Rolul artei în viața copiilor cu Felicia Acsinte și Daniel Lungu, parte din proiectul Pic2Drama

Proiectul Pic2Drama, cofinanțat de Administrația Fondului Cultural Național (AFCN), este o inițiativă inedită de a aduce împreună teatrul și pictura, prin intermediul unor ateliere care au fost susținute în cadrul SOS Satele Copiilor Cisnădie, o instituție care oferă sprijin parental copiilor, derulând programe dedicate tinerilor din sistemul de protecție, dar și programe educaționale.

Proiectul a inclus 10 ateliere de teatru realizate de un mentor în arte teatrale, Daniel Lungu, și 10 ateliere de pictură susținute de un psihoterapeut integrativ, Felicia Acsinte. Interconectate tematic, atelierele au dezvăluit copiilor rolul artei în procesul de dezvoltare emoțională, autocunoaștere și comunicare.

În cadrul evenimentului final, la Muzeul ASTRA din Sibiu, după zile de muncă, creativitate și dedicare, copiii au pus în scenă un moment captivant, reușind să transmită o poveste plină de emoție. De asemenea, a fost inaugurată și o expoziție de artă, în care micii artiști au expus lucrări realizate pe parcursul proiectului. Evenimentul s-a încheiat cu un atelier deschis de terapie prin artă, o experiență care a oferit momente de relaxare și introspecție prin creativitate.

Asociația Alumnus Club este o organizație înființată în anul 2000, scopul acesteia fiind acela de a implica tinerii în activități care le stimulează inițiativa personală și le dezvoltă experiența. Prin afilierea la valorile UNESCO, Alumnus Club are acces la o vastă rețea de informații cu privire la activități desfășurate în domenii precum educația, știința și cultura.

 

Echilibrul dintre creativitate și introspecție – proiectul Pic2Drama

Felicia Acsinte: Atelierele de terapie prin artă din cadrul proiectului Pic2Drama au fost structurate pentru a oferi un echilibru între exprimarea creativă liberă și ghidarea terapeutică, asemenea unei călătorii în lumea emoțiilor. Fiecare zi a presupus explorarea unei emoții și redarea ei prin desen, pictură sau colaj. Fie prin desenul intuitiv, colajul sau pictura abstractă, care permit o exprimare liberă și neîngrădită de reguli stricte, fiecare sesiune s-a încheiat cu libertatea copiilor de a-și exprima și valida emoția, într-un cadru sigur și protectiv. Important pentru mine a fost să îi ascult și să îi îndrum în călătoria lor cu propriile emoții.

Daniel Lungu: În cadrul proiectului au participat copii cu vârste între 10 și 15 ani. În prima prima parte a atelierelor am avut ca obiectiv principal închegarea grupului în jurul unui scop comun, acela de a crea un spectacol, completat de o expoziție. În acel timp am respectat mult ritmul copiilor și am observat interacțiunea dintre ei, pentru a putea construi rolurile și pentru a contura o distribuție. Copiii au ales poveștile pe care să le lucreze, iar eu am adaptat scenariul în funcție de dorințele și nevoile lor. Mesajele poveștilor cu care s-au identificat participanții la workshop au vizat în mod evident nevoile lor de a fi descoperiți și învestiți cu încredere de cei din jur, nevoia lor de fidelitate și de a conserva relații de prietenie puternice cu copii de vârstele lor. A doua parte a atelierelor a fost dedicată repetițiilor. Pe parcursul acestora am înregistrat voci, am modificat replici, am realizat recuzita, am discutat mult despre vocile din spatele personajelor, care se aseamănă de multe ori cu vocile din capul nostru (râde). 

Spectacolul final a avut loc la Muzeul Astra din Sibiu, un spațiu deschis, care nu a creat emoții suplimentare copiilor, foarte potrivit pentru sentimentul lipsei de constrângeri pe care l-am protejat îndelung în săptămânile de workshop. 

 

Sinestezia dintre artele vizuale și teatru

Felicia: Terapia prin arte vizuale și teatru se completează excelent, atât în cadrul unui proiect precum Pic2Drama, dar și în general, deoarece oferă o experiență holistică copiilor. Arta vizuală permite copiilor să exploreze și să exprime emoții și idei într-o formă tangibilă, pe când teatrul le oferă posibilitatea de a aduce la viață aceste idei și emoții prin joc de rol, mișcare și voce. Combinația acestor două metode le oferă copiilor multiple canale de exprimare, ajutându-i să își înțeleagă mai bine trăirile interioare și să le exprime într-un mod creativ și interactiv. De asemenea, teatrul contribuie la dezvoltarea abilităților sociale și a încrederii în sine, în timp ce arta vizuală le oferă un mediu individual și reflexiv.

Arta, ca întreg, le oferă copiilor control asupra propriului proces de exprimare, ajutându-i să își gestioneze anxietățile și să găsească moduri constructive de a face față emoțiilor dificile. 

 

Reacțiile copiilor instituționalizați – între nesiguranță și încredere

Daniel: Lucrul cu copiii din SOS Satul Copiilor Cisnădie a fost o provocare, pentru că a trebuit să construiesc o relație cu ei într-un timp foarte scurt. Acea relație a fost motorul workshop-ului de teatru. Pentru derularea lui am ales texte scrise de copii din același ONG, din București, a fost vorba de fragmente din cartea „Mici scriitori pentru mari înțelepți”, publicată în 2021 la Humanitas. Copiii au reacționat foarte bine, vrând să descopere ceea ce au scris colegii lor, au citit printre rânduri preocupările lor de adolescenți. E greu să cucerești copiii într-un proiect în care să vorbească despre ei, să se dezvăluie, când acest exercițiu este inexistent la aproape toate vârstele în societatea noastră. Cu atât mai mult, copiii instituționalizați au impregnat un simț al obligației, al randamentului față de cei din jur și față de sistemul din care fac parte. Foarte rar simt obligație față de sine, față de sensurile pe care și le pot da lor înșiși. Copiii sunt supraviețuitori, dar energia lor vitală este redusă la relațiile pe care le au, la cum să le facă pe plac celor din jur. Probabil că un studiu intensiv al dezvoltării personale prin arta dramatică, unul de lungă durată, i-ar putea convinge pe cei mici că se pot autodezvălui, că își pot explora sentimentele și că acest lucru nu e rău. Copiilor le-a fost, astfel, ușor să vorbească despre o problemă personală având ca pretext poveștile. Ceea ce oferă teatrul mai bun e o protecție a personajelor, o mască dacă vrei, în spatele căreia cel de pe scenă să își îmblânzească emoțiile. 

Felicia: La început, mulți dintre copii au manifestat o oarecare reținere și nesiguranță față de activitățile propuse. Unii erau timizi sau sceptici în privința desenului sau a picturii, nefiind familiarizați cu ideea de a folosi arta ca formă de exprimare, de terapie. Ba chiar mi-au verbalizat că nu știu ce presupune această formă. Cu toate acestea, pe măsură ce atelierele au progresat, am observat o deschidere tot mai mare din partea lor. Au început să participe cu entuziasm, să experimenteze culorile și să își împărtășească lucrările cu ceilalți. Această evoluție a fost o confirmare a faptului că, odată ce se simt în siguranță, copiii pot adopta arta ca o metodă naturală de exprimare. Am dorit să creez un spațiu sigur și prietenos în care aceștia să se poată exprima liber. Evident, este nevoie de lucru constant, de formarea unei relații mai întâi, o relație bazată pe încredere și suport, pentru a obține ulterior rezultate.

 

Concluzii și rezultate ale proiectului

Felicia: Este nevoie de timp și de un cadru care să permită lucrul permanent, deoarece apar noi provocări sau aspecte pe care într-un timp scurt nu le poți observa. Însă, am observat anumite schimbări la mulți dintre copii. Unii dintre ei au devenit mai expresivi și mai deschiși în a vorbi despre sentimentele lor, în timp ce alții și-au îmbunătățit abilitățile de a lucra în echipă și de a colabora cu colegii lor. De asemenea, am observat o creștere a încrederii în sine la copii care inițial erau retrași sau timizi. Un alt progres notabil a fost faptul că, în timp, copiii au început să folosească arta nu doar ca un mijloc de exprimare, ci și ca o formă de autoreflectare și autoreglare emoțională.

Daniel: Pe parcursul workshop-ului copiii au manifestat tot felul de mecanisme de evitare, de distragere a atenției, de testare a limitelor. Apoi, la final s-a întâmplat ceva ce mi-a dat confirmat faptul că întâlnirile noastre nu au fost în van și că ele erau importante pentru copii. În penultima seară, când am organizat o vizionare a ceea ce urma să se întâmple a doua zi, „publicul” invitat, format din colegii celor implicați, au venit la ora 17, deși vizionarea începea la ora 19. Au venit mulți susținători, chiar dacă nu erau obligați și au așteptat răbdători 2 ore să începem repetiția. Am simțit că am fost o echipă mare, în care nimeni nu a fost criticat, ironizat. Deși a fost un timp scurt, iar experiența intensă, finalul a fost cald, ca și cum cei mici ar fi vrut să prelungească întâlnirile noastre. Am știut atunci că lucrul cu copiii vulnerabili nu a fost lin, ci anevoios, dar că atât eu, cât și ei am câștigat cu adevărat acel timp petrecut împreună. 

 

Reflecții despre îmbunătățirea practicii profesionale la final de proiect

Felicia: Prin acest proiect am putut observa direct impactul pe care istoria de viață îl poate avea asupra dezvoltării fizice și emoționale ale copilului. Interacționând cu copii care au trecut prin dificultăți, am dezvoltat o capacitate mai mare de a înțelege și a simți ceea ce simt alții. Acest lucru mă ajută să privesc dincolo de comportamentele de suprafață și să recunosc durerea și suferința din spatele lor. Chiar dacă lucrul cu acești copii îți poate testa răbdarea, ei te învață că uneori progresul este lent și trebuie să înfrunți obstacole mari pentru a vedea rezultate mici, dar semnificative. Am reiterat importanța conexiunii umane, acceptarea și diversitatea experiențelor. Fiecare persoană are propria poveste și nu trebuie să tragi concluzii sau să judeci pe cineva doar pe baza comportamentului său.

Daniel: Limbajul emoțional al copiilor instituționalizați este unul diferit. Eu nu am mai lucrat până acum cu acest segment de copii vulnerabili. A fost o experiență necesară pentru profesia mea. E dificil să urmărești o construcție a unui scenariu teatral, să îți vezi de scopul workshop-ului, fără să implici latura sensibilă a copiilor, iar în cazul lor tot ce ține de latura sentimentală a fost foarte imprevizibil și fragil. Așa că a trebuit să mă adaptez rapid la acest registru și să găsesc chei creative de rezolvare a situațiilor. Copiii cred că s-au simțit înțeleși, ascultați, acceptați. Eu, personal, rămân cu răbdarea, cu momentele de spontaneitate și de conectare profundă pe care le-am trăit împreună în acest proiect. 

 

Credit foto: Anca Arambașa