Irina Enea este acea femeie care poartă mai multe pălării și pentru fiecare dintre acestea povestea este pe măsură. Și-a început drumul profesional în economie, a ajuns în industria farmaceutică, antreprenoriat și PR, apoi în lumea bijuteriilor și în final în industria cinematografică. Aici simte că este locul ei, dar nu fără a menționa că tot ce a acumulat de-a lungul anilor și-a găsit rostul în punctul în care este astăzi.
Acum, mersul săptămânal la cinema din copilărie și întâlnirea accidentală cu o filmarea unei scene de film par mai relevante ca niciodată. Viața Irinei, precum și acest interviu, par o poveste, scrisă bine și cu sens. Vă invit să o descoperiți pe Irina în rândurile de mai jos.
Irina, cum a arătat copilăria ta și în ce moment al vieții ai decis că acesta este drumul profesional pe care îl vei urma?
Copilăria mea a fost una optzecistă tipică – cu cheia de gât, genunchii juliți și jocuri care ne țineau pe-afară până se lăsa întunericul și ne strigau părinții în casă.
Ne jucam orice ne trecea prin cap, ne vânam cu invizoace și cornete trase prin țevi de plastic sau ne adunam într-o curte și inventam lumi. Eram ba artiști improvizați, ba muschetari, ba fotbaliști. Mi-aduc aminte că o prietenă primise o păpușă Barbie cu haine de schimb (!) – știu că pare banal acum, dar atunci mi se părea că are o bucată din altă lume în casă. Vara mai evadam din cartier și ne strecuram pe furiș (da, prin gaura aia din gard) în teatrul de vară „23 August” ca să ne urcăm pe scenă – cred că împreună puneam în scenă niște musicaluri senzaționale 🙂
Citeam mult, dar în fiecare vară reluam Cireșarii și visam la aventuri.
Mergeam la cinema aproape în fiecare săptămână – sigur de cel puțin două ori. Uneori cu părinții, alteori trimiși de părinți, ca să scape un pic de noi, cu banii de bilet în buzunar. Nu conta ce film era, că oricum nu aveam multe de ales – orice de la Lanțul amintirilor la Sfântul, de la Liceenii la Sora 13. Dar îmi plăcea totul: drumul până la sală, mirosul din hol, liniștea când se stingea lumina. Grădina de vară de la cinema „Arta” era preferata mea.
Nu am decis niciodată conștient că voi lucra în cinema. Pur și simplu, aici m-a dus viața. Dar cred că un moment anume s-a imprimat adânc în mine: într-o zi, s-a filmat un film german chiar pe strada noastră. Nu știam cum se numește, dar era un cuplu de actori, o mașină de epocă, ploaie artificială, aceeași scenă reluată de zeci de ori. Totul avea un aer misterios, o „bulă” cu parfum de altă lume. Am stat ore întregi cu ochii pe ei, fascinați. Poate că acolo s-a aprins ceva — deși a durat mult până mi-am dat seama că acela era un semn.
Ești licențiată în economie, ai lucrat în industria farmaceutică și ai peste 15 ani de antreprenoriat în organizarea de evenimente, PR & Marketing. Cum și când a venit această schimbare care pare, cel puțin la prima vedere, surprinzătoare?
Fac parte din generația aceea pentru care, de cele mai multe ori, părinții decideau „ce e mai bine”. Așa am ajuns la ASE, după ce s-a decis că de aici ies cu „o meserie de viitor”. Evident că nu mi-am găsit locul mulți ani, de unde și acest traseu… eclectic profesional 🙂
Schimbarea spre cinema nu a fost planificată. A venit… datorită copiilor, începând cu prima reclamă în care au jucat amândoi. Fiului meu, Tudor Oprișan, care acum are aproape 17 ani și pot spune deja că este actor, i-am fost “baby-sitter” pe platouri de filmare timp de 14 ani și am învățat enorm doar privind – cum se construiește un cadru, cum interacționează echipa, câtă muncă e în spatele unui minut de film. Nu m-am plictisit nicio clipă. Din contră, parcă se deschidea o lume în care toate pasiunile mele își găseau, în sfârșit, locul.
În 2017, cineva m-a întrebat: „Dar nu vrei să fii producătorul acestui film?” – era un scurt metraj cu Rodica Lazar, Andi Vasluianu, Iulia Verdes, Sergiu Costache, Andrei Miercure, Adrian Titieni și Tudor (al meu). Am răspuns foarte serios: „O să mă gândesc puțin”. M-am dus acasă, am deschis Google și am scris: „ce face un producător de film?”. Ca să știu în ce mă bag. Și se pare că era fix ce-mi trebuia. Sau, cel puțin până acum, nu s-a dovedit contrariul 🙂
Cum se reflectă acest background al tău în modul în care gestionezi astăzi proiectele cinematografice?
Cred că tot backgroundul meu anterior s-a așezat cumva natural în felul în care lucrez azi. Experiența din industria farmaceutică elvețiană mi-a dat o disciplină de lucru serioasă și o responsabilitate riguroasă față de oameni, procese și termene. Nu prea las lucruri „să meargă de la sine” – îmi place să am totul clar, planificat, dar și să pot reacționa rapid când apar provocări.
În antreprenoriat am învățat să mă adaptez, să gestionez bugete mici și resurse limitate, să comunic bine și repede, să caut soluții creative. Iar în designul de bijuterii cred că mi-am antrenat răbdarea, gustul pentru estetic și simțul proporției.
În film, toate astea se leagă: am capacitatea să văd deopotrivă ansamblul și detaliul, dar și să țin echipa unită în jurul unei viziuni.
Privind înapoi, cred că m-a ajutat enorm faptul că am venit în cinema cu un background atât de divers, fără pregătire cinematografică per se. Am gândit mai degrabă „out of the box”, din prisma spectatorului, mergând pe instinct – și, de multe ori, tocmai asta a fost cheia unor soluții neașteptate.
Dacă ar fi să îți descrii job-ul pentru cineva care nu are nicio idee despre acesta, ce i-ai spune? Ce face un producător de film?
Cineva care nu are nicio idee – adică așa cum nici eu nu aveam cand am început? 🙂 Îți zic cum mi s-a explicat mie? „Producătorul de film este, de fapt, persoana care face ca totul să se întâmple.”
Nu e neapărat „patronul”, cum se crede uneori, și nici doar omul cu banii – e liantul dintre viziunea creativă a regizorului și realitatea practică a producției. E cel care traduce idei în planuri, scenarii în bugete, entuziasm în zile de filmare.
Ca producător, îți cauți echipa, cauți finanțare, construiești calendarul de lucru, negociezi, semnezi contracte, organizezi, rezolvi, intervii, repari, liniștești, motivezi, uneori doar stai în spate “fingers crossed” să meargă totul bine. Iar în tot acest timp, trebuie să păstrezi direcția și să nu pierzi din vedere de ce faci acel film.
Cum ți-ai descrie cariera în lumea filmului în câteva cuvinte? Care ai spune că au fost cele mai frumoase momente? Dar cele mai provocatoare?
Am început făcând de toate, la producții independente, cu bugete minuscule și echipe extraordinar de implicate. M-am ocupat de casting, costume, scenografie, promovare, locații — tot ce era nevoie. Râdeam atunci că singura mea regulă era: „nu fac sandvișuri și nu vin cu bani de-acasă.” A fost o școală fantastică, în care am învățat pe viu ce înseamnă cu adevărat să faci film.
Ador momentele de început, când se adună echipa în jurul unui proiect. Energia aia, amestecul de entuziasm, nesiguranță și idei care prind contur… e un mic miracol. Iar cele mai frumoase momente sunt, fără îndoială, cele în care filmul ajunge în sfârșit pe un ecran de cinema și vezi că publicul reacționează, empatizează, vrea să afle mai multe. A culminat totul cu premiera Anul Nou care n-a fost la Veneția — când 1400 de oameni s-au ridicat în picioare să aplaude echipa. Și ei, și noi, cu ochii în lacrimi. A fost ireal. Abia atunci am realizat ce ni se întâmplă.
Cât despre provocări… avem, desigur, momente în care bugetele nu se leagă la timp – o realitate clasică în România. Dar mai greu decât atât e volumul intens de muncă, concentrarea pe termen lung, care adună frustrări și oboseală. Gestionarea tensiunilor din echipă devine o artă în sine. E un punct sensibil, dar și o ocazie de creștere – umană și profesională.
Ce ne poți spune despre industria de film de la noi din țară? Care sunt punctele forte, cu ce ne mândrim? Dar unde mai avem de lucrat?
Industria românească de film are un paradox foarte vizibil: facem filme extraordinare, recunoscute și premiate la cele mai mari festivaluri internaționale – de la Cannes, Berlin, Veneția, Locarno, Varșovia, Sarajevo etc. Regizori importanți, povești puternice, actori incredibili. Chiar și Scorsese a vorbit despre cinema-ul românesc! Și totuși… aceste filme nu ajung la publicul larg din România.
Din perspectiva mea, sunt două probleme mari aici. Pe de-o parte, publicul nu e „crescut” să vadă astfel de filme, nu e obișnuit cu un alt ritm, cu o altă abordare decât cea comercială – și, în lipsa unei direcții clare, pleacă dezamăgit pentru că a avut așteptări greșite. Pe de altă parte, sistemul românesc de formare și producție în zona cinematografiei pare că n-a auzit niciodată de promovare. Se balansează între un elitism greu de spart și o lipsă cronică de resurse (umane, financiare, strategice) alocate promovării. Uneori pare că vina e pusă pe spectator, că „nu vine, dom’le, la cinema”, în loc să ne întrebăm serios: ne-am dus noi spre el cu adevărat?
Cred că e vital să gândim de la început o strategie de comunicare reală, adaptată publicului. Avem nevoie de audience design, nu doar de un afiș fără informații clare și 3 postări pe contul personal de social media, cu o lună înainte de lansare. Iartă-mi sarcasmul – vorbesc și din postura de spectator care suferă la rândul lui.
Este o zonă în care îmi doresc din ce în ce mai mult să mă implic, pentru că fără public – oricât de bun ar fi un film – totul rămâne așa, ca o promisiune neîmplinită.
Cum a apărut Baking Films și cum s-au simțit pentru tine acești 5 ani, de când ai fondat compania? Ce te-a determinat să îți asumi riscul de a porni pe cont propriu?
Baking Films a apărut în mod natural, din nevoia de a avea un spațiu creativ în care să pot lua deciziile potrivite pentru proiectele în care cred. Nu a fost un plan de business scris pe foaie, ci mai degrabă un răspuns sincer la o întrebare: „Dacă vreau cu adevărat să fac un film pentru copii, cine o să mi-l producă cum aș vrea eu?”. Pericol (Kid Hazard) era deja în lucru și mi-a fost clar că trebuie să mă ocup direct, cap-coadă.
În România aproape că nu mai există filme pentru copii sau adolescenți – o realitate pe care o simt și ca părinte, și ca producător. Prin Baking Films, dar și prin Asociația F Spot Society încercam să schimbăm asta. Vreau să aduc în fața publicului povești sincere, vii, cu umor și emoție, care să le rămână copiilor în minte și în suflet, așa cum ne-au rămas nouă cele din copilărie.
Cei cinci ani au trecut… nici nu știu când. A fost ca un curs intensiv de învățare + adrenalină + bucurie. Am lucrat cu echipe mici și entuziaste, am făcut mult cu puțin, și m-am încăpățânat să cred că se poate face cinema relevant, chiar și în sistem independent.
Până la urmă, e un pic ca la gătit – de unde și numele casei de producție: trebuie să știi rețeta, dar mai ales să-ți pui ingredientul secret. Să lași totul la dospit cât trebuie. Să stai cu ochii pe el în toate fazele. Să ai condiții speciale pentru fiecare tip de film. Și când e gata, dacă miroase bine și e mmm, yummy, știi că ai făcut ce trebuie.
Care ai spune că sunt calitățile care te ajută cel mai mult în munca și proiectele tale? Ce crezi că nu trebuie să îi lipsească unui producător bun?
Cred că cele mai importante calități care mă ajută în munca mea sunt: perseverența (sau încăpățânarea) combinată cu responsabilitatea, flexibilitatea și simțul realității. Îmi place să găsesc soluții, să văd imaginea de ansamblu, dar și să intru în detalii când e nevoie. Și mai ales, să ascult – oamenii, contextul, energia unui proiect. Am și un fel de loialitate față de proiecte și de oameni, care mă face să nu renunț la jumătatea drumului. Uneori e bine, alteori… învăț ceva nou despre limitele mele. 🙂 Dar prefer să rămân până la capăt, chiar dacă e greu.
Cred că un producător bun e un fel de amestec între planificator, negociator, psiholog de echipă și pompier de serviciu. Să știe când să țină de viziune și când să lase de la el. Să știe să zică „aflu repede” în loc de „nu știu” și atât..
Și să nu se teamă să pună mâna și pe o mătură, dacă asta înseamnă că merge mai departe filmarea. E o meserie în care ego-ul nu te ajută. Dar umorul, da 🙂
Anul Nou care n-a fost, o tragicomedie cu 10 trofee la Premiile Gopo 2025 și 27 de premii internaționale. Care este povestea acestui film, din perspectiva producătorului executiv?
Acest producător executiv… a început ca asistent de producție, în octombrie 2022. Pare că a fost în altă viață. Nu mai lucrasem niciodată la un lungmetraj, voiam doar să învăț și eram deschisă la orice job în echipă, oricât de mic. După primele întâlniri și pregătiri cu Bogdan (Mureșanu), lucrurile s-au schimbat rapid – am „urcat ierarhic” întâi la Coordonator de producție, apoi Producător Executiv alături de colegii mei. Mereu aveam impresia că partea mea s-a încheiat… dar de fiecare dată ne dădeam seama că, de fapt, povestea acestui film abia începea. Și continuam.
Așa am ajuns fiu și coordonator al distribuției naționale pentru „Anul Nou care n-a fost”, un proces extrem de intens și complex, cum aveam să aflu. De la colaborarea excelentă cu distribuitorul Forum Film, la focus grupuri cu spectatori pentru înțelegerea receptării filmului, la conceperea și implementarea campaniei de social media, coordonarea proiecțiilor speciale, parteneriatul constant cu PR-ul filmului (Anca Maco), până la accesibilizarea filmului pentru persoane cu deficiențe de vedere și auz – totul a fost făcut fără agenții, cu buget mic spre inexistent, cu un voluntar care ne-a devenit colegă (mulțumim, Alexia), dar cu încredere maximă în film și în impactul lui. Și da, a fost una dintre cele mai satisfăcătoare experiențe profesionale de până acum.
Am avut Festivalul de la Veneția. Apoi premiu după premiu. Apoi nominalizările și trofeele Gopo. A fost o revelație. A fost validarea unei munci făcute cu mult curaj, fără garanții. Și dovada că un film poate ajunge la inima publicului dacă e tratat cu grijă. Și cu promovare, cum ziceam.
Și dacă tot vorbim despre oameni, n-aș putea să închei răspunsul la această întrebare fără să o menționez pe Emilia Dobrin care mă încuraja mereu cu un zâmbet și un „Irina-putere”. Poate că părea o glumă, dar pentru mine a însemnat enorm. Era combustibilul perfect exact când simțeam că nu mai am.
A fost o aventură — una care m-a crescut enorm. Mi-a fost facultate și master. Cred că și început de doctorat. 🙂
Care au fost acele momente care merită împărtășite publicului din perioada filmărilor, dincolo de impactul emoțional și relevanța acestuia?
Am avut o echipă senzațională, unită de ceva ce nu ține doar de meserie: încrederea în acest film. Fiecare zi de filmare era o combinație de efort, adrenalină, emoție și… terapie de grup. Fără să intuim cu adevărat, nici măcar o clipă, ce avea să urmeze.
Nu pot să selectez „momente anume” din perioada filmărilor – pentru mine sunt un tot: o energie constantă, o vibrație în care toți ne străduiam, toți voiam să iasă bine. Am râs mult. Am făcut selfie-uri la 4 dimineața. Am făcut zile de naștere pe set. Am înghețat zdravăn – mai ales Andrei Miercure, pe malul Dunării, într-o zi în care frigul părea să ne testeze pe toți. Au fost și doze de noroc. Și câteva pahare de palincă, ca să țină de cald și de spirit. Am avut momente de disperare, de tensiune, de neîncredere, momente în care părea că nu mai ajungem la capăt. Și totuși… am mers mai departe, uneori doar pentru că simțeam că merită.
Și, într-un spirit foarte concret de producător, țin să-i mulțumesc lui Victor (Fulicea) că a fost cu mine la bancomat. Unele gesturi rămân memorabile exact pentru cât de simple și decisive sunt.
La ce proiecte lucrezi în momentul de față? Cum vezi viitorul industriei și implicit al Baking Films?
Acum lucrez la mai multe proiecte în același timp, în stadii diferite și uneori pe zone destul de variate, dar toate păstrează ceva din ce mă interesează cel mai mult: filme (și evenimente) dedicate publicului tânăr.
În frunte e Pericol (Kid Hazard), un film de aventuri pentru copii, în regia lui Răzvan Marinescu, adaptare a romanului cu același nume – un proiect de suflet, selectat la Transylvania Pitch Stop 2024, premiat cu Vila Kult Development Award și COCOLAB East West Emerging Producers Award. E o comedie cu ritm alert, personaje adorabile și multă emoție.
Lucrez în paralel, prin casa de producție deFilm, la noul film al lui Paul Negoescu, Atlasul Universului – o minune de poveste despre curaj, prietenie și acel moment magic în care copilăria face primul pas spre maturitate. Bucuria e cu atât mai mare cu cât m-am regăsit în echipă cu colegii mei scenografi de la Anul Nou care n-a fost: Iulia și Victor Fulicea.
Este deja în desfășurare campania „Dosarul Lăzărescu – redeschis”, marcând 20 de ani de la Moartea domnului Lăzărescu al lui Cristi Puiu, filmul care a declanșat Noul Val românesc. Este vorba de un re-run în cinema și o serie de proiecții-dezbatere despre ce s-a schimbat în relația dintre pacient și medic în două decenii. Un proiect drag, care îmbină cinema și responsabilitate civică.
Ne pregătim, de asemenea, să lansăm anul viitor în cinema un documentar fabulos, Lost and Found, despre adopțiile internaționale din România anilor ’90 – regizat de Laurențiu Garofeanu.
Împreună cu buna mea prietenă Adriana Bumbeș, am câștigat recent concursul CNC pentru două scurtmetraje ale unor tineri regizori: Livia Sîrbu și Vlad Chiriță (din nou, un coleg de la Anul Nou care n-a fost). În plus, finalizăm un alt documentar, Lecția, semnat de Eliza Zdru.
Iar cum toamna nu ar fi completă fără Festivalul Animest, mă voi ocupa pentru al treilea an consecutiv de branding și evenimente speciale la ediția aniversară – a 20-a!
Viitorul industriei? E clar că suntem într-un moment de tranziție și de reinventare. Apar platforme, dispar finanțări, publicul se schimbă, doar nevoia de „povești” rămâne. Cred că vom fi obligați, ca industrie, să fim mai flexibili, mai conectați la public și mai curajoși în a comunica.
Cât despre Baking Films – dacă putem contribui, chiar și un pic, la formarea unei generații de spectatori care să simtă că poveștile sunt (și) pentru ei, atunci știu că suntem pe drumul bun.
Care este povestea MyPrecious Buzztard Jewelry? Cum a luat naștere și când reușești să îți faci timp să creezi bijuterii?
MyPrecious Buzztard a început dintr-o prietenie și din criza economica din 2008. Împreună cu Alexandra Mărțoiu, prietena mea cea mai bună încă din clasa I, am început să facem bijuterii cu o idee simplă: că fiecare piesă poate avea personalitate, atitudine și umor, că poți purta o stare de spirit, nu doar un accesoriu. Am creat colecții inspirate de femei curajoase, de fraze cu dublu sens, de obiecte care ies din tipar — cu texturi, asimetrii și combinații neobișnuite.
Din păcate, acum nu mai am timp pentru atelier, dar îmi e sincer dor. Și cel mai tare îmi e dor să creez din nou alături de cea mai bună prietenă a mea, pentru că de acolo a pornit totul: din prietenie, râsete și mii de idei care ne făceau inima să bată mai tare.
3 cuvinte care te caracterizează:
„Trebuie să găsim o soluție.” Nu sunt chiar doar trei, dar mă definesc perfect. 🙂 Un fel de „Văd. Simt. Rezolv.”
Filmul pe care l-ai putea vedea la nesfârșit:
Nu cred că am un singur film pe care l-aș putea revedea la nesfârșit. Depinde mult de moment, de stare. Sunt un spectator simplu – vreau emoție, poveste. Iubesc Jojo Rabbit, dar și Love Actually sau La Pazza Gioia. Și, sincer, abia aștept ziua în care o să văd Pericol în cinema, cu săli pline de copii!
Un sfat pe care ți-ai fi dorit să-l primești la început de drum:
Să am încredere în mine, în ce pot construi și în ce simt. Să aleg să fac ceea ce-mi place, nu ceea ce „se face”. Să-mi ascult instinctele — mai ales când e vorba de oameni.
Ce nu lipsește niciodată din geanta ta la filmări?
Geanta?! Sunt mai degrabă mecanic-instalator la filmari – am o borsetă cu „de toate” care devine corp comun cu mine – pixuri, markere, minitools, medicamente, scotch dublu adeziv. Și niste cash! Și musai mai am cu mine o trusă de scule – măcar cu o autofiletantă, patent, ciocan, cabluri!
Bijuteria preferată din colecțiile MyPrecious Buzztard Jewelry:
Cercelul Stea din colecția „Tu vei avea stele care râd” – https://www.buzztard.ro/tu-vei-avea-stele-care-rad/cercei-cu-stea-si-planeta-argint.html.
Credit foto copertă: Cristina Paraschiv
–
Redactor:
