Există momente în carieră în care artiștii nu mai aleargă spre luminile scenei, ci spre lumina interioară. Pentru Olivia Addams, noul EP, a cărui lansare va avea loc la finalul lunii februarie, marchează tocmai acest punct de cotitură – un timp al reconectării, al întrebărilor incomode și al vindecării lente, necosmetizate. Dacă Olivia este numele pe care publicul l-a îmbrățișat, Adriana este cea care a simțit, a căzut, a pierdut și a învățat. Între ele s-a construit, în ani, un dialog tăcut ce acum devine muzică.
Într-o industrie care cere ritm și performanță, Olivia alege sinceritatea ca formă de curaj. Experiențele au devenit versuri, fricile – concept creative, iar vulnerabilitatea – liantul prin care speră să ajungă mai aproape de cei care o ascultă.
„Cred că vindecarea adevărată se întâmplă exact acolo: între ce vrei să ascunzi și ce ai nevoie să spui.”
Acest interviu, precum și acest EP foarte personal al Oliviei, este despre regăsirea esenței, despre liniștea după furtună și despre acceptare: că vindecarea nu arată niciodată perfect, că nu are deadline-uri și că uneori cea mai mare forță stă în a spune public ce, ani întregi, ai rostit doar în gând.
În ce moment al carierei tale simți că te regăsești acum?
Adevărul este că momentul în care mă aflu acum e un amestec de maturitate și anxietate. Nu aș spune că sunt complet liniștită, pentru că acest EP adună ani întregi de experiențe, de frici, de revelații, și le pune pe toate în fața oamenilor, fără protecție.
Mă prezint cu vulnerabilitatea mea reală, cu Olivia care s-a îndepărtat atât de mult de Adriana, și există mereu teama: „O să rezoneze oamenii? O să înțeleagă? O să fie prea mult?”.
Dar, în același timp, știu că în artă nu există „prea mult”. Cred că sinceritatea atrage la rândul ei empatie și asta e ce mă ține în echilibru. Chiar și cu această anxietate, simt că mă aflu într-un punct în care am crescut mult și sunt dispusă să spun adevărul fără filtre.
Cum s-a schimbat relația ta cu muzica în acești ani? Ce rol joacă experiențele tale personale?
Relația mea cu muzica s-a schimbat mult în acești ani. Dacă la început scriam din reflex, mai mult ca o descărcare, acum simt nevoia să fiu implicată în absolut tot: versuri, concept, vizual, vibe, direcție artistică.
„A fost nevoie de timp ca să ajung aici, dar astăzi simt că de la mine pleacă toate. Știu ce vreau să spun, știu cum vreau să sune, știu cum trebuie să arate.”
Este primul moment în care simt că am controlul complet, dar și responsabilitatea emoțională a fiecărei piese.
Experiențele personale sunt fundația. Tot ce trăiesc ajunge, mai devreme sau mai târziu, în muzică. E modul meu de a procesa, de a lăsa ceva să plece sau să se așeze în mine.
Cum a prins viață conceptul EP-ului? Ce ți-ai dori să ia oamenii cu ei după prima ascultare?
Conceptul EP-ului a apărut în momentul în care am realizat cât de departe ajunseseră cele două versiuni ale mele: Olivia și Adriana. Este un proiect născut din dorința de reconectare și de reîntoarcere la esență, la cine sunt dincolo de aparențe, de presiuni și de ritmul foarte alert al industriei. Într-o lume în care social media poate crea iluzia perfecțiunii, mi se pare important să ne amintim că fiecare dintre noi parcurge propriile etape de căutare, de vindecare și de reașezare.
Mi-ar plăcea ca oamenii să rămână cu înțelegerea faptului ca nu sunt singuri și ca toți trecem printr-un proces, chiar dacă nu-l arătăm și că e vital să ne întoarcem la copilul nostru interior, la ceea ce sufletul încearcă să ne spună, ca să putem rămâne aliniați cu drumul nostru autentic.
În procesul vindecării, muzica a fost refugiu, oglindă sau exercițiu de curaj?
A fost toate trei, dar în momente diferite. Uneori, muzica m-a ascuns, m-a ținut într-un spațiu sigur. Alteori, mi-a arătat lucruri despre mine pe care nu voiam să le văd. Și de cele mai multe ori, m-a obligat să am curajul să spun adevărul până la capăt.
Cât din viziunea inițială s-a păstrat și cum te-a surprins procesul?
Foarte puțin a rămas exact cum îmi imaginasem. Și cred că asta a fost partea cea mai frumoasă. Pe măsură ce eu mă schimbam, piesele se schimbau odată cu mine. Unele au devenit mai fragile, altele mai tăioase.
Procesul m-a surprins prin cât de mult m-a forțat să cresc emoțional chiar în timp ce îl trăiam.
Care este prețul și recompensa vulnerabilității puse pe scenă?
Prețul e că te expui complet. Oamenii pot să vadă părțile tale care nu sunt perfecte, pot interpreta, pot judeca. Dar recompensa e infinit mai mare și anume conexiunea reală.
Când un om vine după un concert și îți spune „parcă mi-ai citit gândurile”, știi că a meritat. Vulnerabilitatea poate fi dureroasă, dar e singurul drum către autenticitate.
Ce aduce DOC în „Arta ta”? Cum funcționați artistic împreună?
Cu DOC există o sinceritate în limbaj care pe mine mă ajută foarte mult. Colaborăm natural, pentru că nu încercăm să cosmetizăm emoția, ci o lăsăm exact cum este. În „Arta ta”, el aduce
acea claritate tăioasă, foarte directă, care pune în lumină vulnerabilitatea mea. Suntem două energii diferite, dar care se completează fix unde trebuie.
Există o piesă de pe EP care a avut un rol major în vindecarea ta?
Da. Piesa se numește “Semnal în Rai”. Este piesa pe care nu cred că o voi putea cânta vreodată live, pentru că mă face să plâng de fiecare dată.
Este despre bunica mea, iar scrierea ei a fost cel mai greu și cel mai eliberator lucru pe care l-am făcut în ultimii ani. Nu sunt vindecată. Sunt în proces. Dar piesa asta mi-a permis să scot din mine tot ce nu apucasem să îi spun.
Și știu că, într-o zi, când o să fiu vindecată complet, mă voi întoarce la ea cu recunoștință, pentru că e dovada eternă a legăturii noastre. Obiectele se strică, fotografiile se pierd, dar piesa rămâne. E modul meu de a o păstra aici pentru totdeauna.
Ce menține relevanța unui artist în timp? Când e important să te reinventezi?
Relevanța vine din sinceritate și din capacitatea de a te schimba fără să pierzi esența.
„Cred că un artist devine irelevant doar în momentul în care încetează să mai fie curios sau dispus să se reinventeze.”
Pentru mine, momentele cheie sunt cele în care simt că viața mea se schimbă. Când eu mă transform ca om, proiectul meu trebuie să urmeze aceeași direcție, altfel devine artificial.
Reinventarea nu e o strategie, e o consecință firească a evoluției personale.
Ce rol joacă transparența și încrederea, ca artistă și ca femeie?
În industria asta e extrem de ușor să pierzi contactul cu tine și mi s-a întâmplat de multe ori. Au fost perioade în care mi-am ignorat ritmul, nevoile, limitele, doar ca să mulțumesc, să nu dezamăgesc, să țin pasul.
Dar mi-am dat seama că dacă eu nu sunt sinceră și transparentă cu mine, nu pot cere asta de la nimeni la schimb. Dacă nu am încredere în mine, de ce ar avea alții? Dacă nu ofer autenticitate, cum aș putea să atrag oameni autentici în preajma mea? Transparența nu e doar un act artistic, e un act de responsabilitate față de sine.
Cum trasezi limite între viața personală și cea publică?
La început nu existau limite. Apoi am mers în extrema cealaltă în care nu am mai împărtășit nimic. Astăzi încerc să găsesc echilibrul.
Nu pot să separ complet viața personală de cea publică pentru că, sincer, conexiunea cu comunitatea mea s-a construit tocmai din acest schimb autentic. A fost mereu un spațiu safe în care împărtășeam trăiri, perspective, vulnerabilități.
Dacă ai rezuma povestea ta în trei piese lansate până acum, care ar fi acestea?
“Dumb” pentru că este prima mea piesă în engleză și începutul real al carierei mele. A fost momentul în care am simțit, în fiecare celulă, că visul meu devine real.
„Scrisori în minor” pentru că a fost prima mea piesă în română, care s-a pliat perfect pe ce trăiam atunci. A avut o încărcătură emoțională uriașă, am plâns 10 ore pe set și cred că asta spune tot.
“CanCan & Business” pentru că marchează capitolul nou. Este sinceră, vulnerabilă, și e prima dată când îmi cer scuze mie pentru cât de departe m-am dus de mine. Este un wake-up call artistic și personal.
Aceste trei piese sunt trei vârste diferite de-ale mele.
Primul lucru pe care-l faci dimineața:
Oscar sare pe mine și mă pupă pe toată fața și cu ocazia asta îmi începe ziua mai frumos decât orice alarmă.
Dacă „Arta ta” ar fi o stare de spirit, într-un cuvânt:
„Eliberare”.
Ce te învață scena despre tine?
Că în mine există o versiune care apare doar acolo. Scena este singurul loc unde schimbul de energie este pur, real, magic. Ofer mult, dar primesc înapoi și mai mult. Dacă aș putea trăi sentimentul ăla non-stop, aș fi cea mai fericită persoană de pe planetă.
Ce îți spui în minte înainte de un concert?
O rugăciune. Îi cer lui Dumnezeu să mă ajute să dau energie bună și să ajung la sufletul oamenilor.
Parfumul care te însoțește în backstage:
Atkinsons – Gold Fair in Mayfair.
O întrebare pe care ți-ai fi dorit să o primești și răspunsul la aceasta:
– „Care a fost cel mai greu lucru de învățat despre tine?”
– Că nu pot controla totul și că uneori vindecarea începe doar când încetez să mă lupt cu ceea ce nu pot schimba.
_
Editor:
Credit foto: Arhiva Oliviei