Unele persoane ajung să înțeleagă foarte devreme ce înseamnă disciplina, presiunea și nevoia continuă de a depăși limite. Pentru Larisa Iordache, performanța a făcut parte din viață încă din copilărie, însă adevăratele lecții au venit, poate, dincolo de podiumuri și medalii. Din accidentări, din momentele de fragilitate, din pierderi și din toate acele etape în care a fost nevoită să se reconstruiască nu doar ca sportiv, ci și ca om.
Astăzi, dincolo de imaginea campioanei care a inspirat generații întregi, se conturează o femeie care vorbește cu multă sinceritate despre echilibru, maternitate și liniștea pe care a învățat să o caute în viața de zi cu zi. O femeie care nu mai definește succesul doar prin rezultate, ci prin familie, prin iubirea pe care o oferă și prin impactul pe care îl poate avea mai departe asupra oamenilor și copiilor care îi trec pragul academiei.
„Performanța m-a format, dar viața m-a învățat că nu trebuie să fii invincibil ca să fii puternic.”
Cartea „Suntem Ceea Ce Visăm”, proiectele construite împreună cu soțul ei și rolul de mamă au devenit, pentru Larisa, parte dintr-o nouă etapă a vieții. Una în care vulnerabilitatea nu mai este privită ca o slăbiciune, ci ca o formă de autenticitate și putere.
În interviul pe care ni l-a acordat, Larisa Iordache ne-a vorbit despre performanță, renaștere, perfecționism și despre felul în care cele mai importante victorii nu se câștigă întotdeauna pe podium, ci în interiorul nostru.
Larisa, ai trăit o viață în care performanța a început foarte devreme, cu multă disciplină, sacrificiu și responsabilitate. Privind astăzi în urmă, ca femeie, mamă, autoare și fondatoare de academie, cum ai redefini acum ideea de succes?
Succesul l-aș defini prin sentimentul de împăcare și recunoștință, pentru că am reușit să obțin toate lucrurile la care, cândva, doar visam. Fie că este vorba despre familia pe care mi-am creat-o, fie că este vorba despre Amira, fetița mea, sau despre faptul că am reușit să construiesc, alături de soțul meu, un vis – acela de a crește o viitoare generație de campioni.
Astăzi, definesc succesul prin liniștea pe care o simt în suflet, prin oamenii pe care îi iubesc și prin impactul frumos pe care îl pot avea asupra celor din jur. Iar dacă, după tot ce am trăit, pot inspira un copil să creadă în el sau un om să nu renunțe la visul lui, atunci simt că tot drumul meu a avut un sens.
În gimnastică, ai fost obișnuită să dai 101% în fiecare zi. Cum se traduce astăzi acest „101%” în viața ta de mamă, antreprenoare și femeie care construiește mai departe?
Se traduce prin iubirea pe care o pun în familia mea, prin răbdarea cu care îmi cresc copilul. Ca femeie, înseamnă să învăț să păstrez echilibrul între putere și sensibilitate, între performanță și liniște sufletească. Astăzi nu mai alerg doar după rezultate. Construiesc emoții, caractere, amintiri și un loc în care copiii să se simtă în siguranță, motivați și apreciați.
Dacă înainte acel „101%” era pentru o medalie, acum este pentru oamenii pe care îi iubesc și pentru viața pe care o construim împreună, zi de zi.
Care este cea mai mare provocare pe care o simți acum, în această etapă nouă a vieții tale, în care îmbini maternitatea, academia, cartea și proiectele personale?
Cred că cea mai mare provocare este să reușesc să fiu prezentă cu adevărat în fiecare rol pe care îl trăiesc. Maternitatea, academia, proiectele personale, cartea… toate vin cu emoții, responsabilitate și foarte mult consum sufletesc. Iar, uneori, simți că timpul nu mai ajunge pentru toate lucrurile pe care le porți în inimă.
În sport, am învățat să rezist, să trag de mine și să nu mă opresc. Dar viața de acum m-a învățat ceva diferit: că echilibrul este la fel de important ca performanța.
Provocarea mea este să nu mă pierd pe mine în timp ce încerc să ofer tot ce am mai bun celor din jur. Îmi doresc să fiu o mamă prezentă, să construiesc un loc frumos și sănătos prin KIRIS HALL, să inspir prin ceea ce scriu și, în același timp, să păstrez liniștea și autenticitatea omului din spatele tuturor acestor lucruri.
Nu este mereu ușor. Există oboseală, nopți nedormite, momente de îndoială și presiune. Dar cred că iubirea pentru ceea ce faci și pentru oamenii de lângă tine îți oferă puterea să mergi mai departe.
Iar astăzi, mai mult ca oricând, înțeleg că nu trebuie să le fac perfect pe toate. Trebuie doar să le faci cu suflet.
Cartea ta, „Suntem Ceea Ce Visăm”, vorbește despre ambiție, curaj, prăbușiri și renașteri. Cum ai știut când a sosit momentul potrivit să îți așezi povestea în pagini și să o dai mai departe? 🙂
Am simțit că momentul potrivit a venit atunci când am înțeles că povestea mea nu mai este doar despre gimnastică sau despre medalii. Povestea mea era despre: cine este Larisa, de fapt? Despre fragilitate, putere, frică, curaj și despre capacitatea de a o lua de la capăt chiar și atunci când simți că totul se prăbușește.
„Mult timp, am trăit anumite emoții doar în interiorul meu. În sport, ești obișnuit să mergi mai departe indiferent de durere, să zâmbești și să continui. Dar, odată cu maturizarea, am înțeles că și vulnerabilitatea poate deveni o formă de putere.”
Cartea „Suntem Ceea Ce Visăm” s-a născut din dorința sinceră de a lăsa ceva autentic în urmă. Nu o imagine perfectă, ci o poveste reală. Cu momente frumoase, dar și cu răni, lecții, căderi și renașteri.
Am simțit că poate exista un om care va citi paginile și va prinde curaj. Să înțeleagă că este normal să cazi, să ai îndoieli, să te simți pierdut uneori. Important este să nu renunți la tine și la visurile tale.
Și cred că unele povești trebuie spuse exact atunci când nu îți mai este teamă să fii sincer. Pentru că abia atunci cuvintele ajung cu adevărat la sufletul oamenilor.
Cartea ta vorbește mult despre autoterapie, vulnerabilitate și acceptarea propriei evoluții. Cât de greu i-a fost Larisei-campioana să își permită să fie vulnerabilă? Ce înseamnă pentru tine să renaști, nu doar după un eșec sportiv, ci și în viața personală?
Cred că, pentru mine, ca fost sportiv de performanță, vulnerabilitatea a fost, pentru foarte mult timp, unul dintre cele mai grele lucruri de acceptat. În sport, ești învățat să fii puternic mereu, să nu arăți durerea, să mergi înainte chiar și atunci când sufletul obosește. Ajungi să crezi că sensibilitatea poate fi confundată cu slăbiciunea.
Și poate tocmai de aceea mi-a luat timp să înțeleg că vulnerabilitatea nu te face mai puțin puternic. Din contră, te apropie de tine însuți și de adevărul tău.
Au existat momente în care m-am simțit pierdută, în care accidentările, presiunea sau anumite trăiri personale m-au făcut să mă prăbușesc emoțional. Dar, privind în urmă, îmi dau seama că fiecare cădere m-a obligat să mă descopăr altfel. Nu doar ca sportiv, ci ca om.
Pentru mine, renașterea nu înseamnă să te întorci identic după un eșec. Înseamnă să te reconstruiești într-o formă nouă, mai conștientă, mai matură și mai sinceră cu tine.
În viața personală, renașterea a venit odată cu liniștea pe care am început să o caut, cu familia mea, cu iubirea sinceră, cu acceptarea faptului că nu trebuie să fiu perfectă ca să fiu valoroasă.
Iar uneori, cele mai frumoase versiuni ale noastre se nasc exact din momentele în care am crezut că nu mai putem continua.
Ai spus, într-un fel foarte frumos, că nu momentele de prăbușire ne definesc, ci felul în care alegem să ne ridicăm. Care a fost, pentru tine, cea mai importantă lecție învățată dintr-un moment greu?
Cred că unul dintre cele mai grele și definitorii momente din viața mea a fost momentul în care am pierdut-o pe mama. Există dureri care nu pot fi explicate în cuvinte, iar aceea a fost una dintre ele. Simți că o parte din tine rămâne suspendată undeva între dor, gol și nevoia de a înțelege de ce viața poate schimba totul atât de repede.
În acel moment, am înțeles cât de fragil este omul, dincolo de putere, performanță sau imagine. Oricât de puternic ai părea în exterior, există pierderi care te îngenunchează sufletește.
