Povestea jurnalistei Dite Dinesz, reporterul din cadrul proiectului „Izolați în România”, este despre povești, 150 de povești de viață ale unor oameni care au ales viața departe de tot, mai puțin de ei și trăirile lor.
Ce te-a determinat să îți dorești o carieră în jurnalism și cum ai pătruns în această lume?
Gândul meu, la care ţineam foarte mult, era să devin profesoară de română. Credeam că îmi place să fiu în clasă, cu elevii. Până am avut de predat în ultimul an de facultate, chiar am muncit pentru acest gând al meu. Dar fiind la catedră am înţeles că nu am răbdare cu mine, într-un singur loc atâtea ore…O întâmplare, un anunţ: ,,căutăm reporteri” şi timpul a fugit.
Abia anul acesta, după mulţi ani de la absolvirea facultăţii, m-am reîntâlnit cu pasiunea mea, româna, fiindcă eu sunt profesoară de română a fiului meu! Îmi place, mă bucur pentru fiecare analiză gramaticală reuşită, ştiu că sunt un profesor bun, dar jurnalismul este darul meu de la Dumnezeu, un dar atât de frumos, încât nu aş fi ştiut să îl cer sau să îl visez niciodată !
Care ar fi fost a doua meserie, pe lista de opțiuni, pentru care ai fi optat dacă nu ai fi ales acest domeniu? De ce?
Să vorbeşti cu oameni, să îi asculţi, să te pui în locul lor şi să povesteşti apoi ca şi cum ai fi în locul lor, să plângi sau să te bucuri cu ei, nu e vorba de meserie…E o stare ce nu poate fi înlocuită.
Cât timp eşti reporter pe teren devii om foarte, foarte sensibil şi atent. Ceva din tine pleacă spre cel din faţa ta, dar mult mai mult şi mai puternic e ceea ce primeşti. O întâlnire între mine si cel care acceptă – cât îi sunt de datoare că acceptă – să stea în faţa camerei – e un moment aproape rugăciune. Fiecare cuvânt al lui creează o lume, pe care eu mai apoi o aşez într-o înşiruire de vieţi. Cu ce aş putea înlocui toate acestea…Deci răspunsul ar fi: tot reporter, şi tot aici.
„Izolați în România” este un proiect care a început acum mai bine de 10 ani. Cum s-a născut acesta și care este povestea lui?
O idee care s-a rostogolit în ani, care nu s-a oprit după trecerea genericului final. O afinitate a mea pentru munte şi tăcerea pădurii. O prietenie de peste 10 ani, cu acelaşi cameraman, Marius Danci, şi acelaşi editor, Constantin Buţă. Iar povestea lui…ceva care plănuiam să fie 12 episoade, dar care nu se mai poate opri…Am primit acum un telefon, în timp ce scriam. Mărioara mă întreabă dacă Vasile ar putea primi lemne pentru la iarnă. Sau dacă îi putem obţine pensie de handicap, că e singur, abia mai merge şi ştiu că are 100 lei pensie. Şi mulţi oameni darnici care vor pe de altă parte să ajute.
Deci e genul de proiect care, cât timp ei sunt acolo sus, nu se poate opri…Fiindcă telespectatorii generează alte întâmplări, iar noi, echipa „Izolaţi în România”, nu facem decât să îi urmăm.
Nu mai sunt doar reporter, am nevoie de energie pentru a găsi ajutor pentru cei de sus. Dar, punctual, tot ei, telespectatorii, m-au ajutat. De Crăciun am avut ideea unei campanii, Pachete pentru Izolați, mă temeam de reacții…Și-n 3 zile, 400 de telespectatori s-au înscris pentru a trimite pachete…Noi, o echipă mică, 3 plus 1 cum zic eu, adică doar reporter, cameraman, editor și prietena mea PR voluntar, Oana Romocea, ascultăm gândurile celor de sus, le ducem către telespectatori şi aşteptăm…soluţiile vin, neaşteptat de frumoase, către noi. Am vrea să facem mai multe şi aici e locul să îmi cer scuze că în goana filmărilor, montajului, a altor proiecte, nu reuşim să facem cât ne spune sufletul! Curând filmăm, iar şi gândul meu e că voi înfăptui acum ce nu am reuşit în ultimul an.
Iar Izolati în România e, de fapt, o întâmplare de acum 11 ani, o primă potecă urcată spre Luncanii de Sus, Hunedoara, o bucurie imensă după o zi de filmare. Ziua aceea, prima filmare într-un loc izolat, a fost ziua în care Dumnezeu mi-a dăruit un sens, sub forma unei idei…Nu noi ne alegem potecile şi ce bine că e aşa! De aici a fost doar un pas, prima serie, acum 10 ani, 12 episoade filmate în fiecare lună a anului, în munţi din toată România. Între două poteci ştiam întotdeauna pe care să o aleg…aşa a trebuit să fie.
Dar cu certitudine Izolaţi in România e proiectul care te întoarce spre tine, pui întrebări şi lor şi ţie, reporter, vrei să le iei regretele, ori pacea, dar, de fapt, te încarci cu toate, îi îmbrăţişezi la final pentru a îţi spune că doar reporter fiind, nu poţi să schimbi nimic…dar ajungeam la plecare să simt dorinţa de a mă închina în faţa lor, o datorie imensă îmi părea că avem în faţa lor…viaţa pe care ei o chinuiesc pentru a avea sufletul în pace!
Cât de mari sunt schimbările pe care le-ai observat acum față de anul 2006, cu privire la viața acestor oameni?
Sunt mai puţini şi atât. În rest, nimic nou. Poteca pe care merg după o pâine e aceeaşi. Iar acum, chiar dacă s-ar mai schimba ceva, e prea târziu. Cei bătrâni pleacă încet-încet, cei tineri au ales să fie izolaţi în Europa.
Care este numărul celor cu a căror poveste ai interacționat și la care poate ai fost părtașă, prin acest proiect?
Am ascultat peste 150 de vieţi. Am dat mâna cu ei cu gândul ascuns să cobor printre noi înţelepciunea lor şi cu speranţa că măcar o zi au simţit că sunt importanţi pentru noi. Ei şi acum cred că noi suntem înţelepţi, pentru că avem carte. Suntem şi noi, e drept. Dar puterea de a fi model, de a fi icoană pentru alţii, o au numai ei…
Care consideri că sunt nevoile reale ale oamenilor care trăiesc în zonele izolate? Putem vorbi atât despre trebuințele de bază, cât și despre educație, perspective de viitor etc.
Şcolile se închid. Fără medic trăiesc de când se ştiu. Cei tineri au coborât. S-a dus o lume, pe care noi o închidem în filme, pentru amintire. Desigur că mai încercăm, campanii, medici pe munte, pachete…Ce e mai bine pentru ei, să rămână în lumea lor, ori să le ducem lumea noastră sus…? Foarte mulţi telespectatori au urcat către ei, cu câte o pâine, cu medicamente. Ei au făcut deja ceva pentru a schimba viaţa lor. Ar mai fi bătrânii singuri, pentru care nu există un stat şi ajutoare sociale. Cum să ajungă un asistent social în vârf de munte?Dacă nu s-a schimbat nimic în 10 ani, nu mai cred că instituţiile sunt cele care pot urca poteca…Doar noi, oamenii de rând, şi Dumnezeu, cel care le poartă de grijă.
Cât de mult trebuie să se implice un jurnalist în astfel de cazuri? Cât de mult te-ai implicat tu și care este motivația ta zilnică cu care mergi mai departe?
Cred că reporterul trebuie să fie şi asistent social, atunci când e nevoie. Reportajul nu se încheie odată cu genericul final. Azi, când omul e dependent de sisteme, un reporter, ce are viziunea de ansamblu asupra sistemelor, poate aduce lumină multă. Şi ne uităm în jur şi vedem mulţi jurnalişti lideri de campanii. Pentru că într-o zi au fost copleşiţi de poveştile care nu se opreau odată cu genericul final. Poate şi eu aş fi obosit, aş fi rămas doar cu partea de asistenţă socială, dacă nu erau încă atât de mulţi acolo sus, care mai au ceva de spus.
Am multe numere de telefon şi bucuria că mă sună de acolo…Să mă întrebe dacă am pace…Da, ei îmi aduc pace şi dor când nu urc mult timp. Nu ştiu ce se creează la spovedanie între preot şi cel ce se spune, ştiu însă că între mine şi cel din faţa mea e o recunoaştere, absolut neîntâmplătoare.
Să mă opresc ar însemna să nu recunosc puterea acelor momente, ori eu sunt dependentă de clipele când lumea se opreşte. Marius Danci, cameraman, îmi face semn să încep şi…în locul lumii pe care o ştim şi eu şi tu, telespectator, se deschide ceea ce nu vedem, ce nu auzim, ceea ce e în noi, e al nostru, dar nu e spus, fiindcă nu avem timp…
Interviul e, de fapt, timpul de a urca prin om în lumea noastră, de care nu avem timp…Interviul e timpul citit astfel…Interviul e bucuria de a asculta un om şi e bucuria mea de a mă îndepărta de ceea ce se vede şi a trăi în ce nu se vede…e întâlnirea cu partea izolată din noi…Cum să renunţi la aşa dar…?
Ce sfaturi ai oferi jurnaliștilor la început de carieră?
Să citească regulile şcolilor de jurnalistică în primul an de facultate. Apoi să înceapă să îşi iubescă interlocutorii, să simtă că fiecare întâlnire e un drum spre altceva. Şi să caute acel altceva. Să nu obosească să trăiască vieţile altora. Şi să spună povestea după ce au plâns şi râs împreună cu ei…Nu pe fugă, fiindcă de atâta confort, nu mai avem timp decât de cuvinte care răscolesc. Iar când ajung acasă să dăruiască, ca un dar, momentele unice pe care le-au trăit ei…Iar aceasta e partea cea mai grea, recunosc…obosit, tu însuţi, să mai scrii un reportaj la fel de bun ca acel difuzat pe ecran!
Care este efectul dualității dintre Femeia Dite și Jurnalista Dite asupra echilibrului tău? Cât de mult te marchează experiența de ,,pe teren”? Reușești să „treci podul” înapoi sau e imposibil să nu aduci și „bagaje” la întoarcere?
Eu sunt 150 de Izolaţi, zeci de poteci, acelaşi cameraman, Marius Danci, acelaşi editor, Constantin Buţă, o prietenie datorată acestui proiect, Oana Romocea, familia mea. Când filmez uit cine sunt. Când nu mai filmez sunt mult timp ceea ce am filmat, cu gândul acolo…dar sunt eu, după filmări, cu ai mei. Nu uit, dar am grijă să trec podul, trebuie!
Ce alte pasiuni ai?
Sunt mamă și aceasta e cea mai frumoasă și mai importantă pasiune a mea. Și e cea care îmi ordonează, ierarhic, toate celelalte gânduri. Nu știu decât două stări…mamă și reporter printre oameni. Restul vine și pleacă după cum mai au câte un loc!
Care sunt proiectele tale de viitor?
Să scriu şi să filmez…Viaţa e o potecă!
Dacă ai putea să te caracterizezi, în doar 3 cuvinte, care ar fi acelea?
Mamă. Reporter. Şi credinţă.
sursă foto: arhivă personală