Simona Păun și-a dorit din totdeauna să zboare și să fie „doar ea cu cerul”, însă visul ei a început să prindă contur în momentul în care a avut curajul să se întrebe ce își dorește cu adevărat. Răspunsul a fost evident și a urmat multă muncă, simulări, planuri și provocări, dar visul care îi dădea putere să meargă mai departe era încă acolo.
Simte că acesta a fost drumul ei și astăzi își trăiește cu adevărat visul, zi de zi. Primul zbor în calitate de pilot a făcut ca „inima să-i bată mai tare decât motorul” și tot ce a părut de neatins până atunci tocmai se trăia. Toate momentele în care se află în cockpit o fac să uite de greutățile prin care a trecut și satisfacția ei vine tocmai datorită faptului că niciodată nu a încetat să creadă. În ea și în visurile sale. După mii și mii de ore în aer, Simona încă simte de fiecare dată, atunci când avionul părăsește pista, că a ajuns acolo unde a visat, că cerul îi dă mereu un motiv să „zboare” mai departe.
Zborul a învățat-o pe Simona cine este și dincolo de meserie, i-a oferit sens.
Simona, știm despre tine că încă de mică doreai să zbori. Povestește-ne cum ai ajuns să îți îndeplinești această dorință și cum te simți astăzi trăindu-ți povestea la care visai.
Când eram mică, visam că zbor. Fără avion. Doar eu, cu cerul. Nu m-am gândit niciodată că o să fiu pilot. Nici măcar nu știam că există o meserie ca asta, pentru mine părea ceva din filme. Nu am avut piloți în familie, nu am crescut cu aviația în jurul meu. Dar am crescut cu ideea că pot să fac orice, atâta timp cât muncesc pentru acel lucru.
Am urmat Facultatea de Management în cadrul ASE București și, ca mulți studenți, am lucrat în timpul facultății. După ce am terminat studiile, am avut un moment de sinceritate cu mine: „Ce vreau eu, de fapt, de la viața mea?” A fost prima dată când am îndrăznit să mă întreb cu adevărat.
Răspunsul a fost clar. Voiam să zbor. Voiam să dau o șansă visului. Așa că am început să mă pregătesc pentru unul dintre cele mai grele examene din viața mea. Peste un an de muncă intensă, în care, deși aveam un job full-time, învățam în fiecare zi și în weekenduri matematică, fizică si engleză. Am apelat la meditații, am făcut simulări, planuri, am visat cu ochii deschiși și m-am încăpățânat să cred că e posibil. Aveam o singură șansă. Și nu voiam să o ratez.
În 2008, am fost admisă la Romanian Aviation Academy, în urma unui examen național. Am obținut o bursă care mi-a oferit șansa să urmez cursurile de pilot comercial și să încep, cu pași mici, drumul către un vis mare. În 2011, am absolvit academia, pregătită să-mi iau zborul.
Dar visul nu a devenit realitate imediat. Eram într-o perioadă grea, criza financiară afectase profund aviația. Companiile aeriene dădeau faliment sau înghețaseră angajările. Nu mai căutau piloți fără experiență, iar eu aveam doar cele 200 de ore din Academie.
Așa că am continuat să lucrez într-o multinațională, refuzând să renunț. După trei ani de încercări nereușite în România, am decis să risc și m-am mutat în Emiratele Arabe Unite, unde am fost angajată ca însoțitor de bord într-o companie de prestigiu. Speram să pot promova intern în cabina de pilotaj. Zburam, dar nu eram acolo unde visam cu adevărat.
În 2017, m-am întors în România și am fost angajată ca pilot de linie la o companie în care activez și în prezent.
Privesc acum înapoi și realizez că fiecare efort, fiecare noapte albă, fiecare refuz sau ușă închisă au fost parte din drumul meu. Nu a fost o poveste „clasică”. N-a fost ușor. Dar a fost real. Și a fost al meu. Și astăzi… trăiesc visul acela pe care, cândva, nici nu îndrăzneam să-l rostesc cu voce tare.
Cum a arătat pentru tine momentul primului zbor? Ce sentimente te-au încercat când ai pilotat pentru prima dată?
Primul zbor… nu pot uita senzația aceea. Era un Cessna mic, o zi cu nori rari și o inimă care bătea mai tare decât motorul. Nu eram pasager. Eram la manșă. Când roțile s-au desprins de pe sol, parcă am simțit cum se rupe și o barieră invizibilă între mine și tot ce a fost imposibil până atunci. Am trăit un amestec de emoție pură, adrenalină, respect pentru responsabilitate și o liniște profundă.
Acolo sus, am știut: acesta e locul meu. A fost o confirmare că visul pe care îl purtasem în suflet, fără să îndrăznesc să-i dau o formă clară când eram mică, era, de fapt, realitate. Și da… m-am îndrăgostit de zbor pe viață.
Este evident că drumul parcurs până în acest punct nu a fost deloc ușor, fie că ne referim la studiul necesar, stereotipurile de care te-ai lovit sau pur și simplu la provocările unei vieți de pilot. Dacă ar fi să așezi pe foaie cele mai grele momente din carieră, dar care totuși ți-au adus cele mai mari satisfacții, care ar fi acestea? Ce, dincolo de pasiunea evidentă, te-a făcut să continui să zbori?
Sunt câteva momente care au durut. Ani întregi în care aveam licența de pilot, dar nu aveam unde să zbor. Eram calificată, dar companiile nu angajau. Dădeam refresh la speranță în fiecare zi, și totuși… nimic. A fost greu să știu că am muncit pentru un vis și nu îl pot trăi. Apoi, după ani în care am prins din nou încredere și direcție, a venit pandemia. Interviul pentru upgrade, unul muncit și meritat, a fost anulat. Mi s-a părut nedrept. Era o etapă pe care o visam de ani de zile.
Dar știi ce m-a făcut să continui? Faptul că atunci când sunt în cockpit, toate greutățile se estompează. E o liniște acolo, o claritate. Simt că sunt exact unde trebuie.
Simt că zborul ăsta nu e doar al meu, ci al tuturor celor care au visat, au căzut, s-au ridicat și au mers mai departe.
Satisfacția cea mai mare a venit tocmai din faptul că nu m-am oprit. Că în ciuda ușilor închise, am bătut în continuare. Și le-am deschis. Poate nu mereu pe cele pe care mi le doream, dar întotdeauna pe cele care m-au dus mai departe.
Cum arată pentru tine o zi la job? Povestește-ne ceea ce nu se vede, cum te pregătești, ce presupune zborul propriu-zis, ce simți când avionul părăsește pista?
Zilele mele încep adesea când lumea încă doarme. Nu contează dacă e 5 dimineața sau 11 noaptea, corpul se obișnuiește, dar mintea trebuie să fie clară. Cafeaua, ritualul. Uniforma, armura. Și totul se pune în mișcare.
Pregătirea începe cu analiza planului de zbor, mă uit peste rută, condițiile meteorologice la plecare, în zbor și la destinație, zonele de turbulență, NOTAM-urile, consumul estimat de carburant, aeroporturile alternative. Urmează briefingul cu echipajul de cabină, punem la punct ultimele detalii, scenarii, responsabilități. Toate acestea înainte să ajungem în cockpit.
Acolo, urmează o serie de verificări standardizate și precise. Fiecare buton, fiecare parametru trebuie setat corect. Nimic nu e la întâmplare.
Când începem rulajul, timpul parcă se comprimă. Iar în momentul în care suntem „cleared for takeoff” și avionul accelerează… e magie pură. Chiar și după mii de ore de zbor, senzația aia când roțile se desprind de pe sol e unică. E liniștea aceea adâncă, plină de forță. Și în acea clipă, știi. Ai ajuns exact acolo unde visai.
Care sunt cele mai mari provocări cu care se confruntă un pilot, tehnic și emoțional, în aviația de azi și cum le gestionezi tu, raportat la zbor și la tot ce este complementar acestuia?
Una dintre cele mai mari provocări emoționale din aviația de azi este incertitudinea. Și nu vorbesc doar despre vreme sau planuri de zbor, ci despre incertitudinea zilei de mâine. Pandemii, restructurări, crize economice, toate ne-au arătat cât de fragilă poate fi siguranța locului de muncă, chiar și într-o industrie care pare stabilă din exterior.
La nivel tehnic, aviația evoluează constant. Avioanele devin tot mai automatizate, iar asta ne obligă să rămânem conectați, să nu ne pierdem abilitățile esențiale, să fim mereu pregătiți să intervenim atunci când sistemele nu mai fac față. E o meserie în care nu ai voie să te relaxezi complet, oricât de multă experiență ai avea.
Iar provocarea personală, mai ales ca femeie în cockpit, e să nu te lași definită de așteptările sau prejudecățile altora. Am simțit uneori că trebuie să dau 110% ca să fiu luată în serios. Dar în timp am învățat că forța reală vine atunci când ești autentică, calmă și bine pregătită. Nu perfectă, ci asumată.
Ce mă ține în echilibru? Faptul că, dincolo de toate, atunci când avionul se desprinde de sol, lumea se simplifică. Totul devine clar. Zborul mi-a dat sens, rigoare, direcție. Iar în aer, găsesc mereu un motiv să merg mai departe, chiar și atunci când jos, lucrurile par incerte.
În carlingă, cum se împarte responsabilitatea și cum se construiește încrederea între membrii echipajului? Ce este relevant pentru voi, în diferite momente ale zborului?
Responsabilitatea este partajată clar, conform conceptului de multi-crew operations (MCC). Comandantul are autoritatea finală, dar luăm deciziile împreună, în baza CRM – Crew Resource Management. Nu există loc pentru ego, ci pentru colaborare eficientă, standardizare și asumare.
Încrederea se construiește prin briefinguri bine făcute, printr-un ton al vocii calm, prin capacitatea fiecăruia de a-și menține nivelul de awareness ridicat. În fazele critice: decolare, aterizare, urgențe, ne bazăm pe SOP-uri (standard operating procedures), callout-uri clare și o monitorizare activă din partea ambilor piloți.
Ceea ce face diferența, în orice moment al zborului, este calitatea comunicării și respectarea riguroasă a procedurilor. Un echipaj bun e cel care anticipează, verifică și reacționează fără ezitare, ca o echipă sincronizată perfect.
A fi relevant. Cum integrezi tu acest concept în cariera ta? Ce înseamnă să fii relevant în zbor, să zicem? Dar dacă ne referim la viața personală, care este relevanța aviației pentru tine la nivel personal, dincolo de meserie, ca sursă de identitate și libertate?
A fi relevant, în zbor, înseamnă să fii prezent, util și valoros în fiecare decizie pe care o iei. Să nu zbori niciodată pe „pilot automat”, nici profesional, nici mental. Înseamnă să-ți cunoști procedurile, dar și să rămâi flexibil, capabil să gândești critic atunci când lucrurile nu merg ca la carte. Relevanța se traduce prin acțiune conștientă, prin capacitatea de a aduce valoare echipajului și pasagerilor cu fiecare zbor.
Personal, aviația m-a învățat cine sunt. M-a disciplinat, m-a provocat, m-a format. M-a făcut să privesc lumea altfel: de la 39.000 de picioare distanță, uneori, dar mereu cu picioarele bine ancorate în valori.
Zborul mi-a oferit nu doar o meserie, ci un sens. A devenit parte din identitatea mea, nu pentru că port uniforma, ci pentru că am trăit visul acela cu toate turbulențele lui.
Și dacă a fi relevant înseamnă să inspiri, să contribui, să deschizi drumuri, atunci da, sper că zborul meu e mai mult decât o destinație: e o direcție.
Au existat experiențe în cariera ta de pilot în care o decizie relevantă, luată la momentul potrivit, a făcut diferența?
Da, dar nu pot povesti despre ele. Unele momente rămân în cockpit.
Dar îți pot spune atât: în zbor, nu ai timp să fii nesigur. Înveți să iei decizii cu luciditate, chiar și sub presiune. Să acționezi cu 3 pași înainte. Nu pentru aplauze, ci pentru că acolo sus, fiecare alegere contează.
Relevanța nu e despre a fi vizibil. E despre a fi acolo, când trebuie, cum trebuie. În liniște. Și cu responsabilitate deplină.
Frica de zbor este destul de întâlnită. Ce le-ai transmite celor care trec prin astfel de momente? Ce consideri că este relevant pentru ei, din perspectiva profesionistului, cu atât de multe ore petrecute în aer?
Frica de zbor e reală. Și nu e un semn de slăbiciune. În avion, nu ești în control și asta poate fi greu de gestionat pentru mulți oameni.
Dar ce pot să le spun, din postura cuiva care trăiește acolo sus, este că fiecare decizie, fiecare procedură, fiecare antrenament are un singur scop: siguranța.
Nimic nu e lăsat la voia întâmplării în aviație. Totul este testat, standardizat, verificat. În fiecare zi. Dacă îți e teamă, spune-i echipajului. Suntem acolo și pentru confortul tău emoțional, nu doar pentru zbor.
Și mai cred ceva: frica se topește, uneori, când înțelegi mai bine ce se întâmplă. Așa că… întreabă. Ascultă. Și ai încredere în oamenii care sunt acolo sus, au fost antrenați, ani de zile, exact pentru asta.
Ai decis să fii prezentă în mediul online și să îți împărtășești propria viață pentru a-ți motiva publicul să își urmeze visurile, exact cum ai făcut tu. Cât de greu sau cât de natural a fost pentru tine să alegi să te expui? În ce mod simți că „jurnalul tău online” i-a inspirat pe cei ce te urmăresc?
Mi-am dorit să motivez și să arăt ce se află dincolo de ușile blindate ale cockpitului, acolo unde majoritatea nu are acces. Am vrut ca oamenii să vadă nu doar cum arată zborul în realitate, ci și cum arată drumul până acolo. Cu toate turbulențele lui. Cu nopți în care te întrebi dacă ai ales bine. Cu refuzuri, cu bariere, cu visuri care par prea mari.
Expunerea n-a fost niciodată despre mine. A fost despre ce putem deveni atunci când nu ne mai ascundem. Dacă jurnalul meu online a ajutat măcar un singur om să creadă din nou în el, atunci a meritat tot.
Având deja și experiența online-ului, ce vezi tu ca fiind relevant în social media astăzi, raportat la comunitatea ta, la mesajele pe care le transmiți și la povestea pe care o spui astfel?
Cred că relevanța în social media nu mai are legătură cu perfecțiunea, ci cu autenticitatea. Oamenii nu mai caută personaje ideale, ci oameni reali, care îndrăznesc să spună adevărul. Care arată și reușita, dar și greul. Care inspiră fără să impună.
Pentru mine, comunitatea înseamnă mult mai mult decât cifre. E o conversație continuă, o energie care circulă în ambele sensuri. Eu ofer ce am mai sincer, iar în schimb primesc curaj, întrebări, confesiuni. Fiecare mesaj care începe cu „și eu am visat asta” sau „datorită ție am încercat și eu” e o validare că merită să continui.
Relevanța în online înseamnă să rămâi fidel adevărului tău. Să nu te pierzi în algoritmi, ci să-ți amintești de ce ai început. Eu am început ca să spun o poveste și continui pentru că ea, povestea, poate deveni începutul altcuiva.
Cum s-a schimbat viața ta de când ești mamă? Ce a adus pentru tine acest nou și frumos capitol al vieții tale?
Mi-a adus fericire și dragoste nemărginită, de un fel pe care nu îl poți înțelege cu adevărat până nu o trăiești. Viața de mamă m-a învățat să încetinesc. Să fiu cu adevărat prezentă. Să las perfecționismul deoparte și să învăț din nou ce înseamnă răbdarea, privirea blândă, iertarea de sine. Dai tot din tine, zi și noapte, și ai mereu impresia că nu faci suficient. E cel mai greu job din lume, dar și cel mai plin de sens. Ești critică cu tine, pentru că iubești prea mult.
Zborul rămâne parte din cine sunt, dar acum… zborul adevărat începe când ajung acasă. Unde o mânuță mică mă caută, mă strânge și îmi reamintește că sunt tot ce are mai important pe lume.
În încheiere, cum vezi relevanța poveștii tale pentru generațiile care vin după tine și care poate încă își caută drumul? Oferă-le un sfat sau un mesaj, care să rămână aici, în paginile ediției print The Woman.
Mi-aș dori ca povestea mea să le amintească celor care vin după mine că nu trebuie să te naști cu aripi ca să ajungi sus.
Uneori, visul se conturează abia când ai curajul să te întrebi sincer ce vrei de la viață și să fii dispus să muncești pentru acel răspuns, chiar dacă pare imposibil. Drumul nu va fi drept. Vor exista eșecuri, uși închise, amânări. Dar exact acolo, în acele momente de rătăcire, se clădește forța de a merge mai departe.
Sfatul meu? Nu aștepta validarea lumii ca să îți începi visul. Fă primul pas. În liniște, cu frică dacă trebuie, dar cu credință. Pentru că atunci când crezi în tine cu adevărat, când lupți, cazi, te ridici și înveți, ajungi nu doar unde ți-ai dorit, ci și acolo unde nici nu îndrăzneai să visezi.
Povestea ta nu trebuie să semene cu a nimănui. Dar trebuie să fie a ta. Și merită spusă.
Cel mai frumos moment în carlingă:
Când lumina unui răsărit inundă cockpitul și, pentru o clipă, timpul pare că stă în loc.
Partea preferată a meseriei:
Decolarea, momentul în care se face liniște și simt că sunt exact unde trebuie.
3 esențiale din geanta de pilot:
Licențele, cafeaua și SPF-ul.
Ce i-ai spune copilului din tine dacă l-ai întâlni astăzi?
O să vezi planeta. O să stai într-o vilă pe malul mării, ca-n MTV Cribs. O să ajungi în hotelul ăla despre care vorbeau la Teleenciclopedia, de părea ireal. Dar nu le primești. Le câștigi.
Cu nopți nedormite. Cu uși trântite-n nas. Cu muncă dusă pe tăcute. Fără scurtături. Fără noroc dat gratis. Doar cu curaj și acel ceva care nu te lasă să accepți un „nu” drept final.
Cea mai frumoasă lecție pe care ți-a oferit-o cerul:
Cele mai frumoase zboruri nu sunt cele line, ci cele prin nori grei, acolo înveți cine ești cu adevărat.
_
Credit foto: arhiva personală
Redactor: Mara Lazăr
_
Interviul face parte din ediția print The Woman 2025-2026 – LESS INFLUENCE, MORE RELEVANCE. Aceasta poate fi achiziționată de aici.