„Dar tot atunci am învățat și cea mai importantă lecție: că iubirea nu pleacă niciodată cu adevărat. Oamenii pe care îi iubim continuă să trăiască în noi, în felul în care iubim mai departe, în valorile pe care le purtăm și în puterea pe care o găsim să mergem înainte chiar și atunci când doare.”
Pierderea mamei m-a schimbat profund. M-a făcut să privesc viața altfel, să prețuiesc mai mult liniștea, familia, timpul petrecut cu cei dragi și lucrurile care nu se pot cumpăra sau înlocui niciodată.
Iar dacă astăzi reușesc să mă ridic după momente grele, cred că o parte din puterea mea vine și din iubirea pe care ea a lăsat-o în sufletul meu.
Ai trecut prin accidentări, operații, reveniri și presiunea de a performa la cel mai înalt nivel. Cum ai învățat să îți asculți corpul și mintea, nu doar să le împingi dincolo de limite?
Am învățat, cu timpul, că mintea și corpul pot funcționa într-o armonie totală atunci când te asculți cu adevărat. În sport, de multe ori ești obișnuit să împingi limitele constant, să mergi mai departe chiar și atunci când oboseala sau durerea există.
Dar maturizarea m-a făcut să înțeleg că performanța reală nu vine doar din forță, ci și din echilibrul dintre corp, minte și suflet.
Am realizat că multe dintre limitele pe care le avem există mai întâi în mintea noastră. Iar în momentul în care începi să te cunoști cu adevărat și să ai încredere în tine, acele limite nu mai par ziduri imposibil de trecut, ci provocări care te ajută să descoperi cât de mult poți evolua.
Pentru mine, diferența a fost făcută de conștientizare. Să înțeleg când trebuie să forțez și când trebuie să mă opresc. Să accept că odihna, liniștea și echilibrul emoțional sunt la fel de importante ca antrenamentul în sine.
Cum te raportezi astăzi la perfecționism? Mai este el un motor pentru tine sau ai învățat să îl transformi într-o relație mai blândă cu propria persoană?
Este încă greu pentru mine să fiu blândă cu mine însămi. Cred că asta vine din faptul că, timp de aproape 20 de ani, am funcționat într-un ritm continuu de performanță, disciplină și dorință constantă de a fi mai bună.
În sport, perfecționismul devine aproape un mod de a trăi. Te împinge înainte, te face să nu renunți, să cauți mereu mai mult. Dar, odată cu maturizarea și cu toate experiențele prin care am trecut, am început să înțeleg că perfecțiunea absolută nu există. Și că, uneori, presiunea de a controla totul sau de a face totul perfect te poate îndepărta de lucrurile care contează cu adevărat.
Astăzi, încerc să transform perfecționismul într-o dorință sănătoasă de evoluție, nu într-o luptă permanentă cu mine însămi. Mă gândesc că fiecare pas pe care îl fac este important pentru a deveni, în fiecare zi, o versiune mai bună a mea. Nu perfectă, ci mai conștientă, mai echilibrată și mai prezentă.
Iar cel mai mult îmi doresc să îi ofer fetiței mele acest echilibru. Să îi arăt că ea contează mai presus de orice obiectiv, rezultat sau performanță.
Pentru că, atunci când privești doar spre performanță, riști să pierzi detaliile de pe drum. Iar, de multe ori, exact acele detalii fac diferența, nu doar într-un moment de glorie, ci în felul în care alegi să îți trăiești viața.
Ai avut în viața ta modele feminine puternice – mama ta, Nadia Comăneci, Mariana Bitang. Ce ai luat de la fiecare dintre ele și cum se regăsesc aceste influențe în femeia care ești astăzi?
Fiecare dintre aceste femei a lăsat o amprentă profundă în felul în care m-am format, atât ca sportiv, cât și ca om. Și cred că, fără să îmi dau seama la început, am luat câte puțin din puterea, sensibilitatea și lecțiile fiecăreia.
De la mama mea am învățat iubirea necondiționată, sacrificiul și puterea tăcută. Ea a fost omul care m-a susținut în cele mai grele momente, care a crezut în mine chiar și atunci când eu poate aveam îndoieli. De la ea am învățat că adevărata putere nu stă în cât de tare vorbești, ci în cât de mult poți iubi și susține fără să ceri nimic în schimb.
De la Nadia Comăneci am învățat ce înseamnă excelența și eleganța în performanță. Pentru generații întregi, Nadia a fost și rămâne un simbol al disciplinei, al curajului și al perfecțiunii duse la un nivel aproape imposibil. Cred că ne-a arătat tuturor că limitele pot fi depășite atunci când există pasiune și muncă sinceră.
De la doamna Mariana Bitang am învățat ce înseamnă disciplina, consecvența și dorința de a nu renunța niciodată. Dincolo de performanțele uriașe pe care le-a construit în gimnastica românească, eu am văzut în ea un om care și-a dedicat viața acestui sport cu foarte multă pasiune și responsabilitate.
De la dânsa am învățat că performanța nu apare peste noapte și că, în spatele fiecărui rezultat, există multă muncă, răbdare și sacrificiu. Multe dintre valorile pe care le transmit mai departe copiilor și în tot ceea ce construiesc vin și din acea perioadă a vieții mele. Iar pentru asta îi port respect și recunoștință.
Astăzi ești mamă, iar această etapă aduce o altă formă de responsabilitate și iubire. Cum te-a schimbat maternitatea și ce ai învățat nou despre tine de când a apărut Amira în viața ta? Care sunt valorile pe care îți dorești cel mai mult să i le transmiți fiicei tale?
A fi mamă mă surprinde, pe zi ce trece, prin complexitatea și frumusețea acestui rol. De când a apărut Amira în viața noastră, am descoperit o formă de iubire pe care nu o poți explica în cuvinte. O iubire care îți schimbă prioritățile, felul în care privești viața și chiar felul în care te privești pe tine.
Maternitatea m-a învățat că răbdarea are alte limite decât cele pe care credeam că le cunosc. M-a învățat să încetinesc uneori, să trăiesc mai prezent fiecare moment și să înțeleg că nu totul trebuie controlat perfect.
Astăzi, resursa mea principală vine din iubirea necondiționată față de fetița noastră. Din zâmbetul ei, din liniștea pe care o simt când suntem împreună și din dorința de a îi oferi o copilărie plină de echilibru, iubire și siguranță.
Cred că maternitatea m-a făcut mai sensibilă, dar, în același timp, și mai puternică. M-a învățat că adevărata putere nu înseamnă doar să reziști, ci și să iubești profund, să fii prezent și să construiești cu suflet.
Iar valorile pe care îmi doresc cel mai mult să i le transmit Amirei sunt bunătatea, respectul, empatia și curajul de a fi ea însăși. Îmi doresc să crească știind că valoarea unui om nu stă doar în performanțe sau rezultate, ci în felul în care iubește, în felul în care îi tratează pe cei din jur și în liniștea cu care poate merge prin viață.
Și, poate cel mai important, îmi doresc să știe mereu că este iubită necondiționat, exact așa cum este.
Recent, ai lansat propria academie de gimnastică. Ce înseamnă pentru tine acest proiect și ce vis mai mare se află în spatele lui?
Într-adevăr, proiectul KIRIS HALL vine la pachet cu cele două sporturi care ne-au format și ne-au descoperit ca oameni: tenisul de masă și gimnastica artistică. Este un proiect construit din pasiune, muncă și foarte mult suflet, iar faptul că îl construim împreună îl face cu atât mai special pentru mine.
KIRIS HALL a fost fondat de soțul meu, Cristian Chiriță, cu multă atenție, răbdare și dedicare. A reușit să transforme în realitate un vis pe care îl purtam de mult timp în suflet și pentru care am muncit amândoi enorm. Iar pentru mine, acest lucru are o valoare emoțională foarte mare, pentru că nu este doar o sală sau o academie, ci o parte din povestea noastră de viață.
Visul din spatele acestui proiect vine cu speranța unui suflu proaspăt pentru sportul românesc. Ne dorim ca fiecare copil sau adult care calcă pragul KIRIS HALL să se simtă în siguranță, apreciat și motivat să descopere frumusețea mișcării și a sportului.
Ne dorim ca oamenii să își descopere abilitățile, să își construiască încrederea în ei și să învețe că sportul nu înseamnă doar rezultate, medalii sau limite depășite. Pentru noi, sportul a fost și rămâne o lecție despre caracter, disciplină, echilibru, respect și iubire pentru proces.
Iar dacă, prin acest proiect, reușim să construim o comunitate în care oamenii vin cu drag, cresc frumos și pleacă mai încrezători în ei, atunci simțim că visul nostru merge exact în direcția pe care ne-am dorit-o.
Ce ți-ai propus să le oferi copiilor care vin la academie, dincolo de tehnică, disciplină și antrenament? Ce fel de oameni ți-ai dori să crească și să se formeze în acel spațiu?
Dincolo de tehnică, disciplină și antrenament, îmi doresc ca fiecare copil care intră în KIRIS HALL să simtă că este văzut, apreciat și în siguranță. Îmi doresc ca acest spațiu să fie mai mult decât o sală de sport, să fie un loc în care copiii cresc frumos, atât fizic, cât și emoțional.
Sportul poate forma caractere extraordinare atunci când este făcut cu echilibru și cu suflet. De aceea, pentru mine este foarte important ca cei mici să învețe nu doar să execute elemente sau să obțină rezultate, ci și să își construiască încrederea în ei, răbdarea, respectul și capacitatea de a merge mai departe chiar și atunci când ceva nu le iese din prima.
„Mi-aș dori să crească oameni buni, empatici, disciplinați și puternici emoțional. Oameni care să înțeleagă că valoarea lor nu stă doar într-o medalie sau într-un rezultat, ci în felul în care se poartă cu cei din jur și în felul în care aleg să se ridice după momentele grele.”
Îmi doresc ca fiecare copil să plece de la academie cu amintiri frumoase, cu iubire pentru sport și cu sentimentul că poate reuși atunci când crede în el și muncește cu răbdare.
Iar dacă, peste ani, vor privi înapoi și își vor aminti KIRIS HALL ca pe un loc în care au fost susținuți, înțeleși și motivați să devină cea mai bună versiune a lor, atunci voi simți că am construit exact ceea ce mi-am dorit cu adevărat.
Spuneai că îți dorești să creezi nu doar campioni, ci oameni. Cum arată, pentru tine, un copil care face performanță într-un mod sănătos?
Pentru mine, un copil care face performanță într-un mod sănătos este, înainte de toate, un copil fericit. Un copil care vine la sală cu bucurie, care are curaj să încerce, să greșească, să învețe și să evolueze fără teama constantă că nu este suficient de bun. Îmi doresc ca cei mici să înțeleagă disciplina și responsabilitatea, dar în același timp să simtă susținere, încredere și siguranță emoțională. Pentru că un copil care este ascultat, respectat și încurajat va avea întotdeauna o fundație mult mai sănătoasă pentru a crește frumos, atât ca sportiv, cât și ca om.
Într-o lume în care performanța este deseori asociată cu presiunea, comparația și rezultatul rapid, cum crezi că putem vorbi mai sănătos despre ambiție copiilor și părinților?
Cred că trebuie să le vorbim copiilor mai mult despre bucuria de a evolua decât despre presiunea de a fi perfecți. Ambiția devine sănătoasă atunci când copilul se simte susținut, ascultat și iubit indiferent de rezultat.
Performanța adevărată nu ar trebui să însemne pierderea copilăriei, ci construirea unui om echilibrat, încrezător și fericit.
Dacă ai putea să îi spui ceva Larisei de la început de drum, fetiței care intra pentru prima dată în sala de gimnastică, ce i-ai spune astăzi?
I-aș spune că vor exista momente grele, că va plânge, că va obosi și că uneori se va simți pierdută, dar că toate acele momente o vor transforma într-un om mai puternic și mai profund. Și poate cel mai important, i-aș spune să se bucure mai mult de drum. Să trăiască fiecare etapă cu sufletul deschis, pentru că adevăratele victorii nu sunt doar cele de pe podium, ci și omul care devii în timp ce lupți pentru visul tău. 😊
Primul lucru pe care îl faci dimineața:
Îmi îmbrățișez familia.
Ce te face fericită acum:
Liniștea sufletească și timpul petrecut cu cei dragi.
Un moment cu Amira pe care ai vrea să îl păstrezi pentru totdeauna:
Felul în care mă caută cu privirea și zâmbește când mă vede.
Un cuvânt care te definește în această etapă a vieții:
Echilibru.
Un vis pe care încă vrei să ți-l împlinești:
Să construim ceva care să inspire generații.
Ce înseamnă pentru tine „acasă”:
Locul în care iubirea se simte în liniște. Familia mea – Amira și soțul meu, Cristian.
_
Editor:
Credit foto: