De la primele clipe în care magia teatrului i-a atins sufletul, Mirela Oprișor a știut că scena și ecranul vor fi locurile în care se poate exprima cu adevărat. De la fascinația copilăriei pentru actorul George Alexandru, până la rolurile memorabile din „Las Fierbinți”, Teatrul Național sau Teatrul Metropolis, Mirela a construit cu răbdare și pasiune un parcurs artistic impresionant.
Mirela pătrunde în fiecare personaj cu autenticitate și sensibilitate. Vorbește despre provocări, alegeri, bucuria de a crea și despre importanța echilibrului între viața personală și cea profesională.
Pentru Mirela, actoria nu este doar o meserie, ci un mod de a exista, de a simți și de a împărtăși povești care ating inimile oamenilor
Dacă ar fi să spui povestea momentului în care te-ai îndrăgostit de actorie, cum ar începe? Care e prima ta amintire când te gândești la actorie?
M-am îndrăgostit de actorie pentru că m-am îndrăgostit de un actor, George Alexandru. Era angajat al Teatrului Nottara și făcuse roluri memorabile în film, teatru, televiziune și teatru radiofonic. Aveam vreo 8-10 ani când l-am văzut la TVR, iar pasiunea mea pentru acest actor m-a condus către descoperirea meseriei. Datorită lui am început să merg la teatru, să citesc și să ascult teatru.
Există un mentor, un profesor sau o personalitate în teatru/film care a avut un impact semnificativ asupra ta? Ce ai învățat de la persoana respectivă?
Da, există. Nu aș spune că a fost un mentor, pentru că nu am fost foarte apropiate, dar a fost o femeie care m-a ghidat și în care aveam încredere, chiar dacă mi-era și frică de ea uneori. Este vorba despre doamna profesor Sanda Manu. Era aparent dură, dar m-a învățat foarte multe, iar recunoștința și respectul meu pentru ea vor rămâne toată viața.
Au existat persoane, de-a lungul carierei tale, care ți-au pus la îndoială alegerile sau te-au descurajat, sugerând că ai putea urma un alt drum? Cum ai reușit să mergi mai departe, în ciuda acestor momente?
Au fost persoane care m-au descurajat sau nu au avut încredere în mine. Și cred că vine uneori și prin prisma ideii că ești în lumina reflectoarelor. Oamenii uneori îți spun ce gândesc fiind mai bine sau mai puțin bine intenționați.
Dar cred că de cele mai bune ori eu însămi am fost cea care nu a avut încredere în propriile decizii. Uneori nu am avut curajul să merg mai departe, să îndrăznesc mai mult. Au fost lucruri pe care le-am început și nu am reușit să le dezvolt așa cum mi-am dorit sau cum îmi imaginam.
Ce te motivează să urci pe scenă sau să intri într-un proiect cinematografic?
Nu am nevoie de ceva care să mă motiveze ca să urc pe scenă. E felul meu de a exista și de a mă exprima pe lumea asta. Asta știu eu să fac și mă bucur s-o pot spune onest, cu mare bucurie.
Bineînțeles că se poate și mai bine, asta este altă discuție, dar fac această meserie cu drag și nu trebuie deci să mă motivez în vreun fel.
Cum alegi rolurile pe care le accepți? Ce elemente (regizor, scenariu, context, personaj) contează mai mult pentru tine?
Acum contează foarte mult partenerii de proiect. Nu poți avea întotdeauna toți factorii ideali – regizor, scenariu, colegi. Dacă se întâmplă asta, e senzațional. Dacă doi din trei factori sunt acolo, aleg rolul. Uneori am ales chiar unul din trei și a ieșit bine, ceea ce îmi demonstrează că e important să mergi și pe feeling. Îmi place să cred că aproape tot ce primesc ca propunere poate fi valoros. Dar este foarte adevărat că am și refuzat.
Teatrul și filmul oferă experiențe artistice foarte diferite. Cum ai descrie, din perspectiva ta de actriță, diferențele esențiale dintre aceste două medii? Dacă ai fi nevoită să alegi doar unul, ai putea face această alegere?
