Pe 25 mai, Sala Radio devine scena unui eveniment fără precedent: Cinestezia Symphonic, primul concert cinematic pop simfonic din România. Conceput și compus integral de Leyah, primul artist român care aduce acest gen în fața publicului, spectacolul reunește 70 de muzicieni, tehnologie vizuală inovatoare și un sound modern, care traduce muzica clasică într-un limbaj contemporan, pe înțelesul tuturor.
„Mi-am dorit ca fiecare om din sală să simtă că e parte dintr-un film, unul personal, în care muzica devine fir narativ, iar imaginea cinematica ce se va naște din proiecții — un moment trăit împreună.”
Cu o viziune artistică matură și o dorință clară de a face muzica clasică accesibilă și atractivă pentru noile generații, artista propune o experiență muzicală completă, în care emoția, vizualul și sunetul se împletesc.
Am stat de vorbă cu Leyah despre cum a luat naștere acest proiect, ce înseamnă pentru ea „Cinestezia Symphonic” și cum își dorește ca publicul să perceapă și să trăiască muzica.
Leyah, „Cinestezia Symphonic” marchează o premieră absolută pe scena muzicală din România – primul concert cinematic pop simfonic. Cum ai ajuns la această formă finală a concertului și ce ți-ai dorit să transmiți prin ea?
„Cinestezia Symphonic” este, pentru mine, rezultatul unui drum lung, plin de explorări, întrebări și revelații. Am crescut cu muzica clasică, am studiat pianul de mică și am debutat pe scenă cu Concertul nr.1 pentru pian și orchestră de Beethoven, sub bagheta tatălui meu. Apoi, am simțit nevoia să creez un limbaj care să mă cuprindă pe deplin — unul care să îmbine disciplina și profunzimea muzicii clasice cu libertatea și emoția muzicii pop, cu fascinația cinematografiei dar și cu forța vocii.
Forma finală a concertului este o fuziune între toate aceste lumi care mă definesc. Nu am vrut să ofer doar un concert, ci o experiență.
Turneul „Cinestezia” a adus deja în fața publicului tău o primă formă a acestui concept. Ce schimbă dimensiunea simfonică în această experiență și cum ai resimțit trecerea de la o formulă mai intimă la una grandioasă, cu 70 de muzicieni pe scenă?
Turneul Cinestezia a fost începutul unei povești pe care am simțit că trebuie s-o spun și de rezultatul căreia sunt foarte mândră. A fost o formă intimă, cinematografică, aproape confesivă, în care am putut să-mi construiesc lumea sonoră alături de un public care a venit alături de mine, pas cu pas, cu inima deschisă. Dar dimensiunea simfonică a venit ca o chemare firească.
Să auzi pentru prima dată compozițiile tale interpretate de o orchestră întreagă e un moment de revelație. Nu mai e doar despre tine – devine un univers colectiv, cu 70 de suflete care respiră muzica ta în același timp. Se schimbă proporția, impactul, energia.
A fost o trecere emoționantă – de la ceva fragil și aproape de șoaptă, la ceva amplu, visceral. Am simțit că muzica mea cerea asta. Cinematic pop-ul are nevoie, uneori, de orchestra simfonică pentru a-și atinge adevărata amploare.
„Este un vis devenit realitate.”
Ai compus, interpretat și construit întregul univers al acestui concert. Cum a fost să porți toate aceste pălării artistice deodată? Ce înseamnă pentru tine să fii un artist complet – compozitor, pianistă, cântăreață – într-un peisaj muzical care deseori separă aceste roluri?
Pentru mine, nu e vorba despre a purta mai multe pălării, ci despre a spune o poveste cât mai completă. Compoziția, interpretarea, pianul, vocea — toate sunt extensii ale aceluiași fir interior, ale aceleiași emoții care caută formă. Nu le pot separa, pentru că aș simți că spun doar jumătate din ce am de transmis.
Desigur, e o provocare să fii atât de implicat în toate etapele: de la prima notă scrisă până la ultimul ecou din sală. Epuizant uneori. Dar și incredibil de împlinitor. Atunci când urci pe scenă cu un univers pe care tu l-ai construit de la zero, fiecare secundă devine adevăr pur.
Una dintre cele mai impresionante dimensiuni ale proiectului este felul în care unește clasicul cu modernul, muzica de film cu pop-ul, orchestrația amplă cu tehnologia vizuală. Ce înseamnă pentru tine să „traduceți” muzica clasică într-un limbaj contemporan?
Pentru mine, a „traduce” muzica clasică într-un limbaj contemporan înseamnă să-i păstrez sufletul, dar să-i dau un nou corp — unul care respiră în ritmul de azi. E ca și cum ai lua o poveste veche, universală, și ai spune-o din nou, cu vocea și sensibilitatea generației tale.
Muzica clasică are o forță atemporală, dar uneori pare greu de atins pentru publicul larg, pentru că vine într-un ambalaj care nu mai corespunde lumii actuale.
„Eu încerc să construiesc punți între lumi: între orchestră și beat-uri fresh, între arta compoziției clasice și impactul emoțional al muzicii de film sau al pop-ului modern.”
E un exercițiu de respect și libertate în același timp — respect pentru tradiție și libertate în exprimare. Îmi doresc să duc mai departe esența, dar într-o formă vie, recognoscibilă, actuală.
Ai spus că îți dorești ca muzica clasică să nu fie percepută ca intimidantă, ci „cuprinzătoare”. Cum ai lucrat la această echilibristică fină – între complexitate și accesibilitate – ca să aduci tinerii mai aproape de un gen pe care îl evită instinctiv?
Am simțit mereu că muzica clasică are o noblețe care poate emoționa profund, dar și un soi de „armură” care o face greu de atins pentru cei care nu au crescut cu ea. Așa că mi-am dorit să o deschid, să o fac mai umană, mai „vie” pentru generația noastră.
Am lucrat mult la această echilibristică, pentru că nu voiam nici să o simplific până la superficial, nici să rămână inaccesibilă. Am construit piesele cu mare atenție: am păstrat rafinamentul armonic, orchestrația bogată, dar le-am împletit cu beat-uri moderne, texturi cinematice și o voce care spune o poveste.
Pentru mine, cheia a fost sinceritatea — să creez ceva care să sune „adevărat”, atât pentru cineva care iubește Debussy, cât și pentru cineva care ascultă Billie Eilish. Cred că tinerii nu fug de profunzime, ci de rigiditate. Dacă le dai emoție și spațiu să se regăsească, vin aproape. Iar atunci când o orchestră se unește cu sound-ul lor de zi cu zi, se produce acea scânteie care poate aprinde curiozitatea pentru muzica clasică, într-o formă nouă.
Conform Barometrului de consum cultural, 90% dintre tineri nu au participat niciodată la un concert de muzică clasică. „Cinestezia Symphonic” pare să fie un răspuns direct la această realitate. Care e misiunea culturală și educativă din spatele spectacolului?
Tocmai această statistică m-a pus pe gânduri și mi-a dat un impuls profund. Dacă 90% dintre tineri nu ajung niciodată să trăiască experiența unei orchestre live, înseamnă că e nevoie de un nou limbaj, de o nouă poartă de acces. 😊
Cinestezia Symphonic nu este doar un spectacol, ci o invitație — una prin care aducem orchestra pe scenă nu ca pe un monument, ci ca pe un organism viu, care poate emoționa, mișca și conecta. Misiunea mea culturală este să “demitizez” muzica clasică fără să-i știrbesc valoarea. Să creez un context în care un tânăr care n-a intrat niciodată într-o sală de concerte să se simtă binevenit, atins, inspirat. Și să mai revină!
Într-o lume a consumului rapid de conținut, propui o experiență care își cere timpul, atenția și prezența totală. Cum simți că răspund tinerii la acest tip de imersiune artistică și emoțională?
Cred că, dincolo de tot zgomotul digital, tinerii tânjesc după experiențe reale, care îi ating cu adevărat. Chiar dacă sunt obișnuiți cu scroll-ul rapid și reacțiile de 3 secunde, când le oferi un spațiu unde pot simți fără grabă, fără filtre, rămân. Și uneori plâng.
Am văzut în concertele Cinestezia tineri care intrau cu o curiozitate timidă și ieșeau transformați, impresionați. Când muzica își face loc înăuntru, fără să ceară nimic în schimb, se produce o liniște în care emoția își face loc.
Asta cred că e miza: nu să-i convingi să te asculte, ci să le creezi un spațiu în care își dau voie să simtă. Iar dacă reușești asta, chiar și pentru o oră, ai câștigat mai mult decât atenția lor — le-ai atins sufletul.
Dirijorul Tiberiu Soare, orchestra Symphactory Strings, corul, basul, tobele – toate acestea transformă concertul într-o experiență complexă, multisenzorială. Ce a însemnat pentru tine această colaborare? Cum ai reușit să îți păstrezi viziunea clară într-un proces artistic atât de amplu?
A fost, fără îndoială, cea mai complexă și intensă colaborare artistică de până acum. Să lucrez cu un dirijor precum Tiberiu Soare, cu o orchestră live și cor, a însemnat să dau formă unei viziuni care, până atunci, trăia doar în mintea și în sufletul meu.
E o mare bucurie, dar și o responsabilitate să coordonezi un proiect atât de amplu.
Provocarea cea mai mare a fost să țin totul coerent din punct de vedere emoțional și vizual, într-un proiect cu atâtea straturi și oameni implicați. Când lucrezi cu zeci de muzicieni, tehnicieni, creativi, e ușor să pierzi din vedere esența. Dar am învățat să comunic clar viziunea și să fiu deschisă colaborărilor.
Am trecut peste provocări rămânând conectată la „de ce-ul” din spate – mesajul acestui concert și emoția pe care voiam s-o creez. Atâta timp cât păstrezi acel nucleu viu, toate deciziile devin mai simple. Iar când toți cei implicați rezonează cu aceeași poveste, magia chiar se întâmplă.
Proiecțiile create de H3 Creative Tech adaugă o dimensiune sinestezică concertului. Cât de importantă este pentru tine componenta vizuală într-un act muzical? Și cum ai regizat această interacțiune dintre sunet și imagine?
Pentru mine, muzica nu e doar sunet — e imagine, vibrație, textură, mișcare. Așa că partea vizuală nu e un adaos, ci o extensie firească a poveștii. În Cinestezia Symphonic, am simțit nevoia să creez o experiență care să copleșească frumos simțurile, să le armonizeze.
Colaborarea cu H3 Creative Tech a fost esențială. Am lucrat cu ei mai mult în ideea de a crea stări iar ei au știut să le traducă vizual, cu o sensibilitate extraordinară. Împreună, am creat această interacțiune sunet-imagine ca pe un dialog constant: proiecțiile nu ilustrează muzica, ci o completează și o potențează. E mai degrabă o regie emoțională decât una tehnică.
Ai crescut cu muzica clasică și, în același timp, ai curajul de a o reconstrui într-o formă personală, pop, contemporană. Ce te motivează să explorezi și să redefinești aceste granițe stilistice?
Am crescut cu partituri clasice, dar am știut mereu că muzica nu trebuie să stea într-un muzeu. Ce mă atrage e tocmai ideea de a o reinventa, de a o aduce în prezent, acolo unde trăim, simțim, scrollăm și iubim.
Clasicul are o forță imensă, dar e adesea perceput ca ceva solemn sau greu de înțeles. Eu vreau să-l fac viu, să-i dau o formă care vorbește pe limba noastră: cinematică, pop, directă, dar cu aceeași profunzime.
Nu cred în granițe rigide între genuri. Cred în emoție și în libertatea de a o exprima așa cum simți.
„Dacă muzica te mișcă, nu mai contează cum e etichetată.”
Asta încerc să fac: să creez un spațiu în care clasicul și contemporanul nu se anulează, ci se potențează.
Spui că acest concert este o punte între lumi – între genuri, generații, forme de expresie. Ce ai vrea să simtă publicul tânăr care pășește poate pentru prima dată în Sala Radio?
Aș vrea să simtă că locul acela e și pentru ei. Că nu trebuie să știi teorii muzicale sau să fi fost la zeci de concerte ca să te lași atins de ceva profund.
Mi-ar plăcea să plece cu inima plină și cu gândul că muzica clasică poate fi vie, actuală, chiar „a lor”, atunci când e spusă într-un limbaj modern. Dacă le stârnește o emoție, o întrebare, o amintire — atunci concertul și-a atins scopul.
Cinestezia Symphonic nu vine cu reguli, ci cu o invitație: fii acolo, lasă-te purtat, și vezi ce se întâmplă.
Care este visul tău pe termen lung pentru „Cinestezia”? Îți dorești ca acest proiect să devină o platformă recurentă, o mișcare artistică, sau chiar un model de educație muzicală pentru noile generații?
Visul meu cel mai mare este să duc Cinestezia peste hotare. Să pot arăta că din România poate porni un concept artistic original, care îmbină muzica clasică, pop-ul și imaginea într-un limbaj universal, emoțional, care trece dincolo de granițe.
Totodată, mi-ar plăcea ca Cinestezia să devină o platformă recurentă, o mișcare vie care evoluează cu fiecare ediție. Un spațiu de explorare artistică, dar și o formă alternativă de educație muzicală — una care pornește de la emoție. Cred că tinerii pot redescoperi muzica clasică dacă le-o oferim într-o formă care li se adresează cu sinceritate și curaj artistic.
Așa că da, vreau ca Cinestezia să crească, să ajungă în școli, în teatre, în săli de concerte, în alte orașe. Și mai ales, să continue să creeze punți — între oameni, stiluri și generații.
_
Editor:
