Între gest, vulnerabilitate și forță, pictura Anca Brânzaș construiește un univers profund personal, în care corpul, emoția și imaginarul simbolic se împletesc într-o narațiune fluidă și intensă. Lucrările sale vorbesc despre fragilitate, tensiune, libertate și abandon, despre nevoia de autenticitate într-o lume tot mai controlată și standardizată.
Parcursul său artistic, construit între formarea academică din România și experiențele internaționale din Italia, Germania și Franța, a contribuit la cristalizarea unui limbaj vizual recognoscibil, dominat de gest, culoare și expresivitate. Expoziția As If It Were Real, prezentată la Meron Gallery, devine astfel un spațiu al confruntării cu sine, al adevărului emoțional și al explorării identității prin pictură.
O conversație despre începuturi, frică, curaj, disciplină și abandon, despre pictură ca formă de cunoaștere și despre drumul, adesea fragil, al devenirii artistice.
Dacă ar fi să te întorci la copilărie, care este prima amintire în care arta apare ca o nevoie firească, nu ca un joc?
Dacă ar fi să mă întorc în copilărie la un moment oarecum decisiv pentru mine ca artistă, acesta ar fi cel în care am realizat prima mea „adevărată” lucrare – Cățeluș cu părul creț – la vârsta de 10 ani. Este o lucrare pe care o am și acum, am realizat-o în acrilic pe carton și cred că, după această reușită, am intrat într-o stare de euforie pe care mi-o amintesc foarte clar: nu îmi venea să mă mai opresc din pictat. M-am apucat imediat de următoarea lucrare și am continuat astfel în săptămânile care au urmat, alternând, desigur, cu școala.
Cum a fost mediul familial în care ai crescut? A existat susținere pentru sensibilitatea ta artistică sau a trebuit să-ți construiești singură acest drum?
M-am născut într-o familie modestă, aș spune. Mai am doi frați, iar părinții mei au muncit enorm pentru casa din Oradea și pentru a ne susține pe toți în parcursul nostru educațional: școală, universitate, tot ce a fost necesar. Am niște părinți eroi, chiar dacă nu au un background artistic.
În copilărie, ascultam multe povești și muzica Mariei Lătărețu și a Mariei Tănase la pick-up, iar tatăl meu cânta ca acordeonist la nunți, în timpul liber. Nu prea existau atunci muzee sau galerii pe care să le vizitezi, iar primul contact cu arta modernă l-am avut printr-un reportaj văzut la televizor. A fost o surpriză pentru mine să descopăr că există și altceva dincolo de realism.
Eu desenam și pictam deja foarte mult, într-un stil aparte, cu deformări, monștri imaginari, flori și un soare gigantic, păsări alungite ca un pod peste lumi îndepărtate. Vizionarea lucrărilor lui Picasso și descoperirea artei abstracte m-au stimulat enorm – era și un artist român prezentat atunci, al cărui nume, din păcate, nu mi-l mai amintesc.
Privind retrospectiv, care au fost momentele cheie care te-au determinat să alegi definitiv pictura ca limbaj principal de expresie?
Momentul-cheie a fost acela în care mi-am dat seama că, deși studiam pianul de aproape doi ani (începusem la vârsta de șapte ani), nu voi deveni niciodată o pianistă bună și că pianul îmi provoca, mai degrabă, o anumită tristețe nostalgică. În ciuda sacrificiului imens al părinților mei de a-mi cumpăra un pian, care era foarte scump la acea vreme, mi-am făcut curaj, după ce plânsesem mult în grădină, să le spun că vreau să mă dedic picturii și să renunț la pian. Am continuat, totuși, să studiez pianul încă vreo patru ani, dar, între timp, am avut întreaga susținere a alor mei pentru a picta, ceea ce a fost esențial pentru parcursul meu.
Ai avut mentori sau profesori care au avut un impact decisiv asupra formării tale artistice? Ce ai preluat de la ei și ce ai simțit că trebuie să descoperi singură?
Ajungem astfel la întrebarea numărul patru. Am avut un mentor esențial: doamna profesoară Viorica Lazăr, de la liceul din cartierul în care locuiam. M-a ținut pe lângă ea câteva veri la rând, în Ginta, un sat cu ieșire la Crișul Negru, cu o cascadă și o comunitate tânără, foarte vie la acea vreme. Aveam în jur de 12 ani. Desenam mult: naturi statice, desen tehnic. Țin minte că, la început, umplusem numeroase foi de hârtie de împachetat cu linii paralele drepte și cercuri, într-un exercițiu aproape obsesiv de disciplină și rigoare.
Un alt moment definitoriu a venit în 2010, anul în care am intrat la doctorat la Cluj-Napoca, când domnul profesor coordonator Ioan Sbârciu mi-a spus să pictez cât pot de mult și cât mai liber, fără constrângerile cu care fusesem obișnuită în anii anteriori de studiu. Constrângeri poate necesare la acea vreme, dar care, la un moment dat, pot conduce la blocaj. Acest îndemn a deschis pentru mine un spațiu de libertate esențial în dezvoltarea limbajului meu artistic.
Parcursul tău academic a inclus atât studii în România, cât și experiențe internaționale. Cum ți-au influențat aceste contexte diferite modul de a privi arta și propria practică?
Cred că formarea mea academică m-a ajutat, în primul rând, să depășesc complexul din adolescență legat de ideea că nu pot picta suficient de bine în manieră realistă, academică. Este eliberator să știi că poți face ceea ce îți dorești nu din neputință, ci din dorință pură. Apoi, relațiile formate sunt extrem de importante, am cunoscut mulți tineri artiști cu care păstrez legătura și astăzi. În timpul studiilor doctorale la UAD Cluj-Napoca, am beneficiat de două burse Erasmus: prima în 2012, la Macerata, și a doua în 2015, la Berlin. Ambele experiențe m-au ajutat enorm.
În Italia, unde am stat șase luni, am redescoperit culoarea. Lumina și atmosfera de acolo cred că au influențat decisiv și hotărârea mea de a pleca, în 2018, în sudul Franței. Am fost sprijinită și de profesorul Florin Ștefan (în prezent rector al UAD), care mi-a oferit trei ani de rezidență artistică la Spațiul Cultural Intact (Fabrica de Pensule și, ulterior, Centrul de Interes) ani în care am avut la dispoziție un spațiu de atelier esențial pentru dezvoltarea mea artistică.
În lucrările tale, corpul apare adesea ca spațiu de tensiune, vulnerabilitate și rezistență. Ce înseamnă corpul pentru tine ca instrument artistic și narativ?
În picturile mele mă raportez în mod special la experiența propriului corp – acolo este, într-un fel, câmpul de bătălie. Propriile tensiuni, emoțiile înmagazinate și ascunse, manifestarea a ceea ce sunt.
Când pictez, am nevoie de spațiu. Îmi plac pânzele mari, pentru că includ și nevoia de mișcare: mă învârt, mă plimb, uneori chiar dansez în jurul lor. Am și serii de fotografii cu mine, în care propriul corp este într-o continuă mișcare, uneori purtând diverse măști, ca într-un joc de-a v-ați ascunselea – ceea ce vreau să arăt este mereu în tensiune cu ceea ce vreau doar să sugerez. Vorbesc mult despre mine în picturile mele și sunt conștientă că acest corp vulnerabil, imperfect, plin de energie și fluid este cel care mă însoțește constant. Prin el pictez și, tot prin el, am despre ce să pictez.
Universul tău vizual este populat de figuri umane, animale și mitologice. Ce rol joacă mitologia personală și imaginarul simbolic în construcția acestor narațiuni?
Pentru mine, mitologic înseamnă atemporal, spiritual, ceea ce mă leagă, ca spirit și ca esență, de toate lumile care au existat înaintea mea și de cele care vor veni după mine. Mitologia personală înseamnă acele întâmplări din viața mea care, povestite și repovestite, poate doar mie, nu neapărat altora, se sedimentează și devin parte din corpul meu, transformându-se într-o informație microcosmică a acestei lumi.
Lucrezi mult cu gestul, cu forma instabilă, cu imperfecțiunea. Cum definești relația ta cu controlul și abandonul în procesul de creație?
Sunt o persoană organizată, căreia îi place să aibă control asupra propriei vieți și, uneori, chiar și asupra celor din jur. Aici, adultul și instinctul matern se împletesc. Există însă și copilul interior – adică abandonul, haosul, imperfecțiunea, joaca – care compensează fricile adultului și îmi oferă, de fapt, senzația autentică de plăcere. În control găsesc securitatea, dar plăcerea mi-o dă starea de abandon; acolo este adevărata încredere.
În contextul actual, în care imaginea tinde spre perfecțiune și control, pictura ta pare să refuze confortul vizual. Este aceasta o poziție artistică asumată?
Când pictez, partea mea preferată este începutul, momentul în care pânza este încă goală, pentru că îmi dă o stare de adrenalină. Dacă aș ști de la bun început exact ce voi face, m-aș bucura, desigur, de proces, dar nu aș mai avea acea surpriză în care există atâtea posibilități infinite; ești ca un demiurg, chiar dacă mai faci și greșeli. Desigur, felul în care pictez este asumat. Știu că este un stil aparte, care nu place tuturor; știam asta încă din adolescență.
Cum se naște o lucrare? Pornești de la o idee clară sau lași emoția și materia să conducă procesul?
Când încep să pictez, am deja schițe și desene pregătitoare de care trebuie să fiu încântată și care să-mi dea avânt și încredere. Emoția apare apoi prin culoare: uneori urmăresc mai ales desenul, alteori las culoarea să preia controlul, anulând chiar desenul și schimbând treptat ideile inițiale. Lucrez pe serii de lucrări, revenind la unele în timp ce am altele în desfășurare.
Expoziția As If It Were Real de la Meron Gallery vorbește despre adevăr emoțional, despre fragilitate și confruntare. Ce parte din tine se regăsește în această serie de lucrări?
Lucrările expuse la Meron Gallery sunt realizate după plecarea mea parțială din România, în 2018. De atunci, am reușit să-mi definesc și mai clar propriul univers artistic, în ciuda unei vieți personale tot mai agitate.
Confruntarea cu o lume diferită de cea pe care o știam, solitudinea, sondarea propriilor defecte și atuuri m-au forțat, într-un fel, să ies din carapacea mea și să mă deschid mai mult. Mi-am dat voie să explorez foarte liber suprafața pânzei, să mă las ghidată de emoții și susținută de proces.
Treptat, mi-am dat seama că toate personajele ciudate sunt, de fapt, măști ale mele sau ale unor oameni din viața mea și că ceea ce redau, reflectă locul în care mă aflu, experiențele trăite sau netrăite.
Ce înseamnă pentru tine succesul în artă? Vizibilitatea, recunoașterea instituțională, dialogul cu publicul sau fidelitatea față de propriul limbaj?
În primul rând, succesul în artă înseamnă pentru mine fidelitatea față de propriul limbaj. Nu aș fi împăcată să reușesc ca artist cu lucrări care nu mă reprezintă, adică lucrări copiate sau realizate strict în funcție de ceea ce este la modă.
Cum reușești să-ți păstrezi autenticitatea într-un sistem artistic din ce în ce mai competitiv și orientat spre piață?
Îmi păstrez autenticitatea prin maturizarea mea ca artist: știu ce vreau, sunt sigură pe stilul meu și pe direcția în care merg.
Care sunt temerile tale cele mai mari ca artist și ce te motivează să continui, chiar și în momentele de îndoială?
O teamă mare, pe care am reușit să o depășesc, a fost formulată de un prieten de familie, eu eram atunci foarte tânără, care spunea: „Degeaba tot pictează dacă nu iese cu ele în lume; o să se trezească în podul casei cu toate, degeaba.”
A avut un impact puternic asupra mea, pentru că pictez mult, dar nu sunt cea mai pricepută în a-mi crea relații, în a forța lucrurile atunci când este nevoie, am crezut mult timp că este suficient să pictezi bine. Cu anii, m-am forțat să ies în lume, să studiez, să călătoresc, să am expoziții, nu țin lucrările ascunse într-un pod.
Mă motivează însă, în primul rând, actul picturii în sine: îmi creează o plăcere la care nu vreau să renunț, indiferent dacă vând sau nu, dacă am succes sau nu.
Ce rol joacă vulnerabilitatea în viața ta dincolo de atelier? Reușești să o transformi într-o resursă?
Vulnerabilitatea mea ca om a fost adesea o resursă, pentru că mi-a creat nevoia de a crea, de a mă elibera emoțional. Toată forța pe care aș fi vrut să o am în viața de zi cu zi o am, uneori, doar în fața pânzei. O vulnerabilitate asumată este însă necesară vieții, pentru că te așază într-o poziție de învățare și autodepășire.
Ce ți-ar fi plăcut să știi despre drumul artistic la începuturile tale și ai transmite astăzi unei tinere artiste?
Despre drumul artistic aș spune că trebuie parcurs, în primul rând, nu pentru ego, ci pentru suflet. Astfel, vei evita multă frustrare.
Oraș sau natură?
Idealul este natura, dar cu un oraș lângă.
Liniște sau muzică în atelier?
În Oradea locuiesc la casă, cu grădină. Când mă trezesc dimineața, îmi place să aud o mierlă, foșnetul frunzelor în copaci.
O carte la care revii?
Un om norocos de Octavian Paler, Theodoros de Mircea Cărtărescu, Puterea Prezentului de Eckhart Tolle, Biblia.
Spontaneitate sau disciplină?
Atelierul cere disciplină, spontaneitatea vine apoi, dacă ai noroc.
–
Redactor:
