Cunoscută publicului larg prin tehnica sa vocală inedită – yodelling-ul –, ILINCA s-a făcut remarcată încă din 2016, când a ajuns în semifinala emisiunii Vocea României. Fascinată de diversitate și atrasă de rădăcinile folclorice, artista a combinat influențele internaționale care i-au marcat copilăria cu propriul stil vocal distinct, definindu-și astfel identitatea artistică. Christina Aguilera i-a insuflat dorința de a îmbina forța vocală cu sensibilitatea interpretativă, iar Freddie Mercury a rămas o sursă de inspirație pentru prezența scenică și curajul de a-și spune povestea prin muzică.
Pentru ILINCA, muzica nu a fost niciodată doar un instrument artistic, ci un mod de viață, o cale de exprimare autentică și un spațiu de reflecție personală. De la primele experimente cu yodelling-ul la participarea la Eurovision 2017, când a adus României cel mai bun rezultat din ultimul deceniu, până la piesele sale recente, care combină activismul social cu expresia artistică, călătoria sa muzicală vorbește despre curaj, libertate și autenticitate.
„Mă bucur enorm că am scăpat de zidurile din mintea mea, care mă închideau într-o cameră din care nu puteam să ies din teama de a nu greși. Acum muzica pare mult mai permisivă pentru mine, și o practic cu și mai mult drag știind că, pentru mine, nu există reguli.”
Am povestit cu ILINCA despre relația ei profundă cu muzica, despre cum transformă vulnerabilitatea în forță și despre modul în care arta poate fi un instrument de protest și solidaritate în societatea actuală.
Cum a arătat, pentru tine, primul moment când ți-ai dat seama că muzica s-ar putea să fie “your thing”? În ce feluri a evoluat și s-a schimbat relația ta cu muzica de la momentul respectiv până astăzi?
Este interesant să încerc să identific un moment anume, pentru că nu reușesc să îl găsesc. Cred că am știut dintotdeauna că iubesc muzica; crescând într-o familie de muzicieni, probabil că acest lucru mi-a fost insuflat chiar înainte să îmi dau seama cât de mult îmi place.
Relația mea cu muzica este într-o continuă evoluție, dar, în prezent, simt că am ajuns să o iubesc cu totul – cu bune și cu rele. M-am împăcat cu ideea că nu întotdeauna rezultatul va fi exact așa cum îl aud în cap, odată ce îl transpun pe hârtie. În trecut, mă frustra dacă ceva nu ieșea conform imaginației mele, dar am ajuns să înțeleg că muzica are propria ei minte și că uneori poate simți mai bine decât tine când nu ești sincer sau autentic.
Yodelling-ul e o tehnică vocală atipică în peisajul muzical românesc – dar tu ai transformat-o într-un element definitoriu al identității tale artistice. De ce yodelling și nu o altă tehnică vocală? Ce te-a atras spre această zonă sonoră? Ce loc ocupă astăzi în expresia ta artistică?
Yodelling-ul m-a atras datorită sunetului său extrem de distractiv și amuzant. Am auzit pentru prima dată această tehnică pe când aveam vreo 11 ani și nu m-am mai oprit până nu am reușit să o înțeleg și eu.
Mi se părea un stil care făcea oamenii să zâmbească negreșit, iar pentru mine reprezenta o zonă artistică care merita explorată. Probabil că, fiind copil, acest gen de muzică rezonează foarte mult cu felul meu de a fi – mereu vesel, glumeț și pus pe șotii.
Aceeași tehnică muzicală deosebită te-a propulsat și în 2017, atunci când ai reprezentat România la Eurovision Song Contest 2017, unde te-ai clasat pe locul 7 în finala de la Kiev – cel mai bun rezultat obținut de România în ultimul deceniu. Ce ai învățat despre tine în tot acel proces – dincolo de expunere, voturi și succes?
Am învățat enorm odată cu experiența Eurovision, dar cea mai importantă lecție pentru mine a fost să înțeleg că pot.
„Am crescut mereu cu o doză de neîncredere în mine, despre care, mai târziu, am ajuns să înțeleg mai multe. Participarea la Eurovision m-a făcut să mă întreb dacă nu cumva sunt, de fapt, atât de bună pe cât mi se spune.”
La început, simțeam că sunt un impostor: credeam că i-am păcălit pe oameni cu yodel-ul meu, că le-am „luat ochii”, toate acestea existau doar în mintea mea. Însă odată cu participarea, unde am făcut mult mai mult decât să cânt, percepția mea s-a schimbat și am câștigat multă mai multă încredere în mine.
De-a lungul timpului, cum ai simțit că ți s-a transformat relația cu muzica? A fost o constantă de refugiu? O formă de protest? O prietenă alături de care ai crescut și care ți-a crescut alături?
Cred că am trecut prin toate etapele posibile în relația mea cu muzica. De la obsesia copilăriei, la respingerea ei atunci când colegii mei se jucau, iar eu trebuia să studiez, apoi la reîndrăgostirea de ea când am realizat că o pot modela după bunul meu plac, și până în prezent, când muzica reprezintă totul pentru mine.
Mă înconjoară în fiecare zi și, oricât de dramatic ar suna, nu aș putea trăi fără ea, fără să o practic. Este o parte atât de importantă din mine încât simt că, dacă aș pierde-o, m-aș evapora.
De curând, ai lansat piesa Femme Fatale, o piesă care este un manifest muzical inspirat din realitatea dură a societății. Știm că piesa este inspirată de creșterea alarmantă a cazurilor de violență împotriva femeilor din România și de protestele recente care cer protecție, dreptate și schimbare. Cum s-a simțit, pentru tine, procesul emoțional din spatele acelei sesiuni de creație? Când ai știut că ai reușit să aduci piesa într-un punct în care să-ți dorești să o împărtășești publicului?
Procesul de creație al melodiei “Femme Fatale” a fost mai rapid decât al oricărei alte piese pe care am scris-o. Tot ce exprim acolo exista deja în mine, doar că nu știa cum să iasă la suprafață și, iată, s-a materializat sub forma unui protest muzical.
Piesa am scris-o și am produs-o într-o singură zi. Mă trezisem dimineața și citisem știrea despre cel de-al 29-lea femicid din 2025, iar fraza „mi-a fost fatal să mă nasc femeie” mi-a răsunat instantaneu în minte. De acolo, restul a constat doar în mici ajustări muzicale.
„Mi-a fost fatal să mă nasc femeie” – din păcate, nu e doar un vers desprins din piesa Femme Fatale, ci o realitate care doare. Ce reacții ai primit după lansarea piesei și ce mesaj speri să rămână cu oamenii după ce o ascultă? Care este un lucru pe care crezi că-l putem face fiecare dintre noi, în fiecare zi, ca să ne fie un pic mai ușor să fim femei?
Cele mai multe reacții le-am primit de la alte femei, care la rândul lor simțeau să spună exact ce am zis eu în piesă. Un comentariu nu cred că mi-l voi putea scoate de pe retină: “mă doare carnea de la melodia asta: semnat, o femeie ce merge și ea cu cheia între degete”.
Femicidul nu este un act „impulsiv”. Este vârful icebergului unei societăți care tolerează controlul, abuzul și ura față de femei. Să fii femeie în România poate fi fatal. Nu pentru că ești slabă, ci pentru că sistemul te lasă singură exact când strigi cel mai tare. Cred că cel mai important este să nu tăcem, să fim cât mai vocali și prezenți în mediul online și peste tot, doar așa putem schimba ceva.
Cele mai multe reacții le-am primit de la alte femei, care, la rândul lor, simțeau nevoia să spună exact ce am exprimat eu în piesă. Un comentariu nu cred că mi-l voi putea scoate de pe retină: „Mă doare carnea de la melodia asta: semnat, o femeie ce merge și ea cu cheia între degete.”
Femicidul nu este un act „impulsiv”. Este vârful icebergului unei societăți care tolerează controlul, abuzul și ura față de femei.
„Să fii femeie în România poate fi fatal – nu pentru că ești slabă, ci pentru că sistemul te lasă singură exact când strigi cel mai tare.”
Cred că cel mai important este să nu tăcem, să fim cât mai vocali și prezenți, atât în mediul online, cât și în viața reală; doar așa putem produce schimbarea.
Într-o societate în care femeile încă mor „cu ordinul de restricție în buzunar”, ce rol crezi că pot avea artiștii în a amplifica vocile care altfel rămân tăcute?
„Nu cred că o piesă, un album, va salva pe nimeni. Nu cred că vor schimba lumea, sau că vor schimba o societate „stricată”, dar cred că ele pot aduce oamenii împreună.”
Muzica a fost folosită ca instrument de protest dintotdeauna, atât de multe genuri muzicale s-au născut din nemulțumiri față de lumea în care trăim: Hip-Hop-ul, Punk-Rock-ul, Reggae și așa mai departe. Toate aceste genuri au adus laolaltă oameni ce simțeau să lupte pentru aceleași cauze, fie ele pacea, libertatea sau o luptă împotriva rasismului.
Cred că prin muzică, artistul poate oferi publicului o comunitate unde să se simtă în siguranță, să se regăsească, să își verse durerile, sau chiar să inspire publicul să vorbească despre tragediile care sunt trecute cu vederea. Asta am vrut și eu să fac prin “Femme Fatale”. Să invit la discuție, la protest, la manifestare și să ofer femeilor de pretutindeni o voce, să știe că nu sunt singure, că împreună suntem mai puternice.
Ce te înfurie cel mai tare în discursul public despre femei în România? Și ce te face, totuși, să rămâi optimistă?
Cel mai tare mă înfurie felul în care discursul public din România reduce femeile la roluri. Fie de „soții”, de „mame”, sau de „victime” și cât de des se minimizează experiențele lor reale, mai ales când vine vorba de violență, discriminare sau hărțuire. Mă revoltă că, în loc să discutăm despre drepturi, siguranță și libertate, se aduc mereu în prim-plan stereotipuri morale sau culturale care pun vina tot pe umerii femeilor.
Ce mă face să rămân optimistă este că văd din ce în ce mai multe femei tinere care refuză să mai accepte aceste tipare, care își cer vocea, care scriu, cântă, protestează și nu mai tac. Schimbarea nu vine peste noapte, dar faptul că există solidaritate și curaj în generațiile noi îmi dă încredere că discursul public despre femei se va schimba radical, din ceva reductiv și marginalizant într-un spațiu de afirmare, putere și diversitate.
În 2025 ai lansat “Balkan Mama” – un proiect care aduce în prim-plan rădăcini, identitate și o estetică muzicală aparte. Ce ai descoperit despre tine lucrând la acest album alături de Gadjo Dilo?
Am aflat una dintre cele mai valoroase informații din cariera mea. Încercând să îmbin lăutăria cu ritmuri moderne, am întâmpinat adeseori dificultăți din punct de vedere muzical, și am ajuns să apelez la alte culturi, precum cea spaniolă, sau cea arăbească. Inspirându-mă din cultura lor, îmi tot răsuna în minte întrebarea „dar oare e corect? Oare e în regulă să îmbin atâtea zone muzicale laolaltă?”, iar după luni de zile de lucrat la acest album, cred că am ajuns la cea mai valoroasă concluzie din viața mea: e în regulă să faci orice în muzică.
Muzica este libertate; exprimarea nu are granițe; și, de cele mai multe ori, cele mai frumoase piese se nasc din haos, amestecături și așa mai departe.
Pregătești acum primul tău album solo. Ce ne poți spune despre universul sonor și tematic în care ne vei duce? Ce ILINCA o să descoperim pe acest album?
Veți descoperi o ILINCA foarte sigură pe ea. Cum am spus și mai sus, acum știu că nu există granițe în exprimare și voi vorbi mult mai sincer și direct în muzica mea. Ca sound, nu voi uita de pasiunea mea pentru rădăcinile culturale și, desigur, nici de inflexiunile vocale cu care v-am obișnuit.
De asemenea, veți descoperi o vulnerabilitate pe care nu am mai arătat-o în muzica mea până acum, cel puțin nu în aceeași măsură.
Ce te inspiră astăzi – nu doar ca artistă, ci și ca femeie? Din ce spații interioare vine muzica ta în prezent?
Mă inspiră oamenii, poveștile lor de viață și luptele interioare pe care le duc pentru a deveni mai buni. Mă inspiră comedia, mă inspiră tristețea, mă inspiră durerea. Mă inspiră muzica care exprimă libertate, cum sunt rock-ul și lăutăria.
„Mă inspiră femeile puternice, cele care răzbesc într-o societate patriarhală.”
Mă inspiră în mod deosebit capacitatea de a transforma vulnerabilitatea în artă. Ca femeie, am crescut într-o cultură care îți cere să fii „cuminte”, „acceptată”, să nu deranjezi. Dar muzica mea izvorăște exact din acel spațiu interior în care refuz să mai fiu micșorată. Vine din furie, din dorința de libertate, dar și din fragilitatea pe care am învățat să o privesc nu ca pe o slăbiciune, ci ca pe o forță.
Ce rol joacă încrederea – în tine, în procesul creativ, în echipa din jurul tău – în felul în care alegi să-ți construiești drumul artistic? Și cât de importantă e transparența, mai ales atunci când muzica ta poartă mesaje cu impact social?
Încrederea este fundamentală. Ca artistă, dacă nu am încredere în mine și în proces, totul se clatină. Creația nu este niciodată liniară; are suișuri și coborâșuri, dar încrederea îmi oferă puterea de a merge mai departe chiar și atunci când apar îndoieli. Încrederea în echipă este la fel de esențială: muzica mea este un spațiu vulnerabil, iar oamenii din jur trebuie să fie prezenți nu doar tehnic, ci și uman, cu respect și sprijin real.
Cât despre transparență, cred că este vitală mai ales atunci când mesajele sunt sociale. Nu poți vorbi despre teme dificile – violență, discriminare, nedreptate – fără a fi sincer. Publicul simte imediat când spui un adevăr și când porți o mască. Pentru mine, muzica nu este doar entertainment, ci și responsabilitate, iar transparența este ceea ce leagă arta de autenticitate și de schimbarea pe care vreau să o văd.
Cum reușești să trasezi limite între viața profesională și cea personală, între ceea ce expui public comunității tale (pe rețelele de social media, spre exemplu) și ceea ce păstrezi privat, pentru tine? Care sunt limitele pe care le impui transparenței, pentru a păstra în continuare încrederea fanilor tăi în proiectul tău muzical?
Pentru mine, delimitarea dintre viața profesională și cea personală ține de respectul față de mine însămi. Îmi place să fiu deschisă cu comunitatea mea, dar aleg cu grijă ce las să se vadă și ce rămâne doar al meu. Muzica mea este vulnerabilă și foarte personală, însă asta nu înseamnă că tot ce trăiesc trebuie expus public.
Aceste limite sunt sănătoase pentru mine și, cred, sporesc valoarea transparenței: ceea ce arăt este autentic, nu forțat. Încrederea fanilor nu se construiește prin a expune totul, ci prin sinceritatea a ceea ce aleg să împărtășesc.
Dac-ar fi să sumarizezi povestea omului ILINCA în nu mai mult de trei piese de-ale tale lansate până acum, care ar fi acestea? Ce spun ele despre parcursul tău personal și artistic de până acum?
Aș alege prima piesă lansată de mine vreodată, și anume “Ardelean Show”, pentru că ea arată povestea unei fete simple, care vine într-o lume mare și încearcă să se adapteze, dar nu uită de rădăcinile ei niciodată.
Mai apoi, cred că “Balkan Mama” este o piesă ce arată un pic din nebunia mea, un pic din pasiunea mea pentru rock și lăutărie, iar în final “Femme Fatale” pentru sensibilitate, sinceritate și lupta constantă cu societatea.
Exact în această ordine, mi se pare că arată o evoluție atât personală cât și profesională foarte evidentă, care mă face să fiu mândră de mine.
Când te gândești la moștenirea ta artistică, la ceea ce vrei să rămână după tine – dincolo de versuri, scene și aplauze –, ce ți-ai dori cel mai mult să ajungă la oameni?
Când mă gândesc la moștenirea mea artistică, nu mă interesează doar să rămână câteva cântece sau aplauze, ci energia din spatele lor. Mi-aș dori ca oamenii să simtă că prin muzica mea au primit curajul să fie liberi, să-și accepte vulnerabilitatea și să-și trăiască adevărul.
Aș vrea ca ceea ce rămâne după mine să fie un semn că o femeie poate să-și construiască propriul drum, fără să se conformeze tiparelor, și că arta poate să fie și spațiu de rezistență, și spațiu de celebrare.
Designerul român cu ale cărui creații te identifici cel mai mult:
Raul Matiș – Matish Subculture.
Culoarea care simți că te reprezintă cel mai bine:
Albastru.
Cum te-ar descrie prietena ta cea mai bună:
Am întrebat-o pe sora mea cum m-ar descrie, și mi-a răspuns: „Te văd ca pe culoarea galben, pentru că mereu faci totul mult mai distractiv și luminos. Și dai și sfaturi bune.”
Cel mai important sfat pe care l-ai primit la început de drum:
„Să nu uiți de unde ai plecat.” 😊
Un loc vizitat, care s-a transformat în inspirație pentru o piesă scrisă ulterior:
Brisbane, Australia.
Melodia pe care o ai pe replay în această perioadă:
“Marrakech” – Riff Cohen.
O întrebare care ți-ai fi dorit să-ți fie adresată într-un interviu, dar care nu a fost până acum, și răspunsul la aceasta:
– „Știi să gătești?”
– „Da, chiar foarte bine, este cea de-a doua mea pasiune.”
_
Editor:
Credit foto: Eduard Diaconu, David Kato