De aproape un deceniu, Petronela Rotar este una dintre cele mai autentice voci din peisajul literar și psihologic românesc, reușind să transforme introspecția, vulnerabilitatea și vindecarea emoțională în teme de conversație publică. După 18 ani de jurnalism pentru unele dintre cele mai importante televiziuni din țară, a ales să-și regândească drumul – iar scrisul i-a devenit formă de terapie, profesie și misiune personală.
Prin volumele sale de poezie, proză scurtă și romane – de la O să mă știi de undeva până la bestsellerul Orbi și cartea-distincție Privind înăuntru – Petronela a reușit să pună în cuvinte ceea ce mulți dintre noi nu știu cum să formuleze: suferințele tăcute, dorul de sine, relațiile disfuncționale, nevoia acută de sens și de adevăr.
Pentru Petronela, fiecare relație este o oglindă – iar în reflecția ei începem să înțelegem nu doar cine suntem, ci și cine am putea deveni, dacă avem curajul să privim înăuntru. Ca psiholog și scriitor, împletește empatia cu onestitatea, iar rezultatul este o voce care vindecă, chiar și atunci când doare.
„Relațiile sunt oglinzi. Ne arată cine suntem.”
La ROOTS, Petronela vine să ne aducă exact asta: o întâlnire cu noi înșine, printr-o conversație despre iubirea de sine, limite sănătoase și vindecarea care începe întotdeauna din interior.
Petronela, ai spus cândva, într-un alt interviu, că scrisul te-a ținut în viață. Cum s-a transformat această formă de supraviețuire în vocație? Când ai înțeles, pentru prima dată, că scrisul tău poate să te vindece nu doar pe tine, ci și pe ceilalți? 🙂
Nu știu exact când. Am scris dintotdeauna, de când eram foarte mică. A fost parte din mine mereu scrisul. Ca și când m-am născut cu un organ în plus – „mânuța care îmi scrie în cap”, i-am zis.
Multă vreme am scris doar pentru mine și mi-am imaginat că m-am ratat ca scriitoare. Am scris anonim ani în șir pe niște bloguri, iar la un moment dat am avut curajul să public texte cu nume și prenume. Imediat am primit o ofertă de a publica prima carte, care s-a vândut neașteptat de bine, deși era de poezie.
Restul a venit natural: încă șapte cărți, proză, roman, poezie și mulți, mulți cititori care se regăsesc în ele.
Am aflat, din interviuri anterioare, că ai crescut cu o copilărie dificilă, dar ai reușit să transformi rănile în cuvinte care (te-)au vindecat. Cum ai descrie relația pe care o ai, în momentul de față, cu scrisul – și cum s-a transformat ea pe parcursul timpului? Există momente când relația ta cu scrisul se dovedește a fi nu doar vindecătoare, ci și apăsătoare?
Nu am avut niciodată o relație apăsătoare cu scrisul. Poate doar atunci când mi se cere să scriu ceva și spun da, iar mai apoi mă pun cu greu la treabă. Dar asta e doar o excepție, în general scrisul meu curge când vrea el, iar eu sunt ascultătoare, îl las.
Ce s-a schimbat în ultimii ani e că nu mai curge din rană, iar asta se simte și în când și în cum scriu: e mai puțin năvalnic, ca și cum i-am pus căpăstru de mătase.
Cum se întâlnesc cele două laturi ale tale – scriitoarea și psihologul – în munca ta de zi cu zi? Care este un lucru important pe care l-ai învățat în cabinet, și pe care apoi l-ai așezat apoi pe hârtie?
„Eu nu știu să nu fiu nici scriitoare, nici psiholog.”
Scriitoare am fost dintotdeauna, scrisul mi-a folosit ca să îmi ordonez lumea interioară și ca să încerc să o înțeleg pe cea exterioară, iar psihologia așijderea.
Ele se întrepătrund în așa de multe locuri încât uneori nu le pot deosebi. Nici nu cred că poți fi scriitor dacă nu ești puțin și psiholog. Primul meu client am fost mereu eu, așa că am dus înțelegerile mele în cărți. Nu cred că pot numi un singur lucru important.
În munca ta ca psiholog, ce te ajută să-ți păstrezi echilibrul emoțional? Ce ritualuri personale te ajută să rămâi ancorată, chiar și după o zi în care ai ascultat poveștile clienților tăi?
În munca mea de terapeut eu nu doar ascult povești – terapia de grup, care e principala mea ocupație, presupune a sta cu durerea celorlalți, a crea spații sigure unde oamenii să se poată deschide, a face intervenții somatice, a lucra cu și a susține multă durere.
Nu am neapărat ritualuri, însă îmi rezerv zilnic timp pentru mine, în care să mă ocup de nevoile mele – care pot varia de la o zi la alta. Acord o importanță deosebită odihnei, dorm minimum opt ore pe noapte, și lucrez constant cu mine însămi.
„Ca să pot însoți durerea altora, e esențial să fiu conectată cu propria mea durere.”
„Relațiile sunt oglinzi. Ne arată cine suntem.” Am desprins acest citat de-al tău dintr-o postare realizată de ROOTS, conferința transformativă despre self-awareness, relații și intimitate, care urmează să aibă loc în București, în 5 octombrie, și în cadrul căreia vei fi speaker. Așa că, te întreb – Care a fost relația care ți-a reflectat cea mai dură imagine a ta? Care a fost lucrul cel mai important și, în același timp, cel mai greu de digerat pe care l-ai învățat despre tine atunci?
Copiii mei. Fetele mele sunt mereu cea mai dură imagine a mea – momentele în care am semănat sau semăn cu mama sau cu tatăl meu, momentele în care nu am fost părintele de care ele au avut nevoie. Însă tot ele sunt și cea mai importantă oglindă, chiar dacă e greu uneori, iar alteori foarte plăcut. Datorită lor am crescut și am devenit omul care sunt azi. Și datorită lor continui să cresc.
Ce te-a făcut să spui „da” invitației de a fi prezentă în cadrul ROOTS? Ce simți că ai nevoie să le transmiți persoanelor care vor fi acolo – poate tocmai pentru că și tu ai fost, la un moment dat, în locul lor?
Am fost foarte încântată de invitație, nu e puțin lucru să „cânți în deschidere”, cum zic eu în glumă, la Esther Perrel. Iar cu Gaspar am fost pe multe scene împreună în ultimii ani, e mereu o mare bucurie și plăcere.
Nu cred că e vorba de o nevoie a mea de a spune ceva neapărat, ci mai degrabă de disponibilitatea și dorința de a mă pune în slujba a ceva mai mare decât mine, să aduc acolo unde e nevoie învățăturile mele și cunoașterea mea. Vin pe scenă deschisă să răspund la orice întrebare, cu tot ce știu și pot.
Vindecarea este un cuvânt adesea idealizat. În experiența ta, care sunt acele momente tăcute, inconfortabile, dar esențiale, din procesul de vindecare, despre care se vorbește prea puțin?
Eu nu cred în acel tip de vindecare – în sensul în care putem deveni cine am fi fost dacă nu am fi fost răniți. Cred că ne putem recupera și că putem duce vieți bune, însă integrând rănile noastre. Și cred că prea puțină lume înțelege că vindecarea aceasta are legătură cu creșterea capacității noastre de a ne simți emoțiile neplăcute, inconfortabile, durerea, mult mai mult decât cu orice altceva.
Așadar fiecare moment în care am fost capabilă să stau cu emoțiile mele fără să fug de ele, fără să le amorțesc cu ceva este un moment mare de creștere și vindecare.
În cabinet, vezi adesea cum oamenii vin cu dorința de a „repara” ceva – o relație, o rană, un gol. Ca psiholog, ce încerci să le reamintești constant despre ritmul și realitatea vindecării?
Le reamintesc mereu că vindecarea este un proces profund individual. De multe ori pare incoerent, pentru că nu este liniar – presupune căderi și ridicări. Poate semăna, dar în același timp diferă de experiențele altora, așa că singura comparație valabilă este cu versiunea noastră de acum ceva timp. Nu este un drum ușor și nici scurt, de cele mai multe ori, însă merită pe deplin efortul.
Care s-a dovedit a fi, în decursul timpului, cel mai mare sprijin al tău – în viața personală și în cea profesională?
Eu însămi. Și nu spun asta cu mândrie – hiperindependența este, de fapt, un răspuns traumatic. Dar acesta este adevărul: cea mai mare parte a vieții mele m-am bazat doar pe mine. Abia în ultimii 5-7 ani lucrurile s-au schimbat – acum am alături familia, prietenii și colegii mei, oameni pe care mă sprijin și în care am învățat să am încredere.
Ești mama a două fete – un rol care vine cu transformări profunde, dar și cu revelații neașteptate. Ce ai descoperit despre tine în postura de mamă? Și ce lecții despre relații și vindecare simți că ți-au oferit fiicele tale, poate chiar fără să-și dea seama?
Așa cum spuneam, cele mai multe lecții le-am învățat din relația cu ele și din dorința de a fi o mamă mai bună. Cea mai importantă realizare a fost că ele nu pot fi bine dacă eu, ca mamă, sufăr. A trebuit să înțeleg că e esențial să fiu bine cu mine însămi pentru a le putea sprijini cu adevărat. Dacă sunt deconectată de mine și de propriile emoții, blocată în modul de supraviețuire, nu pot fi cu adevărat conectată nici la ele. A fost – și încă este – un proces continuu. Nu cred că se va încheia vreodată.
Dar azi simt că suntem mai aproape una de cealaltă ca niciodată, în toate formele posibile, iar asta mă face foarte fericită.
Maternitatea ne oglindește și ne provoacă în moduri unice. A existat un moment, în relația cu fiicele tale, care ți-a arătat că ai vindecat o rană veche? Sau, dimpotrivă, unul care ți-a semnalat că mai e ceva de înțeles, de procesat, de iertat în tine?
Sunt multe micromomente în care văd că am vindecat răni vechi, constant, în capacitatea mea de a fi acolo pentru ele așa cum nu am știut sau putut altădată. Și altele în care văd ce mai am de lucru. Însă sunt micromomente, situații zilnice, nu neapărat ceva spectaculos – nici nu îmi doresc să fie.
Viața e făcută din momente mici, înșirate. Acolo e important să fiu prezentă la capacitatea mea maximă. Și uneori și momente mari, dar pentru ele tot celelalte te pregătesc și antrenează.
Deseori, în cărțile tale, vulnerabilitatea nu este o slăbiciune, ci o superputere. Cum ai învățat să te expui fără să te rănești – și cum navighezi momentele când expunerea devine apăsătoare?
Expunerea nu devine apăsătoare pentru că aleg cu grijă ce anume împărtășesc. Vorbesc doar despre lucruri pe care le-am integrat deja, pe care le pot duce. Cred că acesta este secretul: nu spun lucruri pe care nu le pot duce sau care mă pot răni iar.
Ai fost sinceră de-a lungul timpului cu publicul tău despre momente grele, divorțuri, despărțiri. Cum ai învățat să pui granițe între ceea ce împărtășești cu lumea și ceea ce păstrezi doar pentru tine? Ce limite sănătoase impui transparenței?
Sunt foarte multe lucruri pe care nu le spun și nu le-am spus. Mult mai multe decât ar crede cineva care mă citește demult. Așa că păstrez suficient. Împărtășesc doar ce e deja așezat la mine în interior și simt că ar putea ajuta și pe alții.
Ce ai înțeles, în toți acești ani de scris, terapie și relații, despre ce înseamnă să fii femeie? Și ce i-ai spune unei femei care nu mai are curaj să se privească în propria oglindă?
„Să fii femeie e complicat, o să fiu foarte sinceră. Însă e și foarte foarte frumos.”
Încă trăim, mai ales aici la noi, într-o formă de patriarhat și nu e deloc ușor să crești și să te dezvolți în lumea aceasta. Însă e și foarte frumos, odată ce înveți să te accepți și să nu repudiezi și tu părți ale tale, după ce îți permiți ție însăți să te arăți lumii care contează pentru tine cu adevărat.
Care este moștenirea pe care ți-ai dori s-o lași mai departe, fiicelor tale?
Modelul unei femei care nu s-a lăsat doborâtă, care a crescut și a tot crescut și a netezit în față drumul pentru ca lor să le fie măcar puțin mai ușor.
Primul lucru pe care îl faci dimineața:
Câteva respirații și stat în corp – să simt cum e să fiu vie și azi și ce e prezent în corp.
Ce întrebare îți pui cel mai des în ultimii ani?
Sincer vorbind, îmi pun întrebări multe mereu, dar probabil cel mai des îmi pun întrebarea: Ce loc nou am chef să văd mai departe?
Cum te-ar descrie cea mai bună prietenă:
Am întrebat-o pe ea, ca să nu inventez, iar răspunsul Gabrielei, prietena cea mai bună, e:
„Omul cu care îmi permit orice intimitate, lângă care nu îmi trece prin cap că m-ar judeca, care dacă vede un semn de incoerență de orice fel vine cu bunătate și oglindește. Omul lângă care știu că atunci când nu mai pot, poate ea și pentru mine și nu trebuie să pot eu mai mult. Și care are al treilea ochi (nu de soacră) care vede binele și bunul din oameni.”
Cum ai defini fericirea – și ce te face pe tine fericită?
Pentru mine, fericirea înseamnă liniște – adică un sistem nervos reglat. E capacitatea de a avea reacții emoționale adecvate, nici exagerate, nici minimizate. Această stare de echilibru interior înseamnă liniște pentru mine – și asta este ceea ce mă face cu adevărat fericită.
Cel mai des întâlnit mit despre feminitate – și cum l-ai demitiza:
Cred că unul dintre cele mai persistente mituri despre feminitate este acela că o femeie trebuie să fie în primul rând blândă, drăguță, plăcută. Să nu fie ‘prea mult’ – prea vocală, prea furioasă, prea independentă, prea sigură pe ea. Adică: feminină, dar fără putere. E un mit care ne învață că valoarea noastră stă în cum suntem percepute, nu în cine suntem cu adevărat.
L-aș demitiza prin viață trăită în afara acestei povești. Prin femei care se asumă întregi – cu vulnerabilitate, dar și cu forță. Cu delicatețea lor și cu marginile lor ascuțite. Nu cred că feminitatea e o formă fixă, ci o expresie fluidă și vie.
O întrebare care ți-ai fi dorit să-ți fi fost adresată într-un interviu, dar care nu a fost – și răspunsul la aceasta:
Poate întrebarea pe care mi-aș fi dorit să mi-o adreseze cineva este: „Ce ai pierdut ca să poți fi cine ești azi?”
Pentru că, în spatele oricărei construcții personale – și mai ales în spatele unei femei care s-a așezat în lume cu vocea ei așa cum sunt eu percepută – există renunțări, dureri, desprinderi. Și mi se pare că vorbim prea rar despre costuri. Despre ce nu se vede. Despre ce rămâne pe dinafară când alegem un drum autentic. Aș fi vrut să fiu întrebată asta nu din curiozitate, ci din dorința reală de a înțelege omul, nu doar imaginea lui.
_
Editor:
Credit foto: Arhiva Petronelei