Voi începe cu ultima întrebare. Nu pot să aleg între teatru și film, sunt foarte diferite și le iubesc pe amândouă. Teatrul, filmul și televiziunea oferă experiențe diferite. La teatru, când lucrezi cu colegi pe care îi cunoști, e minunat, se leagă prietenii, se creează o conexiune care te ajută și în spectacol și pe care publicul o simte. Acum, în București, îi cunosc pe majoritatea actorilor, așa că nu mi-ar fi greu să mă integrez într-o echipă. La film, lucrurile stau altfel din acest punct de vedere: ceea ce filmezi rămâne fix, se fac câteva duble dacă e cazul, dar rolul se consumă în acele clipe, pe set, nu e ceva ce poți corecta cu echipa după aceea.
Ce îmi place la teatru este că poți lucra continuu la roluri, le poți îmbunătăți. La premieră când încă e totul e crud, după câteva spectacole începe să se lege. Poți descoperi mereu ceva nou.
Cu parteneri buni și deschiși, rolurile se pot îmbunătăți foarte mult în timp. Poți să lucrezi la aceeași piesă și chiar și după 5, 6 sau 7 ani să descoperi detalii noi. Asta îmi place cel mai mult la teatru: posibilitatea de a explora și de a perfecționa rolurile continuu.
Care a fost rolul care te-a provocat cel mai mult? Cum ai reușit să te adaptezi și să duci provocarea până la capăt?
Rolul care m-a provocat cel mai mult în teatru a fost primul rol pe care am avut în regia lui Radu Afrim, în spectacolul O repetiție pentru o lume mai bună. Asta pentru că am intrat într-o echipă deja sudată; eu eram proaspăt angajată la Teatrul Național. Radu își cunoștea deja actorii și actrițele, iar eu a trebuit să îl descopăr pe el, felul lui de a lucra și felul colegilor de a lucra. Pentru mine a fost foarte dificil, am fost fragilă din acest punct de vedere. Totuși, a fost și cea mai memorabilă experiență a mea, care m-a ajutat să depășesc anumite limite și să cresc ca actriță.
Ce personaje ți-au rămas în suflet, care dintre rolurile tale ar fi cele fără de care nu ai fi tu azi?
„Ea” din Dumnezeu de a doua zi, la Teatru Metropolis, text de Mimi Brănescu, regia Claudiu Goga. Tot la Teatru Metropolis, cu Claudiu Goga, am avut experiența foarte frumoasă a rolului Stella în Un travaliu numit Dorință.
Ce e mai impresionant pentru mine e că toate rolurile pe care le joc acum la Teatrul Național sunt roluri fără de care eu nu aș fi Mirela Oprișor, actrița de acum.
Am spus mai sus de teatru. În televiziune , rolul care m-a provocat cel mai mult și m-a ajutat în carieră este Aspirina din Las Fierbinți, iar în film, rolul din Marți după Crăciun.
Rolul tău din Las Fierbinți te-a făcut cunoscută unui public mai mare. Cum a schimbat asta viața ta profesională și personală?
Rolul din Las Fierbinți, Aspirina, mi-a schimbat realmente viața din toate punctele de vedere: social, profesional, material. Nici nu știu cum ar fi fost viața mea fără acest rol. Vă dați seama, aproape 15 ani pe micul ecran, de 3 ori pe săptămână.
Cum îți echilibrezi viața personală și cea profesională, mai ales când proiectele se suprapun?
Recunosc că n-a fost întotdeauna foarte ușor. Acum fata mea a plecat la facultate, deci am mai mult timp liber pentru mine și pentru forfota vieții mele profesionale, teatru, filmări, alte proiecte. Acum e o perioadă mai calmă, ceea ce-mi permite să-mi organizez timpul mai bine, dar nu a fost mereu așa. Le-am trecut cu bine pe toate cu ajutorul lor – al Anei, fetei mele, și al soțului meu, Mimi Brănescu.
Dacă ai putea sta față în față cu versiunea ta de la 18 ani, ce i-ai spune despre parcursul care o așteaptă? Ce sfat i-ai da?
I-aș spune că poate să muncească de 10 ori mai mult, să învețe de 10 ori mai mult și să nu piardă timpul de 10 ori mai mult. În același timp, să aibă grijă de sănătatea ei, să facă sport și să nu mai fumeze.
Există hobby-uri, pasiuni sau obiceiuri care te inspiră în mod neașteptat când interpretezi roluri?
Nu știu dacă m-am folosit neapărat de hobby-uri sau de pasiuni, ci mai degrabă de sentimente, de ceea ce simt, lucrând cu sufletul și cu mintea.
De exemplu, în ultimul rol pe care l-am făcut la Teatrul Național, în spectacolul La câțiva oameni distanță de tine, în regia lui Radu Afrim, am interpretat o femeie simplă care pleacă în străinătate și își părăsește copilul pentru opt ani, în timp ce acesta rămâne acasă cu tatăl alcoolic. Nu am trăit niciodată așa ceva, dar m-am folosit de stările și sentimentele mele pentru a construi personajul.
La fel a fost și când am jucat în Dumnezeul de a doua zi, la Teatru Metropolis, unde personajul se îmbolnăvește de cancer – nu știu și nici nu vreau să știu ce înseamnă cu adevărat. Sau în O repetiție pentru lume mai bună, unde am interpretat o femeie abuzată în relația cu soțul, distrusă pe viață și dezechilibrată.
În astfel de roluri, nu te poți baza pe experiența personală, ci trebuie să te întrebi cum s-ar simți femeia în acea situație și să mergi cât poți de mult în înțelegerea ei. Este greu să te pui în locul cuiva care a trăit acele experiențe, dar exact asta îți modelează interpretarea.
Cum vezi viitorul scenei teatrale din România? Ce ți-ai dori să se schimbe, ce te inspiră la tineri actori?
Eu sunt un om pozitiv, așa că la mine totul va fi bine întotdeauna, deși sunt convinsă că nu va fi ușor. Dar n-a fost ușor nici când eram tânără, nici când aveam 30 de ani sau 40. Mă inspiră foarte mult generațiile tinere – actori, regizori – și chiar mi-am promis anul acesta că voi merge să-i văd pentru că e important cu ce energie și cu ce stil vin ei din urmă.
Contează să ne upgradăm și noi, cei trecuți de 50 de ani, să mai furăm câte ceva de la cei tineri, pentru că au cu siguranță lucruri foarte bune de oferit. Energia lor, curajul, ideile noi pot revitaliza scena și aduce un suflu proaspăt.
Cred că teatrul românesc va continua să existe și să evolueze, atâta timp cât generațiile noi vor fi la fel de pasionate și de implicate ca acum.
Ce înseamnă pentru tine succesul, cum l-ai defini acum, comparativ cu ce credeai la început de carieră?
Când eram mică, existau niște cofetării selecte în Brașov, locul copilăriei mele, și mai mergeam și în Poiana Brașov, unde găseai prăjituri foarte bune, de exemplu Diplomat. Vorbim de anii ’80. Așa arată succesul pentru mine, ca atunci când mâncam acel Diplomat: îl savuram pe moment, mă mai gândeam câteva zile la el, îl uitam, iar apoi îmi revenea în minte și mă gândeam ce ar fi să mai mănânc unul.
Cam așa e și cu succesul: îl ai, îl trăiești, te mai agăți de el când ți-e greu și apoi vin momentele când trebuie să mai faci ceva, să mai construiești, să simți că evoluezi.
3 calități esențiale pentru a fi un actor bun: talent, muncă, seriozitate
Un vis neîmplinit (încă): nu am fost niciodată într-o țară exotică (pentru că nu am făcut o prioritate de fapt din asta)
Cuvântul care te descrie cel mai bine: bunătatea
Când spui „pauză”, la ce te gândești prima dată: să stau pe canapea, să îmi fac un ceai și să mă uit la un serial
Cel mai bun sfat primit vreodată: luptă pentru personajul tău și construiește-l cu fiecare repetiție
Credit photo: Alex Gâlmeanu
–
Redactor:
