De peste două decenii, Teodora Migdalovici este un nume de referință în industria creativă, reprezentând România ca ambasadoare a creativității la festivaluri internaționale de top și construind, prin TheAlternativeSchool, un Creative MBA care a devenit un spațiu de formare pentru viitorii lideri ai gândirii creative. A reușit să mobilizeze industria locală către excelență internațională prin specializări, consultanță, lobby și antrenamente intense.
În tot acest parcurs, a definit o formă personală și eficientă de „diplomație privată” – un efort susținut de a contracara clișeele despre România prin proiecte și narative care pun în lumină creativitatea, ingeniozitatea și expresia autentică.
Pentru Teodora, diplomația privată înseamnă două decenii de muncă alături de oameni și companii care au crezut în puterea poveștilor relevante. Acele povești care ne definesc – prin creativitate ca formă de rezistență, prin curajul de a propune alternative vibrante și prin tenacitatea specifică descurcărețului român.
„Știu, pe pielea mea, ce important e să ai nu doar școala vieții, ci și celelalte tipuri de școli, știind cum să navighezi fluent între ele.”
Prin acest interviu, Teodora ne invită într-o incursiune personală – de la Revoluție până în prezent – presărată cu amintiri, lecții de viață și reflecții despre punctul în care se află azi, atât profesional, cât și personal.
Care ai spune că au fost experiențele formatoare care și-au lăsat, în cea mai mare măsură, amprenta asupra ta – nu doar la nivel profesional, ci și la nivel personal? Cum ai descrie procesul prin care ai ajuns să faci ceea ce faci astăzi?
Uite trei critice: Revoluție – Pedagogic – Cannes.
Dacă e un cuvânt care să le subscrie pe toate, acela este Revoluție. Ziua mea pică pe 20 decembrie și, la 14 ani, în loc de evadare la munte în prima tabară și portret pentru Buletin, mi-am petrecut aniversarea și zilele de după în lacrimi, în șoc, cu zgomot de elicoptere și de gloanțe șuierând (părinții locuiau la Politehnică). Eram în fața unui televizor care difuza, în loc de propagandă despre depășirea la hectar, niște imagini cu nuduri stivuite – cadavre ale unor tineri împușcați, care aveau cu câțiva ani mai mult decât mine – și asistam la celebra scenă, din studiourile TVR, în care Caramitru îi zicea lui Dinescu: « Mircea, fă-te că lucrezi ».
Mama nu ne-a lăsat să ieșim în stradă, unde simțeam că mi-e locul. Traumatizată de experiență la cel mai profund nivel al ființei mele, mi-am promis că dacă eu trăiesc, în vreme ce alții mor pe capete pentru libertate, pentru ierarhii valorice pe bune, pentru șansa de a gândi diferit și a te exprima fără teamă, pentru conectarea cu planeta, pentru « mai bine », atunci o să fac din viața mea profesională o dedicație pentru ei – o poveste care să dea, măcar minimal, sens sacrificiului lor.
„Modul de gândire, de simțire, de funcționare al #TheAlternativeSchool are integrate, la subtil, toate aspirațiile generației de sacrificiu.”
După momentul de la 14 ani, când, în cele din urmă, am primit Carte de Identitate, nu Buletin – o diferență aparent irelevantă, în fapt, cu un simbol foarte puternic pentru mine – a mai fost perioada liceului Pedagogic, unde am avut parte de niște profi și colegi excepționali. Am învățat de-am rupt în liceu și am făcut-o cu o plăcere extraordinară – eram încurajați să gândim critic, să ne cultivăm pasiunile. Nu știu dacă vă vine să credeți, dar în perioada olimpiadelor, chiuleam cu zilele – absențe motivate – ca să stau în bibliotecă: internetul nostru de pe vremea aia și sursa de informație care-ți permitea acces nelimitat la aproape tot ce conta pe un topic dat.
Am fost olimpică la română în toți anii de liceu și cred că aderarea la acea cultură a performanței, care te premia pentru gânditul diferit, pentru originalitate, pentru perspectivă unică (pentru ceea ce în advertising oamenii ar numi « insight »), pentru research de calitate, a însemnat enorm pentru ce-aveam să propag ulterior, la #TheAlternativeSchool.
Al treilea moment critic – în primul an de Cannes, pe plaja de lângă Palais, cu Delegates Handbook în brațe, uitându-mă la fotografiile juraților, impecabil editate, la biografiile lor scrise relaxat și expresiv, cu gândul la potențialul imens al industriei de-acasă – mi-am zis: « Nu ne lipsește nimic fundamental, ca să ajungem și noi aici. » Patru-cinci ani mai târziu, deveneam vocea Cannes Lions în România și începeam să implementez, prin educație, evenimente și lobby, tot ce simțeam că e de făcut, ca prezența noastră să fie integrată distinctiv și firesc la ceea ce resimțeam ca fiind un soi de Națiunile Unite ale creativității. Zis și făcut!
Presa te numește „ambasadoarea creativității românești”, dar dincolo de titluri și recunoaștere publică, cum se trăiește acest rol din interior? Cum arată, emoțional și uman, culisele acestei misiuni pe care ți-ai asumat-o? Care e cea mai mare bucurie care vine odată cu el? Și care e acel aspect mai puțin vizibil, poate chiar dificil, pe care l-ai învățat să-l transformi în forță?
Este un montagne russe cu intensități greu de povestit, de la găsit cei mai inspirați studenți, profesori, parteneri, locații pentru evenimente, la implementări cu focus pe detalii micronice. În fiecare an, după festival, merg la sora mea, în Liguria, și, în ciuda rugăminților repetate, nu reușesc niciodată să stau departe de laptop și telefon, în acest tip de vacanță cu rol de „decompresie”.
Ca în orice domeniu, pe lumea asta, în industria de creativitate ai parte de încântare, de revelații pozitive, de o bucurie de nedescris în fața marilor idei și a oamenilor genuin remarcabili, dar e loc și de umbre pe măsură – ego-uri, limitări, politică, interese de toată mâna. Au fost greu de gestionat la început, în anii de pionierat, sunt greu de digerat și acum.
„Mi se șoptește în cască „Cine suntem noi să schimbăm lumea?” și îmi vine să zic că suntem supraviețuitorii celor de la Revoluție.”
Și din nou mi se șoptește în cască – e de data asta, vocea prietenilor – „facem tot ce ține de noi” și asta e gazolina de care am nevoie ca să-mi întind aripile și să zbor cât pot de sus, pentru misiunea mea. Și la ea se adaugă imensa bucurie de a vedea transformarea fabuloasă, cu fiecare generație expusă la experiențele #TheAlternative, din 2005 încoace. Parcursul expresiv al oamenilor, la evoluția cărora ai contribuit fie și cu un pixel, e aditivul necesar, sursa de necondiționată bucurie.
Ce înseamnă, pentru tine, conceptul de „diplomație privată” și ce forme ia acesta atunci când se materializează?
Diplomație privată e ce-am construit în ultimii 20 de ani, cu suportul oamenilor și companiilor care au rezonat la ideea de a adresa clișeele nesuferite despre România, cu soluții de schimbare a percepției, prin cultivarea asocierilor relevante și-n trecut, dar care ne definesc acum, mai mult ca oricând – creativitate ca formă de rezistență, ca expresie identitară care poartă și amprenta descurcărețului, dincolo de bucuria de a pune ceva nou și vibrant în lume, ca alternativă disperată la « a reuși ».
« Diplomația privată » este tema tezei mele de la Masteratul UNESCO în Intercultural Management, susținută în urmă cu doi ani – o demonstrație condensată, pe aproape 100 de pagini, cu zeci de exemple din toată lumea, cu nenumărate referințe de schimbare a percepției prin intermediul talentaților din mediul privat, cu efect palpabil în economie, turism și dincolo de ele, arătând că e un fenomen emergent, eficient, puternic și imposibil de ignorat – gură de oxigen necesară și complementară diplomației cu finanțare publică.
Ce m-am bucurat anul ăsta la Cannes, când am ascultat-o pe Haifa Beseisso, o creatoare de conținut multipremiată, din Middle East, care s-a prezentat ca “digital diplomat”. E încă un răspuns la demonstrația mea că diplomația privată e noul mod prin care mediul antreprenorial, prin cei mai expresivi și talentați oameni ai lui, folosind oportunitatea online-ului planetar, onorează promovarea actualizată a identității naționale, cu succes de casă.
Să zicem că „Diplomația privată” e substituibilă unui mod de gândire tip “Panarchy”, un concept despre coexistență a diversității de sisteme, idei sau forme de guvernare, în care libertatea individuală și respectul pentru pluralism sunt esențiale.
Cum a arătat, pentru tine, acel „aha moment” când ți-ai dat seama că educația poate fi cel mai puternic instrument de schimbare – și nu neapărat politica sau publicitatea în sine?
Prima revelație a importanței educației a fost o discuție cu bunica mea paternă, refugiată în România în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, care m-a învățat că cea mai prețioasă investiție e în studiu și în a ști cât mai mult, din cât mai multe domenii. Când i-am spus că abia aștept să fac 18 ani, ca s-o moștenesc și să fac ce vreau cu banii (în esență, modă), ea mi-a răspuns:
„Dacă mâine mai vine un război și în 24 de ore trebuie să fii la celălalt capăt al lumii, asigură-te că știi destule lucruri ca din a doua zi să fii pe picioarele tale și să-ți câștigi viața cum îți place, din munca ta.”
E și motivul pentru care patru limbi nu-mi sunt străine, dincolo de cea maternă, nu mi-e frică nici de dat cu sapa – ba evadările de tip grădinărit și lucrul cu pământul mi se par un mare cadou. Îmi place munca de diriginte de șantier și știu o mulțime de lucruri care-s contradictorii – de la cum să faci o instalație sanitară, ce tip de căpriori sunt buni la pod, la cum sa tunzi, să coafezi și să faci un machiaj bun, la cum să gândești, să traduci sau să comprimi concepte în imagini, la cum faci o revistă premium de la A la Z, la personal branding pentru CEO și pentru talente de oriunde de pe planetă, pentru oameni care populează top 100 Forbes sau la… lobby și diplomație cu rezultat.
Apoi, ce să zic – de la experiențele orelor de pedagogie din liceu, am avut confirmarea că educația schimbă lumea, cu ochii la ce se întâmplă cu copiii sub influența mentorilor potriviți și a informațiilor bine livrate.
Ca să fiu sinceră până la capăt, cred că „aha moment despre puterea educației” au avut doar cei care, inițial, au tratat cu ignoranță relevanța unei școli cu miză aplicată, conectând lumea, construită pentru noile generații ale industriei de creativitate – cea mai bună dovadă rămânând numărul programelor de profil și al interesului pentru temă, descoperit și cultivat ulterior, după ce #TheAlternativeSchool și-a văzut de treabă și a adus primele rezultate memorabile.
Diplomația privată este un concept pe care l-ai transformat din abstracție în practică vizibilă. Cum arată, în esență, această formă de „influență cu sens”? Și cum ai reușit să construiești în timp încrederea necesară ca să deschizi uși – pentru idei, oameni și proiecte – acolo unde aparent nu exista nici cheie, nici broască?
Pasul 1 – alchimizează frustrarea și transformă clișeele deranjante în material didactic pentru inspirație și pentru « ce-ar fi dacă am schimba modul în care suntem văzuți? ».
Pasul 2 – ascultă-ți instinctul, vezi ce-are de zis cu claritate vocea interioară, dincolo de « ce se cade », « ce-ar zice lumea », « câți bani ai ». Și instinctul – acel gut feeling care-ți zice din stomac ce-ai de făcut, cu maximă siguranță – nu m-a păcălit niciodată.
Și-o să-ți dau un exemplu. Cred că eram în al patrulea sau al cincelea meu an la Cannes și deja mă treceau fiori la gândul că iar trebuie să mă explic, atunci când vine întrebarea fatidică « Where are you from? » și oamenii emit grimase când le spun « România », familiari fiind doar cu clișeele atât de comune despre analfabetism, sărăcie și nu numai. Așadar – cum să transform disconfortul conversației despre România dincolo de clișeu, într-o bucurie nedisimulată și într-un pretext ideal de promo făcut cu convingere?
Pasul 3 – implementează pe modelul « dacă nu există un drum, facem unul ».
V-am zis deja că am o slăbiciune pentru modă, așa că m-am dus la una dintre amicele mele, creatoare de pălării și accesorii pentru cap, și-am rugat-o să creeze câte o pălăriuță pentru fiecare gală și câteva pentru doamnele care urcau pe scena festivalului sau jurizau.
La prima gală, așa cum era ușor de anticipat, străini de toate genurile și națiile au venit la mine să-mi facă fie complimente, fie să mă întrebe de unde-am cumpărat spectaculoasa piesă. Răspunsul a fost « e creația unui designer român » și am continuat conversația, pasionată, cu alte exemple despre creatori români talentati. E! Mai zi ceva neplăcut despre România, într-un astfel de context, dacă poți. Pălăriile au servit drept ice-breaker, iar conversațiile au funcționat, din start, pe frecvență pozitivă.
Anul ăsta, în care am celebrat două decade de diplomație privată, am purtat accesorii create de Beatrice Weber, de la Perfect-Imperfect, realizate prin eco-print vegetal plecând de la amprenta plantelor din pădurile noastre și-am reactivat campania pălăriilor, cu mesajul « Chapeau, Madame », purtând creații semnate Fandacsia – și eu, și tinerele talentate ale delegației. Am și oferit, cu multă plăcere, piese făcute special pentru câteva doamne din comunitatea internațională, de care ne leagă povești profesionale memorabile. Efect garantat. E un gest simplu, realizabil, Instagramabil și cu un ecou incredibil.
Din aceeași serie face parte și activarea cu cărți poștale traducând proverbe românești, ilustrate de premiata Georgiana Chitac. Pe verso – ca încântarea să fie completă – destinatarii aveau acces la un QR code care le facilita accesul la o selecție de studii de caz românești premiate în ultimii 20 de ani, la versiunea digitală a revistei Ladies First și, poate cel mai important – la o comunitate de talentați români gata să joace rol de ghid pentru străinii care doreau să descopere România dincolo de Frunză și Frunzulică, într-o lectură de tip inner circle, cu ce-are ea mai contemporan, mai hip și mai interesant de oferit.
Cum a schimbat #TheAlternativeSchool industria locală – și ce ți-ai dori să știe cititorii The Woman despre acest program ?
Eu pot da un răspuns profund subiectiv. Trăiesc printre oameni unde numerele sunt singurele referințe care contează.
Oare dacă spun că sub influența tuturor programelor noastre, numărul de înscrieri la festival a crescut de la zero la 180, contează? Dar dacă zicem că mii de tineri au fost expuși unui conținut care deschide minți, suflete și perspective și că sute au descoperit experiența directă a intersecției cu peste 80 de culturi creative ale lumii, în ultimii 20 de ani? Dar dacă ne amintim că România a avut primul jurat la festival, înainte de a scora masiv în competiții? Dar dacă povestim cum LadiesFirst, revista despre talent la feminin, a deschis drumul româncelor în ceea ce era până atunci un accelerator de carieră aproape ermetic?
Să mai zicem și despre premiile câștigate de tinerii creativi – unii în anul cand au fost competitori Young Lions, alții ulterior, din postura de seniori, jucând deja „în deplasare”, pentru companii din Franța sau Germania?
Cred că ce mi-aș dori să știe cititorii cel mai mult despre program este că oferă o scurtătură binecuvântată către idei și oameni excepționali, aparținând unor culturi foarte diverse și că o lună, înrolați în modulul intensiv – sau o după-amiază, la un eveniment cum a fost cel de la Brands Talk: Identity and Culture. Eastern European Creativity – le pot schimba modul în care se uită și la industria de MarComm, în mic, dar și la rotițele existenței noastre, pe planeta asta.
Pentru mine, care, în secret, sunt și cel mai pasionat student, experiența fiecărui an e hrănitoare și revelatoare. Dacă ați vorbi cu participanții noștri cei mai pasionați, ceva îmi zice că ați descoperi fix aceleași lucruri.
TheAlternativeSchool – elitistă sau deschisă oricărui talentat focusat, indiferent de resurse?
Anul acesta, cu sprijinul Invizibilii.ro, am lansat ERA – Equality, Representation & Accessibility, un program care a oferit burse talentaților vulnerabili, facilitându-le accesul la specializările școlii și la Cannes Lions. În douăzeci de ani, #TheAlternativeSchool a contribuit la debutul multor parcursuri memorabile –transformări accelerate care, pentru mulți modești excepționali din orașe de provincie sau din familii cu provocări socio-economice serioase, au început cu o bursă, un prim zbor cu avionul, câteva întâlniri și deschideri de perspectivă providențiale, concretizându-se mai apoi în cariere spectaculoase și cochetând inclusiv cu orbita internațională.
Știu că la baza TheAlternativeSchool stă ideea conform căreia „fiecare cultură are o notă a ei, prin care ethosul național e exprimat memorabil, cu folos pentru branduri, societate și, până la urmă, progres global”. Care ai spune că este „acea” notă pentru România?
Tupeu efervescent, irezistibil și constructiv, ieșit din orice previzibil, care face, cu pasiune, un drum expresiv acolo unde nu e unul și, evident, « din rahat, bici », care mai și pocnește.
Sau cum ar zice alții: Chutzpah, boldness, panache, desparpajo, spigliatezza. În lumina lor, « tupeu efervescent » cred că iese cu obrazul curat.
Creativitatea autentică cere vulnerabilitate, iar performanța creativă – încredere în proces, în oameni, în intuiție. Unde se întâlnesc transparența și încrederea în actul creativ și cum încurajezi tu, în ecosistemul pe care l-ai construit, un spațiu în care ideile să se exprime fără frică de judecată sau eșec?
Excludem, din start, personajele cu probleme de comportament. La început, era o categorie specifică de bullies – unii chiar isteți și talentați – gata să ironizeze pe oricine simțeau că e mai necopt sau mai sensibil. Asta strica atmosfera, limita perspectivele și tot ce ținea de brainstorming. Am învățat să fiu fermă, să anunț regulile comunicării constructive și ale unor raporturi sociale armonioase, din start – cine nu rezonează, poate pleca – și lucrurile s-au reglat firesc.
E drept, s-au schimbat și generațiile – Zetterii, prin natură, sunt mai solari, mai deschiși, cu un apetit pentru descoperire și încurajare a „celuilalt” mult mai mare.
Ai folosit un cuvânt magic – Transparența. E ceva în care cred și eu foarte mult, mai ales că subiectivitatea e cea care dă tonul în domeniul nostru. Poți avea oameni competenți, care se uită la aceeași realitate și văd în ea lucruri complet diferite.
Acesta e motivul pentru care, la competițiile școlii sunt invitați jurații de peste tot, din lume, au toți acces la Excelul cu note și observații, tot așa cum, la final, competitorii primesc link-ul aceluiași document, pot vedea toate comentariile juraților, toate notele și tot procesul de selecție. Mai transparent de atât nu se poate.
Ai vorbit despre formarea ta ca un parcurs multidimensional – de la antreprenoriat la diplomație și intercultural management, explorând lumi diverse pe trei continente. Cât de important crezi că este să te diversifici profesional fără să riști să te îndepărtezi de esența ta? Și care a fost cea mai valoroasă revelație despre tine în acest proces de construcție identitară, profesională și personală?
Te poți diversifica oricât de mult. Cât te țin curelele. Când am început să fac LadiesFirst Türkiye, cel mai frumos compliment profesional pe care l-am primit de la directoarea unei influente agenții de media, a fost că sunt un polimat.
Mie îmi plăcea mult mentalitatea Renascentistă și până azi rezonez la oameni care, fix ca o piatră prețioasă impecabil prelucrată, au multe fațete de arătat lumii. Ei își conservă esența și o declină în nenumărate feluri. Substanța rămâne aceeași, curiozitatea, nomadismul în discipline foarte diverse și depășirea limitelor fiind parte din ADN.
Odată la 10 ani, dăm niște premii unor oameni și unor companii cu parcurs remarcabil. În 2025, The Order of Creative Angel a mers la Adrian Păsărică – Orkla Foods – în esență, un client la care și creativii se uită cu respect și care știe muzică, regie, montaj, fotografie, film, știe business, știe PR – nu doar la nivel teoretic, dar și practic. Premiul a mers deopotrivă și la Ursus – pentru cei 140 de ani de performanță în branding.
Dincolo de reverențele pentru echipa care face azi lucrurile memorabile, vreau s-o nominalizez aici pe Gabriela Crețu, care e Vicepreședinte de vânzări – un om de business de excepție, dar care are un instinct pentru design, pentru culoare, pentru originalitate și ieșire din previzibil absolut memorabile.
Mădălin Dragnea, unul dintre remarcabilii profesori de la #TheAlternativeSchool, este un vorbitor redutabil și un analist contemporan al fenomenelor din MarComm, e un savuros comentator vizual al dinamicilor din politică – vezi logo-ul dinamic de la Ciordiș / Nordis –, un animator de excepție și un om care simte muzica tot atât cât simte vizual. Pasăre rară, cu aceeași delicioasă esență și multe formule în care ea este declinată cu cap și suflet.
La 1486, când avea un pic peste 20 de ani, Pico della Mirandola publica „Discurs asupra demnității omului”, o lucrare considerată manifestul Renașterii, despre potențialul nostru virtual nelimitat, postulând că ființa umană este liberă, creativă și capabilă de autodepășire la nemurire, cu educația și spiritul autodidact pe post de motoare.
Leonardo putea să fie și inventator, și arhitect, și anatomist, și inginer, și scriitor. Dürer – și matematician, și filosof, și arhitect, și plastician.
„Dacă la 1500 oamenii descopereau cu bucurie plăcerea incredibilă a evadării în discipline foarte diverse, de ce n-am cultiva-o și în 2025, cu la fel de multă deschidere?”
Nu vedeți că instrumentele contemporane de comunicare ne obligă la acest tip de actualizare, devenind, cu toții, niște oameni de film? De voie, de nevoie, generația Zetterilor și a celor care vin după, vor considera la fel de natural ca scrisul și cititul – sau poate mai natural de-atât – să poată transmite emoție sau informație folosindu-se de montaj, muzică, limbajele vizuale și „motion pictures”.
Ce ai spune că înseamnă să fii un om educat:
Un capabil să știe unde să caute informația când nu știe răspunsul, capabil să zică « jos pălăria » și să mai învețe un pic, atunci când altcineva dă răspunsul înaintea lui.
Dacă ar fi să-ți rescrii biografia în cheie creativă, cu titlu de film, cum s-ar numi? Și care ar fi scena-cheie?
Pioneering. Against all odds – cu scena-cheie: dialogul cu un director de creație pe care l-am invitat să fie speaker în primul an de școală și care mi-a zis că nu investește în proiecte care sunt moarte din start, pentru că la cei 27 de ani ai mei, nu aveam suportul niciunei organizații a industriei, nu aveam bugete matusalemice de promovare și nu aveam sediu. Uitase însă să mă întrebe ce am – viziune, informație, un network local și internațional de excepție, pasiune și știam care sunt nevoile critice ale industriei, într-o perioadă în care nimeni nu părea să le acorde atenția pe care o meritau.
Un vis pe care încă nu ți l-ai îndeplinit:
Teoria zice să nu spui, că nu se mai întâmplă, așa că țin secret, dar promit să fiți primii pe care îi anunț, când devine realitate.
___
Editor:
Credit foto: Arhiva foto a Teodorei