Adela Hanafi este omul care și-a transformat propria durere într-un adevărat ecosistem care face lumea copiilor speciali mai bună.
Povestea CONIL a început de la băiețelui ei, Kuky, acum aproape 20 de ani, timp în care Adela a realizat lucruri greu de imaginat, continuând în fiecare zi să scrie la această poveste, chiar si atunci când „Kuky și-a încheiat călătoria pe pământ”. Totul, „pentru că a fost și este o sursă nesfârșită de lumină și inspirație”.
Despre cum a pus bazele și încă construiește CONIL, despre copiii cu nevoi speciale și cum se raportează societatea la aceștia, despre oamenii de alături și cum putem contribui fiecare dintre noi, în interviul de mai jos:
Adela, care este povestea CONIL?
Ca orice poveste, și CONIL începe cu „a fost odată ca niciodată”, doar că nu e despre un prinț care iubea o prințesă sau care urma să se aventureze într-o călătorie inițiatică. Povestea CONIL a început odată cu băiețelul meu Kuky, un copil special care m-a ambiționat să deschid, în 2005, primul centru în care copiii cu dizabilități să aibă parte de educație de calitate, respectiv de un program de recuperare complet, și în care stigma, discriminarea și lipsa empatiei să rămână la ușa centrului.
Am reușit să fac din CONIL acel loc de suflet, acea lume, în care toți copilașii speciali să fie îmbrățișați și să fie conștienți că sunt capabili să iubească și, la rândul lor, sunt demni de iubit. Pe lângă centrele educaționale, am creat CONIL Fest, un festival al integrării care a ajuns la 24 de ediții. Am reușit să arătăm că dincolo de orice dizabilitate există și o abilitate sau un talent care așteaptă să fie descoperite și așezate în lumina reflectoarelor.
Cum a fost călătoria voastră, din momentul în care ai aflat că Kuky este un copil special? Ne poți împărtăși care au fost cele mai grele momente și cum le-ați depășit?
Călătoria mea a început cu un amestec de emoții copleșitoare în momentul în care am aflat că băiețelul meu, Kuky, este un copil special. Această veste a venit cu multe întrebări și temeri, dar și cu o determinare puternică de a face tot ce este mai bun pentru el.
Cele mai grele momente au fost, fără îndoială, cele în care m-am confruntat cu necunoscutul. Diagnosticul a fost o lovitură dureroasă și am simțit că totul se schimbă într-o clipă. Am simțit adesea că mă luptam singură împotriva unui sistem care nu era pregătit să răspundă nevoilor copiilor ca Kuky.
Dar, dincolo de toate aceste provocări, Kuky a fost și este o sursă nesfârșită de lumină și inspirație. Zâmbetul lui, progresele sale, oricât de mici, mi-au dat mereu puterea de a merge mai departe. Am realizat că adevărata cheie a succesului nostru stă în iubire, răbdare și perseverență. Am învățat să celebrăm fiecare victorie, oricât de mică, și să nu ne lăsăm descurajați de eșecuri.
Ai transformat această poveste într-un adevărat ecosistem care contribuie la mai bine. Cum ai reușit să faci din „propria durere” o oportunitate și pentru cei din jurul tău?
Știți vorba aceea „Ce nu te omoară te face mai puternic”? Morala acestei vorbe este alta, de fapt: ține de modul în care reacționezi la suferință și cum o transformi în ceva constructiv decât a te raporta la ea ca la un sfârșit. Se mai spune că suferința este creatoare de fericire – fericirea ta sau, în cele mai multe cazuri, fericirea altora.
Am în mine un rezervor imens de iubire pentru copii, în special pentru cei care „nu se încadrează” în standardele sociale. Am văzut din postura de părinte a unui copil special cum reacționează societatea sau, mai degrabă, cum nu reacționează când în vizorul lor apare un copil „atipic”. Ar fi fost ciudat să mă opresc din misiunea mea odată ce Kuky și-a încheiat călătoria pe pământ. Ar fi însemnat să nu mai văd greșelile societății și grijile părinților care încă luptau și luptă. Oportunitatea există acolo unde este și provocarea, iar eu de mulți ani merg de mână cu provocările sau misiunile aparent imposibile.
Încă din 2005 CONIL scrie noi și noi capitole: de la înființarea unei grădinițe și a unui after school până la un festival și un Centru de Zi pentru recuperarea copiilor cu Dizabilități. De unde ai avut și încă ai resursele necesare? Cum ai pus bazele tuturor acestor programe?
Primul Centru CONIL l-am înființat din propriile resurse, iar, cumva, de fiecare dată când a apărut un nou proiect CONIL, au apărut și oameni frumoși, companii, instituții dispuși/ dispuse să ne ajute. Am dezvoltat și parteneriate de lungă durată și am avut sprijinul voluntarilor fără care nu aș fi reușit.
În 2020, de exemplu, pentru că simțeam că mă loveam de o barieră financiară care nu se mai ridica, am ales să merg la Imperiul Leilor, ceea ce s-a dovedit o salvare pentru Asociația noastră. Cu sprijinul a doi dintre jurați am reușit să ne mutăm în locația nouă, generoasă, cu toate facilitățile și să înființăm Gimnaziul. Ne propunem ca anul viitor să lansăm proiectul școlii de meserii.
Bazat pe propria ta experiență, cum se raportează societatea la oamenii cu nevoi speciale? De unde consideri că este nevoie de mai multă susținere? Cât de incluzivă este România cu acești copii?
Oamenii încă trec printr-un proces de educare, învață cum să fie incluzivi. Am cunoscut acele priviri reci, m-am lovit cu Kuky de reticențele societății, de lipsa pregătirii cadrelor didactice în a integra astfel de copii în grupuri.
Din păcate, părinții acestor copii cu nevoi speciale au un dublu rol: de părinte și de luptător în arenă. Mulți dintre ei au obosit să lupte și să deschidă mentalități, să obțină sprijin de la stat și înțelegere chiar de la apropiați. Într-adevăr, România a făcut pași importanți în direcția incluziunii, prin diverse inițiative, iar astăzi există numeroase ONG-uri dedicate, școli și centre de recuperare care oferă servicii specializate. Cu toate acestea, mai sunt multe de făcut. Incluziunea reală necesită nu doar legislație și politici adecvate, ci și o schimbare profundă în mentalitate: trebuie să trecem de la acceptare pasivă la susținere activă și implicare.
Povestește-ne și despre aceste diferențieri care se creează la nivel de societate. Cum se construiește viitorul unui copil cu nevoi speciale în comparație cu cel al unui copil declarat „tipic”?
Cred că ar trebui să vorbim mai întâi despre grădiniță, primul loc în care diferențele apar și în care copiii se lovesc de alegeri instinctive, în care își spun „te vreau/ nu te vreau în grupul meu de prieteni”. Este și primul loc în care interacționează cu un cadru didactic al cărui rol este definitoriu – ar trebui să fie un liant emoțional, empatic, în rândul celor mici, De aici, parcursul copiilor cu nevoi speciale este deja adjudecat.
Urmează școala, al doilea loc în care acești copii cu nevoi speciale necesită adesea intervenții și suport educațional personalizat, care nu sunt întotdeauna disponibile în școlile de masă. În timp ce copiii „tipici” beneficiază de un curriculum standardizat și resurse educaționale adecvate, copiii cu dizabilități se confruntă cu lipsa de resurse adecvate și de cadre didactice specializate sau trainuite să gestioneze emoțiile, neregulile din clase, diferențierile de ordin social. Știu cazuri în care diverși învățători nu au vrut să mai păstreze în grupele lor copiii speciali pe motivul că aceștia afectau media clasei.
Apoi, vorbim despre integrarea socială. Pentru mulți dintre copiii cu nevoi speciale lumea nu este una frumoasă și bună, nu simt că există un loc pentru ei sau că și-l pot construi. În contrast, copiii „tipici” au, în general, un traseu mai lin și chiar dacă se lovesc de etichete sociale, acestea sunt mai uman atribuite sau mai ușor de demontat ulterior.
Un alt pilon în formarea adultului de mâine este integrarea pe piața muncii, greoaie pentru persoanele cu dizabilități. În timp ce copiii „tipici” au acces la diverse oportunități de carieră și dezvoltare profesională, tinerii cu nevoi speciale se confruntă cu discriminare și lipsa oportunităților de angajare adaptate abilităților lor.
Cum putem fiecare dintre noi să împuternicim vocile acestor copii, în mod concret? Cum vezi tu importanța promovării incluziunii copiilor, mai ales în rândul părinților și școlilor?
Sunt multe bariere ridicate în dezvoltarea copiilor, în general, și ele se tratează punctual. Noi ne-am dat seama că nu este suficient să educăm adulții, ci să mergem și direct către copiii „tipici”, să-i învățăm cum să fie incluzivi încă de la grădiniță, să aplice lecția toleranței, empatiei și acceptării. Noile generații se nasc cu un nivel al înțelegerii mult mai evoluat, percep emoțiile, fie ele pozitive sau negative, sunt expuși devreme realităților celor mari și nu mai cred neapărat în basme, fantasme. Sunt mai pragmatici, deci cred că în loc să-i ferim de realitatea copiilor cu nevoi speciale, de greutățile lor, crezând că-i protejăm, ar trebui să îi expunem câte un pic la ce înseamnă, astăzi, viața.
Sunt lucruri mici pe care le putem face la nivel individual: de la o privire caldă, un zâmbet, o îmbrățișare oferite copiilor și tinerilor cu nevoi speciale, până la a ne lăsa copiii „tipici” să se joace cu ei în parc, a-i lăsa să se țină de mână în curtea grădiniței și până la a-i invita la aniversările zilelor de naștere.
În afara noastră, am încredere că în următorii ani vor exista tot mai multe traininguri educaționale dedicate pe care cadrele didactice să le parcurgă obligatoriu, încât să nu contribuie la perpetuarea segregării sociale. Tot în următorii ani sper la o infrastructură adaptată pentru copiii cu dizabilități locomotorii, de exemplu, fiindcă nu au toți propriile mașini pentru a se deplasa și nici însoțitori la orice pas. Sper, de altfel, că tot mai multe companii vor înțelege că D&I nu înseamnă doar să creeze programe interne, pe hârtie, ci să se asigure că angajează tineri speciali și că îi integrează real. Mai mult, ar trebui să vadă că este vorba despre un efort comun, să direcționeze bugete către asociații, ONG-uri care, până la urmă, formează viitorii lor angajați.
Ce ne poți spune despre CONIL Fest? Cum ți-a venit ideea, ce presupune acesta? Cât de greu este să organizezi un astfel de festival?
CONIL Fest este o lume în care copiii, fie ei tipici sau cu nevoie speciale, împart aceeași scenă, se bucură de aceeași lumină a reflectoarelor, de aceleași priviri și aprecieri ale oamenilor prezenți. Este un spectacol artistic la care copiii muncesc enorm pentru a arăta că dincolo de orice dizabilitate există și un talent care așteaptă să fie manifestat și aplaudat. Inclusiv numele CONIL este, de fapt, numele unui clovn al cărui chip zâmbește și plânge, în același timp, fiindcă Festivalul Integrării pune pauză momentelor de tristețe.
Să organizez un astfel de eveniment are, bineînțeles, provocările lui financiare (atragerea sponsorilor, partenerilor, fondurilor) – aici le sunt recunoscătoare prietenilor de la Asociația despre Diversitatea și Incluziune OPEN MINDS pentru că ne-au ajutat atât în crearea și promovarea conceptului creativ al acestei ediții – „Lumea SuperEroilor”, cât și în atragerea de sponsori la festival. Provocările mai sunt umane (atragerea voluntarilor), logistice (crearea unor spații accesibile – iar aici sunt recunoscătoare Circului Metropolitan pentru că ne ajută cu organizarea festivalului), până la încurajarea părinților de a alege un eveniment dedicat diversității și incluziunii în detrimentul celor clasice. Este un confort psihic la mijloc pe care mulți părinți îl aleg.
Cum ai spune că a evoluat festivalul de-a lungul celor 23 de ediții? Cum a arătat ediția din acest an?
Aș spune că a evoluat cu sens și foarte natural. Am avut multe „intersecții” personale din care nu știam dacă și cum o să ies, dar am găsit mereu confirmarea că această poveste trebuie să continue. Este scrisă mult prea sincer pentru a se opri acum, mai ales că inovăm cu fiecare ediție.
Cea de-a 24-a ediție a avut loc în weekend-ul 1-2 iunie la Circul Metropolitan și a fost de basm, demnă de Lumea SuperEroilor. A existat și o poveste în spatele conceptului: la vârsta de 5 ani cu toții aveam acel loc în care ne ascundeam și simțeam că suntem de neatins, mai ales în brațele celor dragi. O mângâiere pe creștet parcă ne transforma în eroii de care lumea avea și are nevoie. Aveam superputeri și personaje ajutătoare, nimic nu părea imposibil de atins, nici măcar cerul. Încă este nevoie de acea mângâiere, sub diverse forme sociale. Asta a fost CONIL Fest și anul acesta: lumea în care toți supereroii și-au unit puterile pentru a salva lumea.
Cine sunt oamenii care îți sunt alături în toată această călătorie?
Alături de mine, încă din prima clipă, au fost părinții mei și sora mea, Irina, cărora le mulțumesc pentru sprijinul continuu pe care mi l-au oferit și pentru iubirea infinită pentru Kuky.
Sunt extrem de recunoscătoare și pentru oamenii dragi ai Lumii CONIL, alături de care mi-am putut îndeplini visul: Mariana Ion, femeia cu care am început totul cu mai mult de 18 ani în urmă, Doru Rusian, Florian Micu, Gabriel Tănase și mulți alți oameni dragi și loiali, care au clădit alături de mine drumul plin de iubire, egalitate, incluziune și posibilități de viitor pentru copiii cu nevoi educaționale speciale.
Adela, ce altceva ne poți spune despre tine? Care sunt pasiunile tale și ce îți bucură sufletul?
Sunt un om extrem de sociabil, iubesc să fiu înconjurată de oameni veseli și energici. Îmi place să dansez, să petrec cât mai mult timp împreună cu prietenii, să înot și să călătoresc. Mai presus de orice, ador copiii. Lasa-mă în compania lor și nu mă voi sătura niciodată.
–
Editor:
