Elena Perseil este un designer couture cu o carieră construită între România și Franța, cunoscută pentru atenția la detalii, lucrul manual rafinat și relația apropiată pe care o are cu femeile pentru care creează. Absolventă a Universității de Arte „Nicolae Grigorescu” și formată apoi la ESMOD Paris, Elena și-a început drumul în atelierele de modă pariziene, unde și-a definit stilul și rigoarea profesională.
Din 2004, de când și-a fondat propriul brand, creațiile ei au ajuns pe scene internaționale precum Paris Fashion Week, London Fashion Week sau Festivalul de la Cannes, fiind purtate de numeroase actrițe și personalități. Experiențele din Franța și India, unde a studiat broderia și materialele naturale, se regăsesc subtil în piesele sale, într-o estetică fluidă, feminină și plină de culoare.
În interviul de față, Elena povestește despre cum și-a descoperit vocația, despre anii de formare, despre momentele care au marcat apariția brandului și despre modul în care vede astăzi relația dintre modă, feminitate și autenticitate. Este o discuție sinceră despre parcursul unui designer pentru care moda este, în primul rând, un mod de a însoți și de a înțelege femeile.
Elena, cum și în ce moment ai știut că moda va fi drumul tău în viață și carieră?
Am aflat destul de devreme, cred, în perioada liceului, cam când am intrat la matematică-fizică, pentru că desenam multe rochii și mergeam la atelierele meșteșugărești, cum erau atunci. Fie că era tricotaj, confecții sau pantofi, îmi făceam tot felul de piese pentru mine, iar apoi colegele mele din clasă sau din liceu iubeau ce făceam și desenam și pentru ele.
Iar dacă era vreo aniversare sau bal, m-am bucurat să văd că unele dintre ele purtau deja semnătura mea. Pentru atelierele de confecții era o bucurie să lucreze cu cineva care nu venea doar să-și facă ajustări sau modele clasice, ci aducea produse mai creative. Pentru mine a fost mult experiment. Din punctul acela mi-am dat seama că îmi doresc foarte mult acest lucru.
Cum a arătat copilăria ta și ce ai luat cu tine de acasă? Ce valori din acea perioadă ți-au ghidat drumul?
Copilăria mea a fost destul de interesantă. Tata a fost unul dintre cei mai mari enologi ai României, era foarte ocupat, dar și foarte pasionat de ceea ce făcea. Mama era o persoană atrasă de lumea artistică. Îi plăcea să-și facă tot felul de lucruri la modă. Era foarte cochetă și creativă, pentru că lucra singură multe lucruri. Tata îi aducea tot felul de materiale sofisticate. Avea și o colecție foarte frumoasă de pantofi, pe care nu am putut să o moștenesc, pentru că purta 35. Mama a murit destul de devreme, așa că nu am putut să moștenesc dulapul acela cu pantofi.
Cred că am avut o impregnare artistică destul de puternică, legată de pasiune. Bunica mea avea o farmacie privată și era și ea foarte la curent cu lumea culturală și artistică, o persoană foarte conectată. Cu asta am plecat la drum.
În același timp, și cu dorința de a mă descurca, pentru că nu am fost neapărat susținută pe acest drum, fiind considerat nefavorabil financiar. Meseria aceasta efectiv nu exista, nu aveam în jurul meu pe nimeni care să facă așa ceva. Nu cunoșteam niciun designer, dar știam că vreau să fac asta, o credință internă care te ghidează și te face să crezi în tine în toate momentele vieții.
Am intrat și la Politehnică, am plecat de acolo și m-am pregătit să dau la Arte, pentru că nu aveam niciun fel de pregătire artistică profesională. L-am întâlnit pe profesorul Ion Bițan, un mare artist al României. El m-a pregătit puțin și a avut foarte multă încredere în mine. A văzut în mine determinare, talent, dorința de a face ceva.
Așa am intrat la Arte Decorative, la Universitatea de Arte „Nicolae Grigorescu”, unde am întâlnit artiști și colegi, foarte mulți venind de la Tonitza. Eu eram un fel de „oaie neagră”, venind din matematică-fizică. Nu aveam părinți sau rude din zona artistică. Era mult nepotism atunci. Eu eram total „aterizată” de nicăieri, dar cu foarte multă determinare și încredere în mine. Știam că trebuie să fac asta.
Ai absolvit Universitatea de Artă „Nicolae Grigorescu”, iar în anii 2000 ai finalizat studiile la celebra École Supérieure des Arts et Techniques de la Mode din Franța.Cum a arătat această perioadă pentru tine și care au fost cele mai importante lucruri pe care le-ai învățat acolo?
Țin minte că în timpul facultății am făcut o primă firmă cu o persoană și lucram destul de mult în zona casual. Partenera mea s-a îmbolnăvit și s-a oprit.
Am făcut prezentări foarte frumoase cu Doina Levintza, care a crezut în talentul meu. Erau festivaluri, prezentări, o expunere foarte frumoasă. Apoi era și un fel de festival de modă în România, deci am prezentat cât am putut în facultate.
După aceea mi-am făcut eu firmă și am început să prezint. Am făcut și o revistă, 2000+, cu colegi din facultate, cu fotografi precum Alex Gâlmeanu. Ei își amintesc că la mine la firmă au văzut prima dată internet. Vorbim despre anii 1995–1996. Era o revistă independentă, o experiență culturală, tipăream în Italia.
Încercările nu s-au oprit. Mi-am pierdut mama în condiții triste și rapide și asta a fost un reset al vieții. Am închis revista și am plecat în Franța, unde am făcut ultimul an la Mode, ca să mă reconectez cu moda și cu un sistem real al modei, pentru că în România nu exista un sistem bine pus la punct.
Am luat și premiu la sfârșitul anului, am prezentat. Nu mă așteptam, dar juriul extern a notat foarte bine lucrarea mea. Nu am continuat imediat în Franța, m-am reîntors după vreo doi ani și am început să lucrez cu diverse nume din lumea modei, în casual și lux – accesorii.
Aveam misiuni în freelance și lucram pe sectoare multiple. Am călătorit în toată lumea și am înțeles mai bine sistemul modei. Mi-a permis să fac multe experimente: broderie, imprimeuri, tricotaje, materiale diverse. La Paris aveam acces la foarte multe lucruri și eram într-un sistem organizat – colecții, fashion week-uri.
Cum a apărut brandul Elena Perseil? A fost o decizie strategică sau o nevoie interioară?
Am rămas însărcinată și am zis că trebuie să mă liniștesc. În același moment am lansat brandul Elena Persei, în 2004. Va face în curând 22 de ani, vârsta fiicei mele. Nu pot să spun că a fost o liniștire, ci din contră. A fost ca o renaștere. Între timp îmi pierdusem mama, nu eram în cea mai bună stare, dar nașterea fiicei mele și a brandului a fost ca o renaștere. Am creat firma și m-am concentrat și pe creșterea copilului, și pe dezvoltarea brandului – două superbe proiecte de suflet.
Apoi a urmat al doilea copil, Marc. Un moment extraordinar.
Bineînțeles că am continuat să creez. Am intrat în zona de lux pentru că clienții LifeSport ne cereau tot mai mult rochii de seară. Aveam succes în zona de seară, așa că începutul casual-de-lux a devenit rochii de seară.
Ai petrecut o perioadă în India, unde ai învățat despre mătase și broderie manuală. Cum ți-a schimbat acea experiență modul de a crea?
Detaliul este foarte important: toată această cusătură, broderia manuală, dorința de a dezvolta broderia manuală, atenția la detalii și materialele de foarte bună calitate. Dacă nu ai materiale foarte bune, se vede în rochia pe care o faci.
Mi-a plăcut să experimentez cu materiale de calitate pentru că am avut șansa să lucrez în zona de lux și asta a fost extraordinar.
De-a lungul timpului ai lucrat în cadrul mai multor case de modă. Cum a fost să lucrezi în medii în care alții pot doar visa să ajungă? Ce ai descoperit despre tine lucrând în casele de modă pariziene?
Am început să prezint brandul la nivel internațional. Mergeam la New York, participam la London Fashion Week, ajungeam și la Barcelona, iar, desigur, era și Parisul. Era destul de greu pentru că copiii erau mici și mă durea sufletul să-i las acasă. Dar trebuia să construiesc identitatea brandului, să ne creăm o prezență. Urcam în avioane unul după altul, iar de multe ori nici nu ajungeam bine la aeroport că bona mă suna să-mi spună că băiatul făcuse febră. Era, fără îndoială, o reacție la faptul că îi lăsam, chiar dacă rămâneau cu bona, tot singuri se simțeau cumva.
Îmi amintesc o dată când fiica mea avea trei-patru ani, iar fratele ei era cu un an mai mic. Eram cu ochii în lacrimi când mă pregăteam să plec, iar ea mi-a spus: „Nu-ți face griji, mami, tu nu ești aici, iar eu voi fi mama lui.” Mă îngrijoram mai ales pentru el, pentru că era mai sensibil, se îmbolnăvea mai des și, probabil, emoțional, plecările mele declanșa acea febră. Aveam chiar un șofer de taxi pregătit, căruia îi spuneam: „Dacă te sună bona, îi duci imediat la urgențe.”
Am gestionat totul cu bucăți din mine, ca să zic așa, dar am fost foarte determinată să reușesc, pentru că o mare motivație au fost și sunt copiii. Am vrut să construiesc ceva care să ne ajute, să pot să-i cresc, să am timp pentru ei și, în același timp, să fac ceea ce iubesc.
Din plecarea mamei mele am înțeles că putem pleca în orice moment și că este important să nu ai regrete, să știi că ai făcut ce ți-ai dorit în viață. Eu am știut că îmi doresc să fiu mamă, așa că am făcut tot ce am putut ca să am acești doi copii, și, în același timp, mi-am dorit să creez, să activez în modă și să servesc femeia. Am făcut multe sacrificii, mi-am depășit durerea, oboseala, și am mers mai departe. De aceea apreciez enorm femeia: pentru forța pe care o are în a se dărui misiunii ei, familiei ei, și ei însăși.
Întâlnesc deseori în showroom femei antreprenor care s-au dăruit complet carierei într-o lume a bărbaților și, pe parcurs, s-au pierdut pe ele, și-au pierdut energia feminină. S-au dedicat și familiei, dar undeva pe drum s-au uitat pe ele. Ajung la mine în aceste momente fie pentru o rochie de seară pentru un eveniment, fie pentru o ținută casual de lux, pentru a-și reface garderoba și, mai ales, pentru a se reconecta cu ele. De multe ori ajung într-un punct zero al vieții lor: o boală, o separare, un divorț și trebuie să o ia de la capăt, cu copiii și cu cariera.
Aici mă regăsesc total. Le-am susținut și am încercat de fiecare dată să le ofer ceva fizic, vestimentar, care să le reprezinte în feminitatea, sensibilitatea și forța lor interioară. O piesă care să le dea putere și siguranță în ceea ce sunt, care să le ajute să se reconstruiască atunci când a fost nevoie. Admir femeia din toate puterile mele și îmi doresc de fiecare dată să o servesc.
Ceea ce mi se pare trist este că, de multe ori, femeia nu vede cât de frumoasă este și nu își acordă ceea ce merită. Se critică pentru câteva kilograme în plus, pentru brațe, pentru picioare care nu sunt suficient de lungi sau suficient de subțiri, pentru talie, tot felul de motive. Încerc să le liniștesc, pentru că am făcut estetică și anatomie în facultate, și le explic tipologiile umane. Le arăt că așa este tipologia europeană, că este firesc, că nu au niciun defect, ba chiar fiecare particularitate poate fi pusă în valoare prin croiala potrivită. Suntem frumoase în unicitatea noastră.
În showroom am încercat să le reconectez cu ele însele, cu femeia din interiorul lor, aceea care strigă să fie auzită, iubită, înțeleasă. Pe parcursul celor aproape 30 de ani de când lucrez în modă, am înțeles femeia și am servit-o. Lucrând one-to-one, pot să le ascult dorințele, să le înțeleg situațiile, pentru că și eu am trecut pe acolo. Le pot cuprinde în ceea ce sunt ele, în feminitatea lor. Este o experiență extraordinară să le ascult și să le înțeleg. Mi-au dezvoltat enorm răbdarea: răbdarea de a înțelege și de a lăsa procesul transformării să vină în ritmul lor, ritmul de a accepta. de exemplu, galbenul în garderobă, rozul, formele pe care nu le-au purtat niciodată. Le-am lăsat să vină în timpul lor, iar ele s-au deschis, au purtat, și-au diversificat garderoba. Este extraordinar și mi-a adus enormă satisfacție.
Cum începe pentru tine procesul de creație al unei piese couture? De la o schiță, o textură, o emoție sau o imagine mentală? Care sunt etapele esențiale prin care trece o piesă de la idee până la forma finală?
În general, rochiile le am deja în cap, în minte, în inimă. Ele există deja, eu doar le cobor. Nu stau să gândesc prea mult o rochie, ea vine spontan, dintr-o zonă de abundență, de infinit. Este talentul meu, ceea ce am primit cu multă grație de la Dumnezeu, și îl dăruiesc cât pot de curat și de liber.
Încerc să mă curăț de fiecare dată de credințe sau energii mai puțin frumoase, ca să pot crea mereu dintr-o zonă de frumusețe și de libertate. Pentru că doar pe acest canal coboară lucrurile. Pentru orice designer, este foarte important să fie autentic, pentru că acolo stă forța sa. Rochia ta poate fi copiată, poate inspira alți designeri, dar talentul nu ți-l poate lua nimeni. Talentul este această legătură cu sursa, canalul prin care coboară formele, creațiile, vibrațiile care se materializează în rochii, în ținute vestimentare ce ajung să îmbrace suflete, sufletele acestor femei minunate pe care le onorez cu mătase, cu culoare, cu broderie, cu strălucire, cu finețe, cu atenție, cu senzualitate, cu respect și cu armonie.
În final, care ai spune că este „semnătura” ta personală în couture? Ce definește creațiile tale?
Rochiile mele sunt feminine, clar, pentru că pun în valoare femeia și o împacă cu ea însăși. Îmi place să folosesc culorile și să experimentez cu toate nuanțele. Avem, desigur, și negru, dar întotdeauna un negru prețios.
În general, merg foarte departe cu research-ul și realizăm combinații de croieli și combinații de materiale. Îmi place să merg departe în creație, să nu mă opresc la un minimalism sau la o zonă simplă. Merg în zona flamboaiantă, îmi place această zonă, îmi place și acest Art Nouveau, fluiditatea lui, jocul și lejeritatea, pentru că până la urmă moda este o joacă. O joacă cu tine, un experiment în care este frumos să te lași liberă, să te descoperi prin forme noi, prin culori noi pe care poate nu le-ai purtat și la care nu ai avut curaj să te aventurezi.
Prin modă, m-am descoperit pe mine însămi, mi-am descoperit laturile. De multe ori, clientele nu s-au gândit niciodată să poarte o anumită formă sau o anumită rochie, nici măcar când o vedeau pe umeraș. Dar când o puneau pe ele, spuneau „wow, într-adevăr, nu m-am așteptat, nu m-am gândit”. Este normal. Nu ai cum să știi dacă ceva ți se potrivește până nu încerci, nu? Ca în relațiile amoroase sau de prietenie: nu știi ce ți se potrivește până nu încerci.
Prin experiment te vezi: te vezi în oglindă, în reacțiile tale, în felul în care porți rochia. Apoi vezi și reacția celor din jur, iar asta îți dă foarte multă încredere în tine. Cred că este esențial în zona de creație să rămâi autentică, pentru că dacă nu ești autentică, creația se alterează. O rochie care nu vine din suflet nu vine din adevăr.
–
Redactor:
