Pentru Zoe Schweiger, pictura devine un spațiu al memoriei senzoriale, în care căldura, umiditatea, lumina nopții și apropierea dintre oameni se așază pe pânză la fel de firesc precum culoarea. Născută și stabilită în Miami, artista transformă orașul natal într-un personaj discret, dar constant prezent în lucrările sale – un loc marcat de temperaturi extreme, fragilitate ecologică, schimbări sociale și o energie care pare să estompeze granițele dintre corp și spațiu.
Absolventă a Maryland Institute College of Art (MICA), Zoe Schweiger dezvoltă o practică picturală figurativă în care îi portretizează pe cei apropiați, surprinși în sufragerii, cluburi queer, baruri și alte spații ale întâlnirii și apartenenței. Folosind straturi translucide de culoare și contururi difuze, artista creează imagini care par să se dizolve sub efectul căldurii, al ploii sau al amintirii.
Distorsiunea, blurul și materialitatea gestului pictural nu sunt doar alegeri estetice, ci modalități prin care Zoe vorbește despre vulnerabilitate, intimitate și transformare. În lucrările sale, corpurile și mediul înconjurător se influențează reciproc, iar privitorul este invitat să intre în scenă și să simtă aproape fizic atmosfera lucrării.
Cu expoziții personale și de grup prezentate atât în Statele Unite, cât și internațional, precum și cu numeroase distincții și lucrări incluse în colecții muzeale, Zoe Schweiger face parte dintre artiștii invitați în expoziția „In the Body Lies the Truth”, un proiect care explorează corpul ca spațiu al memoriei, identității și expresiei.
Zoe, ai crescut în Miami, un oraș definit în același timp de exces, fragilitate climatică și o anumită performativitate socială. Cum simți că acest mediu ți-a influențat felul în care privești lumea, chiar înainte de a-ți modela practica artistică?
Cred că toate aceste caracteristici pot descrie, într-o anumită măsură, orice oraș mare. Când crești în Miami, însă, ajungi să cunoști o față a orașului foarte diferită de imaginea pe care o au cei din afară. În plus, Miami s-a schimbat enorm de când eram copil. Multe dintre zonele dezvoltate în ultimii ani nu sunt neapărat spațiile pe care le frecventez în viața de zi cu zi. Totuși, felul în care orașul se transformă, fragilitatea lui ecologică și proiectele imobiliare care îi împing pe localnici la periferie sunt realități care mă preocupă profund și care, inevitabil, se reflectă în practica mea artistică.
Îți amintești un moment în care ai simțit pentru prima dată că o imagine poate deveni un spațiu emoțional, nu doar reprezentarea unei realități exterioare?
Nu pot spune că îmi amintesc primul moment, dar știu că, imediat după ce am terminat liceul, am vizita Muzeul The Broad și am văzut pentru prima dată în realitate o pictură de Jenny Saville. A fost un șoc. Cred că am și plâns puțin. A fost o experiență viscerală.
Ai studiat sculptura interdisciplinară la Maryland Institute College of Art, însă ai ajuns să lucrezi aproape instinctiv prin pictură. Cum ai descoperit că pictura îți oferă ceva ce obiectul sau instalația nu reușeau să exprime?
Am început să desenez și să pictez încă din liceu, dar eram foarte atrasă și de sculptură, instalație și de lucrările care sunt activate prin prezența corpului în spațiu. Totuși, atunci când realizam obiecte, nu trăiam aceeași încărcătură emoțională pe care o simțeam în timpul picturii. Tind să analizez foarte mult lucrurile, iar în cazul picturii există ceva care vine mult mai natural pentru mine. Iubesc în continuare sculptura și sper să mă întorc la ea într-o zi, când voi simți că este momentul potrivit.
Multe dintre lucrările tale par să aibă o relație foarte fizică cu suprafața, ca și cum imaginea s-ar destabiliza sau s-ar topi în timp real. Cum privești materialitatea picturii și în ce măsură această abordare vine dintr-o înțelegere sculpturală a corpului și a materiei?
Uneori simt că sculptez imaginea, alteori că o construiesc strat cu strat prin vopsea. Mă gândesc adesea la termenul „décollage”, pe care l-am auzit prima dată la Mark Bradford, când vorbea despre procesul său artistic. Deși lucrările mele sunt, în esență, destul de tradiționale – picturi figurative pe pânză grunduită și întinsă pe șasiu, eu continui să văd pânza ca pe un obiect tridimensional. Îmi place când urmele de pensulă ajung pe marginile pânzei, când culoarea se prelinge și se adună pe partea inferioară a acesteia.
Cum arătau lucrările tale înainte să ai încredere în blur, distorsiune și ambiguitate? Ce fel de imagine căutai atunci și ce simțeai că încă nu funcționează?
Am fost întotdeauna atrasă de distorsiune, însă la început o exploram mai degrabă prin deformarea imaginii și printr-un mod de a picta mult mai opac. Abia când am început să mă inspir din apă, din fluiditatea și transparența ei, picturile mele au început să capete forma pe care o au astăzi.
În școlile de artă există adesea presiunea de a-ți intelectualiza foarte repede practica artistică. Cum ai gestionat tensiunea dintre instinct și discursul teoretic în anii de formare?
Sincer, mi-a fost foarte greu. Am urmat atât un liceu de artă, cât și o facultate de profil. Pe de o parte, asta m-a ajutat să mă întreb constant ce fac și de ce fac, ceea ce este esențial pentru orice artist. Pe de altă parte, în perioadele în care nu eram sigură de direcția mea, această nevoie de justificare intelectuală ajungea să mă blocheze. Abia după terminarea studiilor am simțit libertatea de a crea fără atâta presiune teoretică. Totuși, acei ani au fost extrem de importanți și nu aș putea lucra astăzi așa cum o fac fără toate criticile și analizele formale prin care am trecut. În toamnă voi începe un masterat, după o pauză de patru ani, și simt că sunt pregătită să revin în acel mediu.
Cum se leagă ideea de proximitate emoțională din lucrările tale de această instabilitate a imaginii și în ce măsură reflectă experiența maturizării într-o perioadă marcată de crize climatice, sociale și identitare?
Tehnic vorbind, sunt un adult de opt ani, dar faptul că trăiesc într-o perioadă în care există atât de multă incertitudine joacă un rol imens în munca mea. Cred că această stare de neclaritate este chiar în centrul lucrărilor mele: contururile nu sunt niciodată foarte precise, iar imaginile rămân ușor încețoșate. Mă gândesc foarte mult la criza climatică, mai ales pentru că am crescut în sudul Floridei și încă locuiesc acolo. În doar douăzeci și ceva de ani am simțit schimbări uriașe și mă întreb adesea dacă peste cincizeci de ani se va mai putea trăi aici. În plus, Florida se confruntă cu noi legi anti-mediu, cu măsuri precum „Don’t Say Gay Bill” și cu restricții tot mai severe privind dreptul la avort. Toate aceste realități îmi influențează munca, chiar dacă nu apar explicit în picturi.
Ce ai descoperit despre a deveni artist pe cont propriu, în afara mediului academic, și ce crezi că nu poate fi niciodată predat într-o școală de artă?
În cei patru ani care au trecut de la absolvire, am învățat că practica artistică evoluează odată cu noi. Nu trebuie să alegi un singur subiect pe care să îl explorezi toată viața și nici nu cred că ar trebui să faci asta. Iar un lucru care nu poate fi predat niciodată este pasiunea și dorința autentică de a crea.
Cum lucrezi cu ideea senzorialului în picturile tale, nu doar ca efect vizual, ci ca experiență corporală pe care o transmiți privitorului?
Întotdeauna mi-au plăcut picturile în care vezi urmele de pensulă, firele de păr rămase pe pânză sau mici amprente. Toate acestea păstrează memoria momentului în care lucrarea a fost realizată și cred că tocmai acest lucru îi permite privitorului să o experimenteze într-un mod mai fizic.
Ai spus că îți dorești ca picturile tale să pară „umede” și „cuprinzătoare”. Cum traduci aceste senzații în decizii concrete de pictură?
Pictez folosind straturi foarte diluate și saturate de acrilic, aplicate pe o pânză umedă. Adaug un strat, îl șterg parțial, las culoarea să se scurgă și repet procesul până când imaginea capătă senzația că vopseaua transpiră de pe suprafața pânzei.
Îți dorești ca privitorul să simtă aproape fizic pielea, căldura, fumul și temperatura nopții. Cum vezi relația dintre imagine și cel care privește?
Mi se pare interesant să-mi imaginez că privitorul face parte din scena reprezentată. Toate imaginile pe care le pictez provin din fotografii făcute de mine, așa că păstrează perspectiva mea asupra lumii. În unele lucrări apare cotul cuiva care intră în cadru sau un corp care îl părăsește. Oriunde se desfășoară scena, îmi place să cred că privitorul ajunge să petreacă timp alături de personajele din pictură.
Cum lucrezi cu memoria senzorială – amintirea căldurii, a fumului sau a umidității – atunci când construiești o imagine?
În primul rând, prin estomparea imaginii. Căldura, fumul și umiditatea sunt elemente care te învăluie și îți modifică percepția vizuală. Când îmi amintesc, de exemplu, o noapte petrecută în oraș, îmi revin mai degrabă senzațiile fizice și fragmente de imagini sau lumini care clipesc. Îmi amintesc cum părul mi se lipește de ceafă, cum transpirația se adună deasupra buzei superioare, mirosul de țigări, de piele și de alcool. Tocmai aceste momente scurte și intense mă interesează să le surprind.
Cum ai primit invitația de a participa la expoziția „In the Body Lies the Truth” și ce a rezonat în practica ta cu acest titlu?
Thom Oosterhoff a fost cel care m-a contactat și mi-a propus proiectul. M-am regăsit foarte mult în ideea de exprimare prin intermediul corpului și în faptul că felul în care creezi artă poate spune foarte multe despre cine ești.
Cum ai descrie energia și coerența expoziției „In the Body Lies the Truth” și ce loc simți că ocupă lucrările tale în acest dialog?
Toate lucrările au o încărcătură emoțională puternică, chiar și atunci când nu reprezintă chipuri. Uneori expresivitatea stă în greutatea unei mâini, alteori în culoare sau în modul de aplicare a vopselei. Fiecare pictură aduce o energie diferită, dar există și un sentiment comun de singurătate care le unește. Chiar dacă lucrările mele înfățișează două persoane întinse una lângă alta sau dansând împreună, cred că există în continuare o anumită izolare, mai ales în dialog cu celelalte lucrări din expoziție. Mi se pare o expoziție foarte frumoasă.
Ceai sau cafea? – Ceai. Întotdeauna.
Cel mai frumos loc în care ai călătorit: Amsterdam. Mi s-a părut desprins dintr-un basm.
Procesul tău de lucru în trei cuvinte: Atent, plin de bucurie, portocaliu.
Un vis încă neîmplinit: Mi-am dorit mereu să fiu DJ.
Note to self: Să nu mă mai gândesc atât de mult și să pictez. E în regulă să „stric” ceva pe parcurs.
Poți citi interviul în engleză aici.
–
Redactor:
