Georgiana Gogolan este arhitect, designer de interior și creatoarea canalului de YouTube „Designing La Dolce Vita”, unde povestește despre designul premium italian și despre arta subtilă de a construi spații în care te simți cu adevărat acasă.
Georgiana a semnat amenajarea interioară a scenei principale a conferinței The Woman 2025, creând un decor elegant și primitor pentru cele peste 800 de participante. Spațiul gândit de ea nu doar că a oferit o atmosferă caldă și intimă speakerilor, dar a și reflectat puterea diversității și esența feminină a evenimentului.
Am stat de vorbă cu Georgiana despre începuturile carierei sale în arhitectură și design, despre cum este să fii antreprenor și creator de conținut într-o industrie atât de dinamică, și despre cum poți transforma spațiile în care locuiești și lucrezi în adevărate surse de inspirație și energie pozitivă.
Ce te-a învățat casa copilăriei tale despre estetică?
Casa copilăriei mele m-a învățat că frumusețea unui spațiu nu este ceva ce primești, ci ceva ce alegi să creezi. Crescând între două lumi – un apartament modest în București și casa mătușii din satul Pietrari – am experimentat încă de mică contrastul între estetică și emoție. În apartamentul nostru din București, estetica nu era pe lista priorităților familiei mele, iar acest gol m-a făcut să simt nevoia să umplu casa cu gesturi mici: flori așezate diferit, culori noi pe pereți, obiecte pe care le reimaginam mereu prin mici proiecte DIY. În schimb, în casa mătușii mele din Pietrari am descoperit armonia absolută dintre spațiu și oamenii care îl locuiesc, echilibrul cald al unei case vii, care se schimbă și evoluează odată cu familia ei. Astfel, am învățat devreme că un spațiu cu adevărat frumos nu e doar o imagine, ci o expresie continuă și sinceră a identității tale, căruia merită să-i oferi aceeași grijă și atenție pe care le-o acorzi oamenilor dragi sau propriei tale imagini.
Ți-ai început formarea ca arhitect, dar ai devenit mult mai mult: curator de emoții, designer de detalii care aduc liniște. Când ai simțit prima dată această transformare?
Arhitectura m-a format ca o școală a clarității: a fost, inițial, o rigoare aproape militară. O disciplină a gândirii care mi-a oferit stabilitate interioară — genul de siguranță care te pregătește să duci orice proiect la capăt. În primii ani de carieră am lucrat la proiecte publice vaste — spitale, ambasade, clădiri diplomatice, turnuri de birouri — și mi-a plăcut ordinea, scara mare, ideea de impact. Dar, în timp, am început să simt că lipsește ceva. Îmi doream să mă întorc la natura mea feminina— să ajung la emoția locuirii.
Așa am ajuns în designul de interior, unde am descoperit o altă ramură a arhitecturii: cea a intimității, a rutinelor personale, a gesturilor care nu se văd, dar care construiesc viața. Aici, mi-am găsit vocea. Ador să intru în povestea cuiva, să observ detalii pe care nici ei nu le conștientizează — și să le ofer un spațiu care îi surprinde prin cât de bine le seamănă. Un spațiu care nu cere nimic, dar oferă tot. Cred că abia atunci am devenit cu adevărat designer: în momentul în care am înțeles că liniștea și firescul pot fi cele mai puternice forme de expresie.
Într-o lume în care se pune presiune pe perfecțiune vizuală, tu ai ales un drum invers. Ce te-a dus acolo?
Perfecțiunea vizuală nu m-a atras niciodată. E rece, predictibilă, statică. Iar eu lucrez cu oameni, nu cu compoziții.
Ceea ce mă interesează este ce se simte într-un spațiu, nu ce se vede prima dată. Cum sună liniștea dintr-o cameră. Cum cade lumina într-un colț pe care nu l-ai fotografiat niciodată. Cum un material natural îmbătrânește frumos, fără să-și piardă farmecul. Am înțeles devreme că oamenii nu își doresc o casă de poză — își doresc un acasă care in care sa se recunoască, să îi liniștească, să îi cuprindă. Așa a devenit designul, pentru mine, o formă de prezență tăcută. Construiesc un fel de fundal viu, care le permite oamenilor să fie ei înșiși si se premediteze următoarele schimbări.
Femeile își revendică azi mai mult ca oricând spațiul — în societate, dar și în propriile case. Cum simți tu acest nou tip de clientă? Ce caută cu adevărat?
Lucrez adesea cu cupluri tinere, aflate la început de drum. Sunt oameni care construiesc o identitate comună, mai mult decât o casă. Dar în mijlocul acestei dinamici, eu privesc mereu către ea. Femeia.
Pentru mine, ea e firul de tensiune frumoasă care ține totul în echilibru. Casa visurilor ei e rar doar o imagine dintr-un moodboard. E o conversație tăcută între ceea ce este și ceea ce aspiră să devină.
De multe ori, vine cu idei preluate din cotidian, din tendințe, dintr-un algoritm vizual care nu-i aparține. Iar partea mea preferată este tocmai aceasta: să o ghidez ușor înspre esența ei. Să deconstruim împreună. Să lăsăm la o parte zgomotul și să rămânem cu un spațiu care se simte… ca ea.
Asta încercăm să facem și la Space Casuals: să construim interioare care nu impun, ci oglindesc. Spații care se simt ca o ținută relaxată de weekend — acea stare rară în care nu trebuie să demonstrezi nimic, pentru că totul e exact așa cum trebuie.
Recent, am început un proiect cu Ileana Sterp. E o experiență frumoasă, pentru că nu lucrăm doar cu planuri, ci cu obiective de viață, cu multe versiuni ale ei în transformare. Iar când clientul are curajul să fie deschis, designul capătă profunzime — și devine o formă de însoțire, nu doar de amenajare.
Ai amenajat scena principală de la The Woman pentru peste 800 de femei. Ce emoție ai vrut să rămână acolo?
Când am început să gândesc scenografia pentru The Woman, m-am întrebat: Cum poate o scenă să îmbrățișeze 800 de femei complet diferite — și totuși să le facă pe fiecare să se simtă acasă?
Mi-am dorit ca scena să nu domine, ci să susțină. Să fie prezentă, caldă, vie — o metaforă vizuală pentru diversitatea și forța feminină.
Am lucrat cu piese de la Natuzzi, un brand italian rafinat adus în România de Camelia Șucu, un pionier al designului premium în Romania. Am ales texturi diferite — piele, catifea, lemn, marmură — fiecare reprezentând o tipologie de femeie. Unele directe și sculpturale, altele moi și fluide.
Decorul a fost neutru ca paletă, dar plin de emoție: lumini de la Flos, mese din marmură cu accente tactile, și flori care vorbeau despre renaștere, primăvară, reîntoarcere la sine. A fost un trio creativ: La Vie en Rose, Bold Events și eu, lucrând împreună la o energie care să spună: e loc pentru tine aici.
Am vorbit, la final, cu Monica Munteanu — una dintre invitatele-cheie — și mi-a spus ceva ce am păstrat aproape: „Aceasta a fost scena care mi-a vorbit cel mai mult. O scenă caldă, sinceră, unde m-am simțit exact cum sunt. Aici vreau să revin”. Și cred că exact asta am vrut să rămână acolo: un sentiment de înțeles, de conținut, de apartenență.
Ce înseamnă, în viziunea ta, un spațiu feminin? Nu decorativ, ci esențial, tăcut și puternic în același timp.
Pentru mine, un spațiu feminin nu are legătură cu stereotipurile clasice — roz, floricele sau accente decorative.
Este, în schimb, un spațiu gândit cu mare atenție și grijă la detalii. E ca atunci când faci curățenie și, după ce termini, te simți ușoară, eliberată. Are echilibru, are lumină caldă, are texturi care te fac să te simți bine — covorul moale pe care pășești, canapeaua în care te afunzi și care parcă îți cunoaște deja corpul. Are acel parfum discret de cameră, care devine ca o semnătură personală.
Și mai are ceva: o energie calmă, aproape tăcută, care reflectă starea interioară a femeii care locuiește acolo. E un spațiu în care simți că cineva și-a pus toată grija și iubirea în fiecare detaliu — și tocmai asta îl face cu adevărat feminin și puternic.
Canalul tău de YouTube „Designing La Dolce Vita”, a devenit un loc unde educi, inspiri și aduci designul conștient mai aproape de oameni. Ce te-a determinat să creezi acest tip de conținut?
Viața e plină de întâmplări care, la început, par accidentale. Apoi, când te uiți în urmă, înțelegi că toate au fost parte dintr-un plan mai mare.
Canalul meu de YouTube, Designing La Dolce Vita, a început, de fapt, cu o vizită la Cluj. Eram acolo pentru a supraveghea șantierul casei unei prietene foarte bune, un proiect drag care m-a ținut în oraș câteva săptămâni si care m-a și făcut să mă mut din București. Exact în perioada aceea a avut loc Deco Days — un eveniment care aduce branduri de design în fața publicului larg. Acolo am întâlnit primul dealer de mobilier premium Made in Italy.
Am primit o invitație de a merge la Milano împreună cu echipa mea într-o vizită de studiu și, instinctiv, m-am gândit cum ar fi să documentez vizual această experiență. Deja documentam des produse și idei pentru clienții mei. Dar atunci s-a aprins scânteia: dacă toate aceste descoperiri pot ajuta și pe altcineva?
Așa a apărut primul episod de YouTube. Apoi al doilea. Și, într-un singur an, am ajuns să iau interviuri cu oameni la care nici nu visam la început: Tonino Lamborghini, Paolo Bestetti — CEO Baxter Made in Italy, Lesley Zamor — designer din New York, echipa Barovier & Toso — cea mai veche companie de sticlărie din lume.
Am vorbit cu femei vizionare care au schimbat fața designului în România, cum este Camelia Șucu — care a apărut în primul episod al podcastului meu „Design in Every Form”. Am ajuns să colaborez cu branduri precum Poltrona Frau sau Dolce&Gabbana.
Ceva ce a pornit dintr-o curiozitate personală, a crescut firesc — pentru că a fost autentic. Și cred că asta e frumusețea lucrurilor care îți sunt destinate: nu forțezi, dar ele înfloresc, într-un ritm propriu, în moduri pe care nici nu ți le imaginai.
Azi, Designing La Dolce Vita e o comunitate, o sursă de inspirație pentru oameni care vor să trăiască mai conștient, un loc în care învățăm împreună ce înseamnă arta de a trai frumos.
În fiecare episod, vorbești despre materiale, lumini și texturi, dar și despre alegeri conștiente. Crezi că o casă poate educa? Poate transforma o femeie?
Eu cred cu toată convingerea că o casă poate educa. Te poate învăța să ai grijă de tine, să te oprești, să alegi conștient. Asta înseamnă pentru mine conscious living — nu un stil de viață „curat” sau minimalist, ci o relație conștientă cu spațiul tău. Să știi de ce ai ales un anumit material. Să știi de ce te liniștește o anumită lumină. Să îți construiești o rutină care nu te epuizează, ci te susține.
Am văzut asta în multe dintre clientele mele. Mai ales în femei care se aflau într-un moment de tranziție: deveneau mame, se mutau împreună cu partenerul, sau pur și simplu începeau o nouă etapă de viață. Uneori, când ne apucăm de proiect, nu știu exact ce vor. Îmi arată imagini din reviste, colecții de pe Pinterest. Dar dacă ai răbdare să le asculți cu adevărat, să le întrebi despre viața lor, despre cum vor să se simtă, nu doar despre cum vor să arate casa — atunci încep să se deschidă.
Și acolo începe magia: când o femeie își dă voie să-și imagineze un spațiu care o hrănește, care o susține, care o reprezintă. Când realizează că nu trebuie să copieze un trend, ci să creeze ceva al ei. Spațiul devine aliatul ei. Un fel de antrenor tăcut, dar constant, care îi amintește cine e și încotro merge.
Și da, cred că o casă poate transforma o femeie. Pentru că, atunci când te vezi în jurul tău, când totul în spațiu spune ceva despre cine ești — începi să te iubești mai mult. Iar asta schimbă tot.
Ai colaborat cu branduri ca Poltrona Frau, Baxter sau Natuzzi, dar și cu evenimente culturale și sociale. Ce cauți într-un proiect ca să spui „da”?
Mereu am simțit că sunt un fel de Christopher Columb contemporan. Doar că, în loc de continente, descopăr perspective noi, materiale, povești și tipuri de oameni care mă fac să mă reîntorc la masa de lucru cu ochii puțin mai larg deschiși.
Poate și pentru că, încă din facultate, am locuit în locuri care m-au provocat profund — Mostar, Bruxelles, Bangkok. Fiecare oraș m-a schimbat. M-a obligat să-mi recalibrez sensibilitatea, să învăț din nou cum se trăiește, ce înseamnă „acasă” pentru altcineva.
Asta caut într-un proiect: senzația că mă așteaptă o lume nouă. Poate că e vorba de o familie care își construiește prima casă. Poate un brand care vrea să spună o poveste prin design. Nu contează cât de mare e provocarea — dacă simt acea curiozitate care mă face să încep să întreb, să desenez, să caut, atunci știu că e un „da”.
Un proiect bun te face să explorezi, să renunți la rețete și să asculți. Nu doar clientul, ci și versiunea ta viitoare. Cea care o să iasă din proces mai atentă, mai intuitivă, poate chiar mai curajoasă.
Și da, recunosc — sunt puțin dependentă de sentimentul acela: când simți că ai descoperit ceva nou în lume și, în același timp, în tine.
Se spune că designerii văd lumea altfel. Ce vezi tu, într-un spațiu gol, acolo unde ceilalți nu văd încă nimic?
Să fiu sinceră, nu cred că am văzut vreodată în viața mea un spațiu cu adevărat gol. Mintea mea e deja „pe treabă” din secunda în care am trecut pragul unei camere. E ca și cum s-ar deschide automat o aplicație de design în capul meu, iar eu aș începe să mut pereți, să ajustez lumini, să adaug texturi. Când cineva mă invită prima dată în vizită, după 10 minute eu deja i-am reconfigurat toată casa în minte — și mă abțin cu greu să nu-i spun cum i-ar sta mai bine canapeaua lângă fereastră. E un reflex de designer, dar și o curiozitate sinceră: vreau ca fiecare spațiu să-și atingă potențialul.
În arhitectură, însă, viziunea nu vine instantaneu. E nevoie de o gândire sistemică și de o etapizare riguroasă. Un proiect bine construit începe cu întrebări esențiale — despre funcțiune, context, proporție — și se dezvoltă în pași clari, prin studiu, observație și modelare repetată. Am învățat să îmi dau timp. Unele idei trebuie lăsate să fermenteze. Să fie testate, puse la îndoială, reconstruite.
Arhitectura, spre deosebire de designul interior, are o greutate structurală și socială: nu creezi doar forme frumoase, ci structuri care influențează vieți, rutine, orașe. Și trebuie să fii foarte conștient de responsabilitatea asta.
Lucrez de 10 ani în domeniu și încă nu simt că „sunt arhitect” în sensul deplin al cuvântului. Cred că arhitect devii cu adevărat abia după mulți ani de proiectare, nu după o diplomă. Încă mă formez, și poate tocmai asta mă ține atentă, curioasă, deschisă — în fiecare spațiu nou, văd nu doar ce poate deveni el, ci și ce pot deveni eu.
Ai o rutină când începi un proiect nou? Un fel de ritual personal prin care „intri” în casa celuilalt?
Aproape fiecare proiect începe cam în același mod: o recomandare de la un fost client, sau cineva care mă găsește pe Instagram și mă contactează direct. Primul meu gest este să-i trimit un chestionar atent gândit, în care aflu detalii esențiale despre tipul de proiect dorit, stilul preferat, dacă au mai lucrat înainte cu un arhitect sau designer. Îmi ajută enorm să simt din start personalitatea celui care mă contactează și să văd dacă rezonăm ca stil și ca viziune.
Apoi urmează o primă conversație — online sau offline — și o vizită la fața locului, pentru a cunoaște casa sau terenul. E o etapă pe care o ador, pentru că e primul moment de contact real cu spațiul, dar mai ales cu oamenii. Din acel moment, încep să construiesc mental o poveste pentru ei.
Proiectul efectiv îl livrez în general cam în trei săptămâni după semnarea contractului, însă majoritatea clienților mă contactează cu 3-4 luni înainte, tocmai pentru că lucrez extrem de personalizat și nu accept mai mult de trei proiecte pe lună. Proiectele mele durează în medie între șase luni și un an până la finalizare, iar unele se suprapun. Tocmai de aceea sunt foarte atentă în selecția clienților. Știu că urmează să petrecem aproape jumătate de an împreună, și vreau ca acest timp să fie valoros pentru ambele părți.
Îmi place să fiu prezentă, să le ofer sprijin permanent, inclusiv pe șantier, unde lucrurile pot deveni adesea dificile sau stresante. Sunt momente în care își pierd răbdarea din cauza întârzierilor sau problemelor neprevăzute, dar întotdeauna revenim împreună la randările inițiale, la acea viziune clară care îi readuce la entuziasmul inițial. Cred că tocmai acest parcurs intim, în care le aflu rutina, preferintele de design și micile hobbyuri, ne apropie profund. La final de proiect putem descoperim că am devenit prieteni.
Procesul meu nu se termină la șantier. Merg până la cel mai mic detaliu, de la decorarea finală până la personal shopper și ședința foto care marchează încheierea procesului. Pentru mine, fiecare proiect este o poveste în care sunt profund implicată, și tocmai asta îl face valoros pentru client, dar și pentru mine ca designer.
Care e cel mai mic detaliu de design în care ai pus cea mai multă dragoste? Ceva ce probabil clientul nici n-a observat, dar care pentru tine a contat enorm.
Într-un proiect recent, pentru un cuplu tânăr care avea primul copil, am petrecut ore întregi alegând locul perfect pentru un detaliu minuscul — un colț discret lângă fereastra din dormitor, unde lumina dimineții cădea exact cum trebuia. Am gândit acolo o bancă încorporată, moale și subtilă, aproape invizibilă la prima vedere. Știam că ea va deveni, de fapt, inima casei. Un loc unde mama va sta cu copilul în brațe la primele ore ale dimineții, un spațiu în care ea va avea, în fiecare zi, câteva minute doar ale ei. Probabil că nimeni altcineva nu a observat câtă grijă am pus în acea bancă, dar pentru mine a fost esențială. Acele câteva minute de liniște și lumină naturală puteau deveni, fără ca ei să știe, cea mai frumoasă amintire a începutului vieții lor în trei.
Dacă ai putea pune un mesaj în fiecare casă pe care o creezi, ce ar spune acel mesaj?
Dacă aș putea lăsa un mesaj în fiecare casă pe care o creez, ar fi mai degrabă o vibrație decât un cuvânt.
Ar spune, fără să rostească: „Trăiește frumos. Respiră adânc. Fii tu însăți, complet.”
Pentru mine, o casă nu este doar despre ce vezi, ci despre ce simți când nu mai privești nimic. E acel fior cald când pășești pe un material care te liniștește. E liniștea dintre două piese de mobilier care nu concurează, ci se completează. E lumina care cade perfect la ora cinci, deși nimeni nu a vorbit despre ea în ședințele de proiectare.
Creez spații ca pe niște partituri vizuale: gândite cu precizie, dar trăite instinctiv. Spații care spun „aici ești bine”.
Pentru mine, acesta e sensul din spatele Designing La Dolce Vita: un mod conștient, senzorial și tandru de a trăi.