu de aproape 25 de ani, Dana consideră că mereu apar povești noi, îmbrățisându-le pe toate cu pasiune. Ne-a vorbit despre începuturile ei în domeniu și cât de diferit este astăzi, despre activitatea ei de zi cu zi, documentare, inspirație și provocări și despre cel mai nou proiect în care este implicată – Moromeții 3.
Dana, povestește-ne despre tine și cum ai ajuns în punctul în care te afli azi din punct de vedere profesional.
A existat în mine mereu un sâmbure de înclinație către zona artistică. Am studiat de mică muzică (pian și cor) apoi, la un moment dat, în clasa a 4-a, la vârsta de 10 ani m-am înscris singură la un cerc de design, în ciuda faptului că până la vârsta de 9 ani am refuzat să desenez. Dar atunci, odată cu vizita în clasa profesoarei care urma să ne coordoneze la acel cerc, ceva din mine a rezonat cu persoana ei – poate blândețea, poate calmul cu care ne explica ce vom face acolo, nu știu ce a fost, dar ea mi-a schimbat viața, iar numele ei este Anca Niță. Din păcate nu mai este în viață, dar nu am suficiente cuvinte pentru a-i mulțumi. Anii următori au urmat în mod firesc, am făcut scenografie atât în liceu, cât și la facultate. Greul a venit abia după, când am început să lucrez în cinematografie și am realizat că sunt multe de învățat atunci când te lovești concret de meseria asta. Au urmat cel puțin 15 ani în care am lucrat din greu pentru a acumula tot ce știu acum, și pot spune că lucrul cu mine nu se încheie niciodată. Mereu apar provocări noi, epoci noi, povești noi.
„Fiind în casă cu două femei, mama și mamaia, am început să cos și să tai de mică, primele au fost hainele mamei, pe care le-am modificat și refăcut pentru mine.”, ai declarat într-un podcast. Cum au influențat bunica și mama cariera ta? Ce ai spune că ai moștenit de la ele?
În primul rând ambele erau firi extrem de creative. Mamaia era o persoană care știa să brodeze frumos, ea a fost cea care mi-a pus acul în mână când aveam 6 ani. Am început și eu ca mulți copii din anii ’80 cu mici obiecte: șervete cu diferite modele tradiționale, gulerașe brodate cu găurele pentru uniformele de școală. Apoi mama tricota mereu pentru noi, nu puteai găsi nimic mai special de îmbrăcat în magazine la acea vreme, așa că femeilor nu le rămânea decât să realizeze ele diferite piese vestimentare pentru cei din familie sau apropiați, fie ele tricotate, fie croite. Iar mama are, dincolo de toate, un rafinat simț cromatic. Ea mi-a făcut diverse ținute pentru serbări, dar mai ales pulovere, pantaloni și fuste tricotate, reușind cumva să scoată din banal mica garderobă a întregii familii.

Cum ți-ai descrie job-ul și activitatea de zi cu zi? Cum arată pentru tine o zi de muncă?
Sunt o persoana matinală, așa că de cele mai multe ori, chiar și între proiecte, mă trezesc la 6, făcând diverse activități pentru mine sau casă/familie. De ceva ani m-am mobilizat să fac și ceva sport, atât cât să mă mențin în formă, pentru că altfel nu aș putea face față perioadei de filmări. Chiar și atunci când nu am un proiect în derulare găsesc ceva interesant de studiat, uneori apuc să mai desenez, lucru care îmi menține în formă capacitatea de observație.
Dar în timpul proiectelor, în perioada de pregătire, de cele mai multe ori ceasul sună la 5, reușesc să fiu la birou la 7.30-8:00. La filme, în pregătire se lucrează cam până la 18-19 seara, în funcție de urgență, dar programul ăsta nu ți-l fixează nimeni, ci fiecare trebuie să fie conștient că are de dus la capăt ceva până la un anumit deadline. Fiecare zi e altfel, în funcție de momentul în care ai ajuns cu pregătirile: dialoguri cu regizorul, prezentări care trebuie terminate, dar și cumpărături sau vizite la ateliere cu care colaborez pentru confecționarea costumelor, probe, notițe, liste cu ce mai e de făcut, sau ce îmi propun în avans pentru ziua sau săptămâna următoare.
Filmările din start pleacă de la 12 ore minim, fără a mai pune la socoteală drumul sau cazurile particulare, când numărul de figurație este foarte mare și ești chemat cu încă 1-3 ore mai devreme. Toate acestea pot părea extrem de chinuitoare, dar nu și pentru cineva care face asta din pasiune, așa cum este și cazul meu. Iau totul ca pe un joc frumos din care mi s-a dat șansa să fac parte.
Cum arată întreg procesul de crearea a costumelor, de la idei, schițe, până la rezultatul final? Cum și de unde te documentezi?
Aici depinde foarte tare de proiect, de epoca în care se întâmplă acțiunea lui. Important este să-ți lărgești mereu orizontul pentru a înțelege personajele în toata conjunctura evenimentelor scenariului. Chiar și când vorbim de filme de actualitate, tot spiritul de observație este unul din factorii cei mai importanți în dezvoltarea personajelor. Iar ordinea firească în partea de pregătire este înțelegerea scenariului, dar și ce vrea să transmită regizorul, documentarea, propunerile de idei, fie că ele sunt schițe sau referințe foto/picturi. Abia apoi începe conceperea costumelor, uneori prin cumpărare, alteori prin confecționare de la zero.
Tot în funcție de proiect, de epocă, documentarea am putut să o fac din imagini, dar sunt și situații precum proiectele plasate înainte de 1850-1860, momentul apariției fotografiei, când rolul cel mai important le-au avut pictura și grafica vremii, dar și o lectură atentă și amănunțită plecând de la istoria epocii și obiceiurile sociale. Am putut afla uneori detalii interesante din corespondența dintre cei care își comandau haine și negustori.
Cum ai spune că a evoluat meseria de designer de costume în cinematografia românească de-a lungul timpului? Dar tu odată cu ea?
Cu siguranță este totul mult mai la îndemâna acum, gândiți-vă că în 1995, când am intrat eu în facultate, nu se putea pune problema să ai un computer personal, accesul la internet era extrem de anevoios, apoi în 2000, când am început să lucrez, dacă voiam să caut ceva pe internet, trebuia să merg la un internet cafe, să-mi salvez puținele imagini găsite pe un CD, sau un memory stick. Nici magazine nu erau prea multe, totul era limitat. Era greu să comanzi materiale textile sau pentru patina din afară, la fel și alte achiziții precum obiecte finite. Acum e suficient să îți dorești și ai acces la toate – internet, baze de date, filmografie.
Îmi aduc aminte cum ne făceam pozele de racord în timpul filmării pe Polaroid, ni se dădea câte un set sau două să ne ajungă tot filmul, trebuia să plasezi pe diagonală actorul ca să se vadă cât de cât întrega siluetă. Apoi ne notam pe spate detaliile care nu se puteau citi în poza aceea minusculă și neclară. 🙂 Desenam pe un caiet petele de sânge sau de patină, ca să putem să le reproducem apoi pe dublurile de costume.
E ca și cum în ultimii 15-20 ani am fi evoluat 100.
Cum ți-ai descrie stilul personal? Simți că munca ta și tot ce presupune aceasta și-au pus amprenta asupra acestuia?
Destul de haotic aș spune. Mi-aș dori să pot să mă îmbrac mereu feminin, în mătase și alte materiale fine, dar în cel mai mult timp sunt îmbrăcată sport, cât mai practic. Recunosc că am avut perioade când, în funcție de proiectul în desfășurare și epoca sa, am adoptat una-două piese inspirate de acolo. Dar departe de mine să îmi doresc sa mă întorc total în epoci trecute, nu sunt o nostalgică, ci o persoană care apreciază detalii din acele epoci, le studiază și le aplică în proiecte. Cel puțin în ultimii ani, tendința mea în ceea ce privește propriul stil este una către minimalism, linii și proporții clare, ancorat în cotidian, chiar dacă am uneori și dorințe de a reinterpreta unele detalii de epocă și de a le aplica în stilul propriu.
Ce ne poți spune despre crearea costumelor pentru Moromeții 2 și Moromeții 3? Cum ai primit propunerile și care au fost primele gânduri?
Domnul Gulea mă știa de la un proiect anterior regizat de dumnealui, „Sunt o baba comunistă”, unde fusesem asistenta doamnei Doina Levintza. Odată cu Moromeții 2 mi-a acordat șansa de a fi costum designerul proiectului, apoi a urmat Moromeții 3. Am primit cu emoție aceste provocări, cu atât mai mult cu cât în timpul facultății obișnuiam să întreb profesorul care ne preda scenografie de teatru cum a fost la filmarea primului Moromeții (vorbesc de domnul Daniel Răduță, dumnealui a fost scenograful filmului). Munca la cele două părți a fost pentru mine un efort de autodepășire, ambele au fost extrem de grele, dar mai ales partea a 3-a, unde diversitatea de costume și numărul lor a fost mult mai mare. Ceea ce a rămas după montaj este doar o parte din ce a trebuit pregătit, unele secvențe au picat la montaj, deci și o parte din costume odată cu asta. Dar așa este în cinematografie, nu înseamnă că nu este pregătit cu minuțiozitate totul. Nu poți ști niciodată ce nu va apărea în film la final, ce se va vedea în prim-plan. La ambele părți s-a lucrat contra cronometru și mai ales într-o atentă gestionare a bugetului extrem de mic pentru un film de epocă.
Dar apoi, cum a arătat documentarea, de unde te-ai inspirat? Dar procesul în sine? Cât ai spune că se muncește pentru un costum reușit?
Nu exista un număr clar de minute/ore/zile care se acordă fiecărui costum. Sunt și personaje pentru care aleg să închiriez părți de costum care puse alături, combinate, conturează personajul. Altele se realizează cu multe schițe, căutări, referințe, apoi materiale dar și detalii mici – nasturi, catarame, fermoare.
În mod clar pentru Moromeții 3 am apelat la fotografii de epoca a anilor ’50 în România, dar și la documentare europeană asupra epocii în ceea ce privește istoria modei. A fost o muncă amănunțită de cercetare a epocii postbelice, muncă întinsă pe câteva luni de zile, alături de domnul stere Gulea. Anii ’50, aducând cu ei intrarea într-o perioadă de sărăcie pentru oamenii de la sate, lăsați fără pământuri și epuizați după un război cu victime în rândul lor, vin în opoziție cu intrarea României într-o perioada ce se dorea măcar la nivel ideologic industrială, bazată pe muncitorime și sloganuri comuniste. Astfel și în rândul oamenilor de la sate apar, în ceea ce privește hainele lor, obiecte cumpărate de-a gata și realizate industrial, unele din ele de influență clar rusească, precum cadourile aduse de Niculae mamei, surorii și nepotului. În ciuda bugetului limitat, am reușit ca cele trei personaje principale (interpretate de Alex Călin, Olimpia Melinte și Mara Bugarin) să aibă parte în totalitate de costume confecționate special, folosind numai materiale naturale precum stofe de lână și mătase. În ceea ce privește cele doua apariții feminine am introdus în costumele lor și un element considerat la acea vreme extravaganță și cochetărie maximă în România, dar și în Europa – pantalonul. Mi-am dorit, dincolo de corectitudinea epocii, să aduc prin acest lucru un suflu proaspăt filmului, să creez costume ce ar putea fi și pe placul noii generații de azi, tinerii rezonând frecvent cu hainele vintage pe care le adoptă în diferite combinații cu cele moderne.
Au fost create pentru personajul feminin jucat de Olimpia Melinte (și care face referire la Nina Cassian) pălării micutțe din stofă, mătase sau blană, unele din ele realizate chiar de mine manual. De asemenea, tricotajele purtate de cei trei sunt realizate manual și accesorizate cu nasturi atent aleși pentru a înnobila costumul de epocă. Și totuși, în opoziție cu hainele orășenești și uniformele epocii atent documentate, s-a acordat în continuare o atenție deosebită costumelor celor de la țară, autenticizate și de data aceasta, ca și la Moromeții 2 prin patină de îmbătrânire a lor, decolorare și distrugere controlată, apoi recoasere și recârpire, procedeu cunoscut sub numele de ravodaj. Câteva elemente de costum (precum palaria lui Moromete) au fost readuse și refolosite, de data acesta pentru a creea în memoria spectatorilor o legătură cu Moromeții 2.
Care au fost principalele provocări în realizarea costumelor? Ce ți-a plăcut cel mai în acest capitol al carierei tale?
Cel mai tare m-a durut timpul scurt și bugetul foarte mic, dar sper ca asta să nu se reflecte în ceea ce va vedea spectatorul pe marile ecrane.
Cea mai mare bucurie a fost reîntâlnirea cu domnul Gulea și faptul ca mi-a acordat încredere încă o dată. O mare satisfacție a fost, atât lucrul alături de mica mea echipa costume, cât și foarte buna colaborare cu toții actorii, îndeosebi cu cei trei din rolurile principale, alături de care am stabilit compunerea costumelor pentru fiecare secvență în parte.
Cum vezi tu rolul costumelor în conturarea atmosferei și a identității unui film? Te gândești la acest aspect atunci când creezi?
Întotdeauna lucrul asta îmi este în minte. De multe ori costumele joacă un rol mai important decât decorul, ele sunt primele pe care le privești odată cu personajul și jocul actorului, pe care însă nu trebuie să le eclipseze. Toate elementele unui film sunt menite să meargă mâna în mână, armonizate în totalitate.

De-a lungul carierei ai fost premiată pentru creațiile tale, inclusiv pentru Moromeții 2. Cum ai simțit aceste recunoașteri și cum au contat pentru tine, profesional și personal?
Chiar dacă ele au fost măgulitoare pentru mine, le-am lăsat în urmă mereu. Nu ele m-au ajutat să fiu ceea ce sunt azi, la fel aș fi lucrat și dacă nu existau, poate chiar mai mult. Este un domeniu în care de fiecare dată o iei de la capăt, fiecare proiect e o nouă provocare, uneori o echipă diferită. Așteptările producătorilor și ale regizorilor sunt cu atât mai mari cu cât aleg să coopteze în echipă o persoană cu premii la activ, așa ca ele nu îți ușurează munca, ci te obligă să reconfirmi valoarea ei mereu.

Ce altceva ne poți spune despre Moromeții 3? Lasă un mesaj comunității The Woman despre film și întreaga ta experiență în ceea ce îl privește.
Moromeții 3 a însemnat pentru mine 5 luni de research, 6 săptămâni de pregătire și dialog cu domnul Gulea, toate contra-cronometru, o echipă absolut minunată, probe extrem de intense, în jur de 80 personaje și alte câteva sute de figuranți, 28 de zile de filmare și dorința creării unui univers autentic, romantic și plin de creativitate stilistică – pe scurt, unul din cele mai grele proiecte ale mele. Toți cei care vor citi acest interviu sper să fie suficient de curioși, după toate cele povestite, încât să își dorească să vadă filmul. Atât pe acesta, cât și pe altele la care am lucrat. 🙂
Ceai sau cafea? – Cafea mereu, ceai când este frig.
O zi de muncă descrisă în 3 cuvinte: imaginație, autodepășire, curaj.
Desertul favorit: înghețata (și tot ce conține cacao)
Artistul preferat: Mozart în muzică, dar iubesc și impresioniștii precum Claude Debussy; în pictură mi-e greu să aleg, pentru că apreciez clasicii (Rembrandt, Jheronimus Bosch, Pieter Brueghel), dar rezonez foarte tare și cu moderniștii precum Van Gogh, Edgar Degas, Henri de Toulouse-Lautrec, Honoré Daumier – cel mai probabil pentru că uneori creațiile lor par a fi chiar scene de film, ca și cum aș privi un stop-cadru.
Cel mai bun film văzut vreodată: Of, aici îmi este greu, ca și în cazul culorilor, nu pot alege unul preferat, dar cu siguranță cele pe care le-aș revedea sunt cele în care costumele joacă un rol important. Lista mea se completează mereu, iubesc filmele ale căror costume sunt semnate de costume designeri precum Milena Canonero, Sandy Powell, Jenny Beavan, Colleen Atwood, Massimo Cantini Parrini, Pierre-Yves Gayraud, John Dunn, Lisa Padovani, Patrick Wiley, Kasia Walick Maimone… și lista ar putea continua.
Foto copertă: Dana Păpăruz la Premiera de la Cinema City AFI Cotroceni a Moromeții 3 / Credit foto: Sabina Costinel
–
Redactor:
