Puțini profesioniști aleg, conștient, să schimbe direcția de la performanță corporatistă spre construcția tăcută, dar profundă, a sănătății emoționale în comunități mici. Ana Mărgărita este fondatoare de proiecte de educație parentală și prevenție emoțională, facilitator de dialog și mamă a doi copii, iar întoarcerea sa la Curtea de Argeș a însemnat mai mult decât o schimbare de oraș – a fost o alegere de sens.
Cu o experiență solidă în mediul de business, construită în ritmul și exigența din București, a ales să investească în ceea ce nu se măsoară în rezultate rapide, ci în relații care se construiesc în timp. Este inițiatoarea proiectului „De la Rădăcini la Aripi”, prin care creează spații sigure de conversație pentru părinți, profesori și copii, aducând în prim-plan teme precum atașamentul, limitele și reglarea emoțională.
Dincolo de rolul profesional, maternitatea i-a redefinit direcția și i-a confirmat convingerea că prevenția începe în relație. Într-o lume care valorizează viteza și vizibilitatea, Ana Mărgărita construiește lent, dar stabil – cu răbdare, coerență și grijă pentru impactul pe termen lung asupra comunității.
După ani petrecuți în București, ai ales să te întorci în Curtea de Argeș. Ce a însemnat, dincolo de geografie, această întoarcere pentru tine?
A însemnat să aleg rădăcinile și un ritm tihnit. În București am învățat structură, viteză, performanță. La Curtea de Argeș am învățat profunzime și continuitate. A fost o reașezare personală, dar și o decizie profesională clară: dacă vorbim despre prevenție emoțională, ea trebuie dusă și acolo unde nu există infrastructură sau conversație publică, nu doar unde există deja deschidere.
Într-o lume în care succesul pare să însemne „mai mult” și „mai mare”, tu ai ales să construiești într-un oraș mic. Ce ai descoperit acolo unde alții văd doar limitări?
Am descoperit proximitatea și forța pașilor mici. Într-un oraș mic vezi direct impactul, chiar dacă nu este spectaculos. O conversație deschide alta. Un părinte care participă la un atelier revine după câteva luni și spune că a schimbat felul în care pune limite. Un profesor aduce colegii.
Există reticență la început, mai ales când vorbim despre sănătate emoțională și mintală. Dar există și o nevoie reală. Când această nevoie întâlnește un spațiu sigur, lucrurile încep să se miște, încet, dar stabil.
Ai un background solid în corporate, iar astăzi conduci proiecte de educație parentală și prevenție emoțională. Ce ai păstrat din experiența de business și ce ai simțit că trebuie să lași în urmă?
Am păstrat disciplina, gândirea strategică și capacitatea de a construi pe termen lung. Proiectul „De la rădăcini la aripi” nu este un eveniment, ci o arhitectură de comunitate, iar asta cere structură și consecvență.
Am lăsat în urmă presiunea de a livra rapid rezultate vizibile. În munca emoțională, efectele sunt lente, dar stabile. Nu se măsoară în cifre pe trimestru, ci în relații care devin mai sigure. In timp.
Ana, ne poți povesti în câteva cuvinte cum vezi tu proiectul „De la rădăcini la aripi”? Ce a presupus crearea lui și ce înseamnă acest proiect pentru tine?
„De la rădăcini la aripi” este pentru mine începutul unei construcții care pune sănătatea emoțională a copiilor în centrul comunității. Nu îl văd ca pe un eveniment, ci ca pe un proces prin care părinții, profesorii și specialiștii pot construi un limbaj comun despre relație, limite și prevenție.
Crearea lui a presupus multă muncă invizibilă: dialoguri, parteneriate și curajul de a aduce în spațiul public teme care nu sunt întotdeauna confortabile. Este prima ediție, deci este un început. Dar cred în pașii mici, făcuți consecvent.
Pentru mine, proiectul are și o rădăcină personală. „Rădăcini și aripi” este o expresie pe care o auzeam de la bunica mea, care îmi spunea să am rădăcini adânci și aripi larg deschise. Mult timp am purtat această frază fără să îi înțeleg pe deplin sensul. Astăzi înțeleg că rădăcinile sunt relația și siguranța, iar aripile sunt autonomia și curajul. Într-un fel, acest proiect este firul dintre generații, darul ei dus mai departe în comunitatea în care îmi cresc copiii.
Inițiativa „De la rădăcini la aripi” aduce în spațiul public conversații despre sănătatea emoțională care, în multe comunități mici, încă sunt aproape inexistente. Care a fost cel mai provocator moment în a începe aceste dialoguri?
Cel mai dificil a fost să vorbesc despre prevenție într-un sistem obișnuit să reacționeze la criză. Să explic de ce e important să discutăm despre atașament, reglare emoțională sau comportamente de risc înainte ca ele să devină probleme majore.
În Curtea de Argeș nu există programe dedicate prevenției emoționale și sprijinului parental. A fost și este nevoie de timp pentru ca ideea să fie înțeleasă nu ca un moft, ci ca o investiție în siguranța copiilor și a adolescenților, a familiilor lor și, implicit, a adulților care vor deveni
Lucrezi direct cu părinți și copii. Cum vezi tu munca emoțională – cea de prevenție, de susținere a relațiilor – și de ce crezi că e atât de puțin recunoscută?
Munca emoțională înseamnă a rămâne prezent când ar fi mai simplu să reacționezi. Înseamnă să îți reglezi mai întâi propriul ton, propriul corp, propriile impulsuri, înainte de a corecta comportamentul copilului. Înseamnă să înțelegi că, atunci când emoția crește, copilul nu are nevoie în primul rând de explicații, ci de siguranță.
Este puțin recunoscută pentru că nu produce rezultate imediate și spectaculoase.
Nimeni nu vede respirația încetinită, pauza de câteva secunde înainte de a ridica vocea sau felul în care un părinte alege să repare după un moment dificil.
Dar tocmai aceste micro-momente construiesc în timp un sentiment de siguranță care îl va însoți pe copil și mai târziu, în adolescență și la maturitate.
Vorbești des despre prevenție într-un sistem care reacționează mai ales la criză. Ce înseamnă prevenția emoțională pentru tine și cum poate fi implementată pe termen lung?
Prevenția emoțională înseamnă să construim relații suficient de sigure încât copilul, la adolescență, să vină spre adult, nu să se retragă. Înseamnă educație parentală accesibilă, dialog real între familie, școală și specialiști și spații în care sănătatea emoțională este discutată fără stigmat.
Pe termen lung, prevenția nu se poate baza pe intervenții punctuale. Are nevoie de structură și consecvență. Asta înseamnă formare constantă pentru părinți și cadre didactice, integrarea temelor de reglare emoțională și relație în programele școlare, colaborare între școli, psihologi și medici, dar și politici locale care susțin aceste inițiative.
Înseamnă, de asemenea, acces real pentru familiile din medii vulnerabile, unde riscul de izolare, anxietate sau comportamente de consum este mai mare. Dacă prevenția rămâne doar la nivel de eveniment, efectul este limitat. Când devine parte din cultura unei comunități, începe să schimbe generații.
Tocmai de aceea, pe 2 aprilie, la Curtea de Argeș, organizăm prima ediție “De la rădăcini la aripi”, un dialog dedicat sănătății emoționale a copiilor și adolescenților. Nu ca un eveniment punctual, ci ca începutul unei construcții pe termen lung.
A existat un moment în parcursul tău când ai simțit clar: „Asta e direcția mea”? Ce ți-a confirmat că munca cu părinți și copii este drumul pe care vrei să-l urmezi?
Cred că primul moment real a fost când am devenit mamă. Atunci am înțeles cât de mult contează relația, nu doar intenția. Iar faptul că am doi copii foarte diferiți m-a obligat să renunț la ideea că există o singură formulă care funcționează. Ce mergea cu unul nu funcționa cu celălalt. A trebuit să învăț flexibilitatea, reglarea, ajustarea continuă.
Ulterior, prin centrul de activități (Cuib.Nod de învățare) pe care l-am cofondat alături de alte două mame, am început să lucrez constant cu părinții. Vedeam cum mici schimbări de perspectivă schimbau dinamica. Nu era vorba despre tehnici spectaculoase, ci despre felul în care adultul își înțelegea propriile reacții.
Un alt moment-cheie a fost participarea la Unfinished Festival, cu atelierul „Through Their Eyes”. Să văd adulți trăind experiența cu deschidere, să îi aud spunând că merg acasă și își vor îmbrățișa copiii mai conștient, mai prezent, a fost confirmarea că direcția aceasta nu este întâmplătoare. Atunci am simțit clar că nu este doar ceva ce fac, ci ceva ce mă reprezintă.
Într-un oraș mic, granița dintre viața personală și cea profesională e adesea subțire. Cum gestionezi expunerea și vulnerabilitatea atunci când lucrezi chiar în comunitatea ta?
Cu discernământ. Aleg să împărtășesc experiențe care pot ajuta, dar păstrez limite clare. Vulnerabilitatea este utilă când deschide un spațiu de încredere, nu când caută confirmare.
Fiind mamă în aceeași comunitate în care lucrez, știu că sunt văzută și dincolo de rolul profesional. Asta mă face atentă la consecvență. Copiii mei nu trebuie să ducă povara muncii mele, iar munca mea nu trebuie să invadeze viața noastră personală.
Ai construit infrastructură emoțională aproape de la zero. Cum definești leadership-ul feminin atunci când nu vine la pachet cu titluri sonore sau vizibilitate națională?
Pentru mine, leadership-ul nu începe cu genul, ci cu responsabilitatea. Înseamnă capacitatea de a ține un spațiu și de a rămâne constantă chiar și când rezultatele nu sunt imediate. Nu este despre vizibilitate sau despre titluri, ci despre coerență și asumare. Într-o societate care validează mai ușor autoritatea rigidă decât pe cea relațională, leadership-ul feminin capătă o nuanță aparte. În munca mea, el înseamnă construcție pe termen lung, dialog real, capacitatea de a asculta și de a crea punți între părinți, profesori și specialiști. Într-o comunitate mică, leadership-ul se vede în încrederea care se construiește în timp, în parteneriatele care rezistă, în faptul că oamenii revin. Este mai puțin despre a conduce din față și mai mult despre a ține direcția cu fermitate calmă, claritate și grijă pentru relații.
Poate că aceasta este forma lui: o prezență care nu ocupă spațiul, ci îl creează.
Cum reacționează părinții când aud întrebări precum: „Dacă mâine i-ar fi greu, ar veni copilul spre mine?” Ce schimbări observi în modul în care gândesc sau acționează?
De multe ori urmează liniște. Nu o liniște incomodă, ci una în care fiecare părinte își caută sincer răspunsul. Întrebarea atinge un punct sensibil, pentru că nu mai este despre cât de “bine” îți crești copilul, ci despre cât de sigur se simte el cu tine.
În momentul acela, conversația se mută din zona regulilor în zona atașamentului. Mulți părinți realizează că au investit mult în corectare și mai puțin în disponibilitate emoțională. Nu din lipsă de iubire, ci din presiune, oboseală sau teamă.
După această întrebare, văd o schimbare subtilă: încep să fie mai atenți la felul în care închid conflictele, la ton, la momentele mici de reconectare. Încep să își pună problema nu doar “Cum îl fac să asculte?”, ci “Știe că poate veni la mine când îi este greu?”.
Și, din punctul meu de vedere, aceasta este întrebarea care schimbă tot.
Lucrul apropiat cu familiile ți-a oferit perspective despre relația părinte–copil. Ce ai învățat despre natura sprijinului și a siguranței emoționale în aceste relații?
Am învățat că sprijinul nu înseamnă să rezolvi tot pentru copil, ci să rămâi disponibil când îi este greu. Siguranța emoțională nu înseamnă absența limitelor, ci prezența lor calmă și predictibilă.
Și am învățat, inclusiv din rolul meu de mamă, că reparația cântărește mai mult decât reacția perfectă.
Copiii nu au nevoie de părinți perfecți, ci de părinți care se întorc.
Într-o cultură care pune presiune pe performanță și control, cum ajuți părinții să stea în relație, nu doar în corectare?
Într-o cultură care valorizează performanța, părinții ajung ușor să creadă că rolul lor principal este să corecteze și să optimizeze. Îi invit să facă un pas înapoi și să observe ce îi activează cu adevărat. De multe ori, reacția adultului vine din propria teamă: “Dacă nu intervin acum, va scăpa de sub control”, “Dacă nu îl împing, nu va reuși”.
Când începem să lucrăm cu aceste frici, tonul se schimbă. Iar când tonul se schimbă, relația se schimbă.
Îi ajut să înțeleagă că disciplina nu dispare atunci când pui relația pe primul loc. Din contră, devine mai eficientă. Un copil care se simte în siguranță cooperează mai ușor decât unul care se simte evaluat constant.
A sta în relație nu înseamnă a renunța la limite. Înseamnă a le pune fără a rupe legătura. Iar asta cere maturitate emoțională din partea adultului, nu perfecțiune din partea copilului.
Proiectele tale pun accent pe comunitate. Ce înseamnă, în viziunea ta, o comunitate care crește copii emoțional sănătoși și preveniți în fața riscurilor?
O comunitate care crește copii emoțional sănătoși este una în care responsabilitatea nu cade doar pe umerii familiei. Părinții nu se simt singuri, profesorii nu sunt lăsați să gestioneze singuri comportamente dificile, iar specialiștii nu intervin doar când lucrurile au escaladat. Este o comunitate în care există dialog real între școală, familie și profesioniști. În care un copil nu este etichetat rapid, ci înțeles în context. În care un adolescent nu este judecat prima dată, ci întrebat ce i se întâmplă.
Prevenția înseamnă ca adulții din jurul copilului să împărtășească aceeași bază: siguranță emoțională, limite consecvente și disponibilitate pentru conversații incomode. Când mesajele sunt coerente, copilul nu mai este prins între standarde contradictorii. Simte stabilitate. Iar stabilitatea scade riscul de izolare, anxietate sau comportamente de consum.
Privind înainte: cum ar arăta pentru tine un succes real al „De la rădăcini la aripi” peste 10 ani?
Privind înainte, pentru mine succesul real al „De la rădăcini la aripi” peste 10 ani ar însemna ca prevenția emoțională să nu mai fie percepută ca un concept nou sau ca o inițiativă izolată, ci ca o parte firească din viața comunității. Mi-aș dori ca adolescenții să știe că pot cere ajutor fără rușine și fără teamă, iar părinții să considere normal să participe la întâlniri de educație parentală, așa cum consideră normal să meargă la un consult medical.
Nu mă gândesc la succes în termeni de expansiune spectaculoasă sau vizibilitate largă, ci la o comunitate care funcționează mai coerent, în care adulții colaborează mai bine între ei și în care copiii cresc cu mai multă siguranță. Dacă peste zece ani conversațiile despre emoții, limite și relații vor fi mai naturale și mai puțin apăsate, atunci voi ști că direcția a fost cea potrivită.
Dacă ar fi să lași o singură idee în mintea unui părinte care citește acest interviu, care ar fi aceea?
Relația este mai importantă decât momentul.
Într-o zi tensionată poți pierde răbdarea, poți greși, poți spune lucruri pe care le regreți. Dar dacă te întorci, dacă repari, dacă rămâi disponibil, copilul tău va învăța că legătura dintre voi este sigură.
La final, copiii nu își vor aminti câte reguli au respectat perfect, ci cum s-au simțit cu noi. Iar sentimentul de siguranță este baza pe care se așază totul.
Ce te motivează într-o zi grea?
Faptul că știu de ce fac ceea ce fac. Profesional, mă țin mesajele părinților care îmi spun că atmosfera din casă s-a schimbat, că au închis altfel un conflict, că relația s-a așezat. Asta îmi confirmă că munca aceasta are sens, chiar dacă rezultatele nu sunt imediate sau vizibile la scară mare.
Personal, mă motivează copiii mei. Ei îmi sunt Nordul. Îi văd crescând și, în același timp, mă văd pe mine crescând alături de ei. Învăț enorm de la ei, despre răbdare, limite și flexibilitate. Faptul că trec și eu prin oboseală, frustrare și reparație mă ține onestă și conectată la realitatea părinților cu care lucrez.
Maternitatea nu este doar contextul muncii mele. Este sursa ei.
Cartea pe care ai recomanda-o oricărui părinte: “Parenting from the Inside Out”, de Daniel J. Siegel și Mary Hartzell
Un mit despre parenting pe care l-ai demonta: Ideea că un părinte bun nu greșește. Greșeala nu rupe relația. Lipsa revenirii o poate face. Copiii nu au nevoie de perfecțiune, ci de reparație.
Un moment mic, dar care ți-a confirmat că faci ce trebuie:
Când unul dintre copiii mei mi-a spus: “Am nevoie de puțin timp să mă liniștesc.” În acel moment am știut că își înțelege trăirea și că are suficientă siguranță încât să ceară spațiu fără teamă.
Ce nu negociezi niciodată în munca ta:
Respectul pentru ritmul fiecărei familii. Nu există soluții universale. Există oameni diferiți, contexte diferite, copii diferiți.
Cum arată, pentru tine, o zi reușită? Pentru mine, o zi reușită este una în care am fost prezentă cu adevărat, chiar dacă nu impecabilă, în care am reușit să țin spațiu pentru alții fără să mă pierd pe mine și m-am întors acasă cu suficientă claritate și căldură încât copiii mei să simtă că sunt acolo, întreagă, pentru ei.
Note to self: Rămâi aproape de sensul pentru care ai început, chiar și când e greu. Încetinește când simți presiune și alege relația înaintea reacției. Repară fără orgoliu. Și amintește-ți mereu că și tu crești, odată cu copiii tăi.
–
Redactor:
