Actriță, regizoare, dramaturgă și una dintre cele mai puternice voci artistice ale generației sale, Alina Șerban construiește povești care pornesc din experiențe personale și ajung să vorbească despre identitate, curaj și reprezentare. De la copilăria în care teatrul și filmul erau o formă de evadare, până la marile scene și festivaluri internaționale, parcursul ei este marcat de determinare și de dorința de a spune acele povești care altfel ar rămâne nespuse. În acest interviu, Alina Șerban vorbește despre începuturile pasiunii pentru actorie, despre responsabilitatea succesului și despre puterea artei de a crea punți între oameni.
Care a fost momentul în care ți-ai descoperit pasiunea pentru actorie?
Nu a fost doar un moment anume. Asta a început să se construiască în mine în diferite momente. Mergând la teatru, apoi prin faptul că eu mereu mă jucam cu imaginația, îmi spuneam povești, scriam în jurnal… Apoi tocmai prin faptul că nu mi-am permis să merg la un curs de actorie, fiindcă nu aveam bani să-l plătesc…. Cred că au fost mai multe momente în care m-am îndrăgostit de teatru. Pe de altă parte, filmul a fost mereu ceva ce-mi dădea posibilitatea să visez și m-a ajutat să-mi imaginez și pentru mine o altă viață.
Cum te-a modelat perioada copilăriei în felul în care privești lumea și spui povești pe scenă și pe ecran?
Desigur, contextele în care am trăit m-au modelat și m-au făcut să văd viața și din alte perspective. Faptul că eu știu pe pielea mea ce înseamnă să nu ai, să pară imposibil să termini până și liceul – normal că astăzi sunt interesată să spun povești care au un mesaj social.
Și nu numai atât – eu ca și creator, ca regizoare, scenaristă, dramaturgă, sunt interesată să pun în lume povești care ar rămâne nespuse, din dorința de a crea un pod între noi.
Și când nevoia mea de a spune povești de acest gen se va opri, voi încerca și să mă uit la celelalte identități ale mele, rămase neexplorate.
Ai studiat la UNATC, Tisch School of the Arts și Royal Academy of Dramatic Art. În ce fel te-au format aceste experiențe internaționale și cum au contribuit la actrița care ești azi?
Au contribuit foarte mult, pentru că mi s-a dat energia și curajul să pot și eu să creez, să mi se spună că nu sunt doar un alt „talking head”, că pot să scriu, să am un impact ca povestitor în societate, că pot să fiu egală cu alți creatori. În sensul în care, în spectacolele de teatru în care am jucat în UK exista această cooperare și nu se simțea diferența dintre regizor și actor. Cred că fără aceste experiențe nu aș fi fost actrița care sunt astăzi. Desigur, pe lângă școli, toate proiectele în care am fost, normal că au reprezentat posibilitatea să mă antrenez, să trec de niște limite.
Care a fost primul rol în care ai simțit cu adevărat că ai „pășit pe scenă”? Și ce ai învățat din el?
Păi cred că, a la longue, să duci un rol principal în spate înseamnă să simți cu adevărat responsabilitatea unui întreg set. Să simți că în acele zile lumea depinde cu adevărat de tine și trebuie să fii „at your best” în fiecare zi. Aș spune că „Singură la nunta mea”, primul meu rol principal într-un lungmetraj, a fost clipa în care am înțeles că în fiecare zi oamenii implicați depind de tine.
Dar cu fiecare proiect înveți și, din nou, câștigi dreptul de a fi în fața lumii. La fel cu fiecare spectacol de teatru. Dacă trece foarte mult timp și nu ai jucat, fie pe scenă, fie în film, te simți neantrenat. Tot timpul există acest gând – „oare mai pot?” – tot timpul trebuie să mă țin antrenată, ca să zic așa.
Cum a fost pentru tine momentul în care ai devenit prima artistă romă decorată cu Ordinul „Meritul Cultural” și ce responsabilitate simți că vine odată cu această recunoaștere?
Cred că răspunsul se află în întrebare. Și anume, această recunoaștere vine cu o responsabilitate.
Pe lângă onoare, responsabilitatea se simte, dar este un lucru pe care l-am simțit mereu, până la urmă: onoarea de a pune povești în lume, care nu sunt spuse, dar și responsabilitatea de a fi prima în multe contexte, de a pioniera un drum.
Nu-mi este străin sentimentul acesta, însă desigur de data asta a fost la un nivel mai înalt din punct de vedere instituțional și m-a bucurat. Desigur că e important să fii validat în țara ta, să fii văzut!
Ce emoții ai trăit reprezentând România la Festivalul de Film de la Cannes cu „Singură la nunta mea” și cum a schimbat acest moment direcția carierei tale?
M-am bucurat că deja de la primul meu rol principal într-un film am avut ocazia să mergem la Cannes. Este desigur un vis incredibil să vezi că munca ta este primită, validată de un festival atât de important. A devenit o poveste globală pe care am făcut-o noi în iarnă, în locușoare mai mici sau mai mari. Asta a fost interesant pentru mine să văd cum jurnaliști din lumea întreagă puneau întrebări despre această poveste și despre cum făceam noi cunoscut satul Gălbinași, din care vine mama, spre exemplu.
Rolul din Gipsy Queen ți-a adus multiple premii internaționale printre care „cea mai bună actriță a Germaniei” din partea Uniunii Actorilor Germani, cum și-a pus această experiență amprenta asupra ta?
Trebuie să mărturisesc că acest premiu venise după o nominalizare la Premiile Academiei Germane de Film și eram deja fericită. Nu mă așteptam să câștig când am mers la ceremonie, chiar a fost o surpriză imensă. Când ești recunoscut de breasla ta, parcă devine și mai important: oamenii aceștia știu cât de greu este să devii un rol, să spui povestea aceea cu toate celulele tale și mai ales o poveste atât de complexă ca Gipsy Queen, care a avut și o transformare fizică și psihică. Deci a fost cu atât mai de impact, mai important pentru mine.
Înainte de Gipsy Queen nu știai limba germană și nici să boxezi. Cum a arătat procesul de pregătire pentru acest rol? A fost ceva ce ți-a schimbat perspectiva asupra felului în care te pregătești pentru un rol?
Cred că după Gipsy Queen, când mi s-a mai propus să joc într-o altă limbă străină pe care nu o cunosc, cum a fost cu limba macedoneană, nu mi-a mai fost atât de teamă, fiindcă o făcusem și în limba germană, chiar dacă nu o știam. Așa că următorul rol, în macedoneană, nu a fost ușor deloc, dar deja mai avusesem o experiență. Chiar se dovedește faptul că atunci când un regizor crede în tine și ești susținut, poți să faci lucruri imposibile. Faptul că mi-au reușit lucruri care păreau imposibile mă face să înțeleg că pot să țintesc sus, să le cer oamenilor să creadă în lucruri care par de nerealizat.
Fiecare rol vine cu provocări diferite, nu știu dacă neapărat mi-a schimbat perspectiva. Doar că există acest fapt, că ajută cu adevărat foarte mult – și mă bucur de această binecuvântare – să fi fost mereu în proiecte care mă onorează și în a căror poveste chiar cred din tot sufletul.
Ai lucrat mult cu tineri din centre de plasament și proiecte sociale. Ce te motivează în acest tip de activitate și ce ai învățat tu din aceste întâlniri?
Cred că nu există satisfacție mai mare decât să simți că ajuți.
Dincolo de orice premiu, aceste contexte sunt extrem de vindecătoare și pentru mine. Este o satisfacție enormă. Când am reușit acum trei ani să ducem niște copii pentru prima oară la mare, să-i văd alergând spre mare, sincer a fost un premiu mai mare decât oricare altul, pentru că aveai impact în viața cuiva. Nu neapărat că le schimbi viața, dar acea bucurie pe care o oferi e mai concretă decât un premiu, pentru mine. A face bine cred că este cel mai vindecător lucru pe care poți să-l faci pentru tine.
Dacă ai ar fi să oferi câteva sfaturi unei tinere viitoare actrițe, aflate la început de carieră, ce i-ai spune?
Să nu renunțe la primele câteva zeci de „nu”-uri.
Dacă simte că unele lucruri nu sunt făcute și că ea ar putea să le facă, atunci să încerce! Să găsească ea metodele de a ajunge la ce își dorește, nu să aștepte să vină regizorul, sau oricine altceva, să o salveze.
Un vis neîmplinit încă…
Cred că îmi doresc să fiu în mai multe producții teatrale în România și să mă simt parte din breasla de actori din România, mă refer mai ales la cei din teatru. Încă nu am reușit asta, ca să zic așa „pe bune”, dar sper să reușesc.
Un moment în care ai simțit că „I did it” …
Cred că sunt aceste momente, când am luat premiul pentru „Cea mai bună actriță”… M-am simțit văzută, dar nu aș zice că e un moment „I did it”, nu știu sincer dacă am avut încă un astfel de moment. Nu vreau să par nerecunoscătoare pentru ceea ce am obținut. Cred că am simțit mai mult bucuria imensă că a ajuns munca mea la ei… Este o întrebare foarte bună, la care am să mă mai gândesc.
Ce înseamnă „acasă” pentru tine, acum?
Timp cu cei dragi, seara în care mâncăm împreună, în care ne uităm la televizor alături de pisica și câinele nostru… Momente împreună, asta înseamnă „acasă” pentru mine.
Mă bucur că deja de cinci ani joc la Teatrul Național spectacolul „Cel mai bun copil din lume”, care încă de la premieră este sold out și pot să spun că Sala Mică de la TNB a devenit și ea „acasă” pentru mine, că mă duc și susțin spectacolul și oamenii vin. E o bucurie să simt că am colegi, că sunt parte dintr-un grup.
Dacă ai putea vorbi cu Alina de la 14 ani, ce i-ai spune…
I-aș spune că este mai frumoasă decât se crede, mai deșteaptă decât se crede, că are capacități extraordinare să obțină lucruri imposibile. Că nu este o rușine să fie ea și să țină capul sus, fiindcă o așteaptă niște provocări și niște bucurii incredibile.
O femeie care te inspiră profund …
Cred că este mama mea. Mama este încă cel mai puternic și empatic om pe care îl cunosc și mă inspiră viața ei. Mă inspiră ea.
Ce urmează pe lista „dream projects” ?
Îmi doresc să fac celelalte filme pe care le am pe listă. Îmi doresc să pun în lume, atât în teatru cât și în film, poveștile care pentru mine „ard”. Îmi doresc să-mi fac o familie, să mă mai liniștesc într-un fel, să aflu cine sunt în afara muncii.
Cel mai bun sfat primit vreodată …
Cred că au fost multe, nu doar unul… La un moment dat, când mă simțeam neputincioasă, că de fapt nu ajung să schimb lumea așa cum îmi doream, când mergeam să joc și vedeam pe stradă oameni cerșind și eu mă întrebam „ce fac eu cu asta?!”… recunosc că m-a ajutat mult când un amic care provine de fapt dintr-o insulă din Caraibe, din Saint Martens, mi-a spus că „nu e responsabilitatea ta”. Apoi, sfatul s-a întins și asupra relațiilor personale – „fericirea altora nu e responsabilitatea ta”. M-a ajutat să continui și să rămân cine sunt, însă fără a considera că viața atâtor oameni e responsabilitatea mea în măsură să mă facă să mă opresc din ceea ce făceam. Am înțeles că în primul rând responsabilitatea mea este să am grijă de mine, să devin cea mai bună versiune a mea și pe cât pot să am un impact în lume, însă pornind de la mine.
–
Redactor:
