Într-o lume în care terapia pare încă un lux sau „o soluție pentru când e foarte rău”, Sorana Kapusta vorbește despre vindecare ca despre un proces profund uman: relația cu sinele, cu ceilalți și cu adevărul personal. Fondatoarea The Hive Community povestește despre cei 26 de ani de terapie personală, despre puterea grupului și despre de ce prezența fizică nu poate fi înlocuită de niciun ecran.
Sorana Kapusta a intrat în terapie cu mult înainte de a deveni psihoterapeut. De fapt, spune că a fost mai întâi client — timp de 26 de ani. Ani în care a învățat ce înseamnă să fii văzut, ascultat și susținut de oameni care știu să rămână acolo, fără să fugă din fața emoțiilor dificile.
„Nu cred că poți face meseria asta fără să îți antrenezi constant tendința naturală de a înțelege oamenii și de a-ți dori să le fie bine”, spune ea. Decizia de a urma psihologia a venit mai târziu, aproape pragmatic: dacă tot petrecea atât de mult timp citind despre oameni și comportamente, de ce să nu transforme această fascinație într-o profesie?
A ales Analiza Tranzacțională după un curs introductiv care i-a oferit, spune ea, un limbaj clar pentru procese interne complicate. Structura Părinte–Adult–Copil și felul în care Eric Berne descrie „jocurile” relaționale i s-au părut nu doar profunde, ci și aplicabile în viața de zi cu zi. „Este o terapie suficient de profundă, dar fără a complica inutil lucrurile. O călăuză înțeleaptă, nu o rețetă.”
De ce vin oamenii astăzi la terapie?
Majoritatea oamenilor ajung în terapie atunci când suferă. Pierderi, rupturi, diagnostice dificile, evenimente neașteptate. Explorarea de sine „în vremuri liniștite” rămâne, încă, o raritate.
Ce s-a schimbat însă în ultimii ani este fundalul emoțional colectiv. Sorana vede tot mai mulți adulți — mai ales peste 40 de ani — afectați de instabilitatea politică și socială globală, dar și tineri care simt că nu mai au repere clare. „Viața era mult mai predictibilă acum 10–15 ani. Din 2019 încoace, nivelul de stres și confuzie este constant.”
De ce The Hive insistă pe întâlniri față în față
The Hive Community a fost gândită ca un spațiu de terapie de grup în format fizic, într-o perioadă în care aproape totul migrează online. Nu din respingere față de tehnologie — Sorana recunoaște beneficiile ei — ci din convingerea că relațiile au nevoie de corp, nu doar de cuvinte.
„Pot să simt tristețea ta în corpul meu. Pot să răspund nu doar cu vorbe, ci cu prezență.” Contactul vizual, liniștea împărtășită, o strângere de mână sau o îmbrățișare oferă un tip de confort pe care ecranul nu îl poate reproduce. „Oamenii sunt făcuți să fie împreună de milioane de ani. O schimbare de câțiva ani nu poate rescrie nevoi atât de vechi.”
Puterea vindecătoare a grupului
Terapia de grup nu este, în viziunea ei, o alternativă „mai slabă” la terapia individuală. Dimpotrivă. Într-un grup securizat, ținut cu grijă de un terapeut atent, rușinea și vinovăția — unele dintre cele mai toxice emoții — își pierd forța.
„Simplul fapt că recunoști propria frică în celălalt te ajută să înțelegi că nu ești singur.” Grupul funcționează ca un spațiu de reparentare, de rescriere a unor povești vechi, de adăugare a unor experiențe bune peste cele dureroase.
Pentru ca fiecare membru să se simtă în siguranță, regulile sunt esențiale: fără judecăți, fără sfaturi, fără interpretări asupra experiențelor altora. Se vorbește doar despre sine, cu respect și confidențialitate.
Cui i se potrivește The Hive
Programul The Hive durează 12 săptămâni și se adresează în special celor care traversează o suferință acută. „Cel mai important lucru este să nu ne izolăm atunci când suferim”, spune Sorana. În aceste trei luni, participanții au șansa să înțeleagă ce li se întâmplă, să normalizeze emoții copleșitoare și să găsească resurse pentru a merge mai departe.
Din experiența ei personală de participant la grupuri, Sorana spune că unul dintre cele mai eliberatoare lucruri a fost realizarea că nu este „atât de specială” — în sensul în care suferința ei nu este unică. „Suntem mult mai asemănători decât diferiți. Grupul mi-a adus auto-acceptare, m-a ajutat să nu mai caut aprobarea tuturor.”
Despre mituri și momentul „suficient de rău”
Unul dintre cele mai frecvente blocaje este ideea că „nu e suficient de rău” pentru terapie. Sorana ar răspunde cu o întrebare: cum va ști cineva că a ajuns la acel moment? Și i-ar propune un exercițiu simplu: o listă de comportamente măsurabile care să indice un nivel de disconfort real — lipsa somnului, plâns frecvent, izolare, consum excesiv de alcool.„Nimeni nu poate fi convins să meargă la terapie și nici nu trebuie. Dar e important să știm unde ne aflăm și când a venit momentul să cerem ajutor.”
Pentru ea, terapia este, în esență, un act de dezvăluire — către cineva capabil să primească fără a răni. Nu este obligatorie și nu este pentru toată lumea. Dar atunci când oamenii din jur nu pot oferi acest spațiu, un terapeut sau un grup pot face diferența.