După-amiezi alcătuite-ndeobște din reminiscențe atemporale infuzate cu cirezi decimate de globalizare, la mișto. Emanciparea transpare din termopane revoluționare, ale satului cirezi pasc din asfaltul european, iar puii de dac beau lapte semi-degresat.
Nu mai plouă de vreo câteva ceasuri, dar îmi picură încă din grindă direct pe conștiință și aberez la rece pe teme date. Un ceasornic gârbovit își numără leneș ultimele secunde de viață. Surprind ironia faptului din mers, surâd înțelegător și bat într-o bucată de gresie, pentru că lemnul a devenit prea mainstream.
Retrăiesc nestatornicia primăverilor de pe vremea când “totul era simplu” împovărat de mult prea puținii și totuși prea-suficienții ani de expunere prelungită la haosul cotidian și mă simt ca bobul de mazăre lipsă dintr-o păstaie goală oricum.
E prea cald ca să mai fie frig și prea noapte ca să mai poți da “bună ziua”. Și totuși… Reciclez idei pe fondul lipsei de identitate și-aștept o mărire de salariu, ca să-mi pot cumpăra alți prieteni.
Aleg să fiu trist pentru că fericirea se confundă cu rozul, iar mie nu-mi place marțipanul. Închei lamentabil și de prost gust, ca să le dau o șansă la dușmani. Sfârșit.
By Ionuț Trif – Editor contribuitor The Woman
Sunt Ionuț. Citesc. Rar. Scriu – bat câmpii cu grație…pentru voi și, mai ales, pentru mine. Cânt – dacă poți numi aia cântat…de plăcere și, mai nou, profesional – merge foarte prost. Cred că bunul simț e rar – sunt plătit să cred asta. Cred ca veșnicia s-a născut la sat- pe asta chiar o cred! Cred că binele învinge – wait…whaaat?! Fac o cafea excelentă – am băut și mai bună…
Surse foto: Arhiva personală, www.freepik.com