Carla Fotea este producătoare la microFILM România, implicată în proiecte de ficțiune și documentar, alături de regizori consacrați și tineri talentați aflați la început de drum. De la filme premiate internațional, până la debuturi promițătoare și co-producții inovatoare, Carla a contribuit la crearea unor povești cinematografice valoroase.
A fost preocupată de această lume încă din adolescență, iar pasul concret l-a făcut în 2014. Trei ani mai târziu a fost nominalizată la Premiile Gopo, moment care i-a oferit încrederea de a merge mai departe pe acest drum. Ne povestește azi despre procesului de creație cinematografică, cum vede ea industria de film, dar și despre ce înseamnă să lucreze alături de partenerul de viață în proiecte care combină provocările profesionale cu trăirile personale.
Carla, cum și când ai intrat în lumea filmului?
În 2014 am avut primul contact cu lumea asta. N-a venit din neant, ci a fost un fel de urmare naturală a preocupărilor mele din adolescență: teatru, film, scris. În același an m-am înscris la programul de masterat de la UNATC, apoi am fost proactivă și am căutat toate oportunitățile de a învăța și de a cunoaște oameni din industrie.
Dar profesional vorbind, când ai simțit că această lume îți va deveni carieră?
Probabil că în 2017, când am fost nominalizată la Premiile Gopo, la categoria Tânără Speranță. A fost prima recunoaștere la scară mai mare pentru mine și a contat mult, mai ales că eram foarte la început. Atunci am simțit că aș putea să continui să fac producție de film. Am interpretat nominalizarea aia ca pe un semn că sunt pe drumul cel bun.
Ce înseamnă să fii producător de film în 2025? Ce atribute trebuie să ai? Cum colaborezi, în mod concret, cu regizorii și scenariștii pentru a aduce viziunea lor la viață?
Cred că e nevoie de foarte multă răbdare, de o intuiție fantastică și de curiozitate infinită. Sigur, ajută și perseverența, îndrăzneala și curajul. Încerc să le adun pe toate când încep un proiect.
Concret, munca noastră începe înainte de colaborarea cu cineaștii – îi căutăm mai întâi, vedem multe filme, citim multe propuneri de proiecte și abia apoi începem lucrul direct. Avem multe discuții despre ce e filmul, pentru cine și de ce vrem să-l facem. Apoi începem să căutăm finanțare, parteneri naționali și internaționali și, câțiva ani mai târziu, ajungem și în etapa de filmare, care e într-un fel apogeul întregului proces. Apoi întoarcem din nou filmul pe toate părțile la montaj și pregătirea lansării în festivaluri și cinematografe, când încercăm să ajungem la public.
În total, munca asta durează între 4 și 7 ani de obicei, într-o piață care se schimbă constant. De asta zic că e nevoie de multă răbdare.
Cum simți că s-a schimbat industria filmului românesc? Care ai spune că au fost principalele puncte care au marcat-o de-a lungul timpului?
E o întrebare mare. Simt că de când am început eu să mă mișc prin industrie am făcut cu toții pași mari în ceea ce privește incluziunea și diversitatea, atât la nivel de echipe tehnice și artistice, cât și din punct de vedere tematic și creativ. Dar cred că e loc de mai bine și încerc în proiectele la care lucrez să militez pentru lucrurile astea. Și pe lângă asta, sunt schimbările din cadrul legislativ care uneori ne încurcă și alteori ne ajută.
Ne poți face o retrospectivă a filmelor din povestea cărora ai făcut parte? Cum le-ai simțit și cum crezi că te-au transformat?
Din fericire, nu-s așa de multe, dar evident că toate au însemnat ceva pentru mine, au fost etape în maturizarea mea profesională. Dintre titlurile la care am fost producătoare alături de Ada Solomon, cel mai mare ca anvergură a fost „Horia”, în regia Anei-Maria Comănescu, un proiect care a durat cam 7 ani și care a fost un carusel emoțional și pentru mine și pentru Ana-Maria, dar am învățat amândouă enorm despre meseriile noastre și despre noi.
Apoi, desigur, deosebit de importante pentru mine sunt filmele documentare pe care le regizează Tudor Platon, partenerul meu. Până acum am făcut împreună „Casa cu Păpuși” (2020) și „O Familie Aproape Perfectă” (2024) și un copil, Iacob (2020 🙂). Aici limitele se estompează în mod evident, creștem împreună și încercăm la fiecare film să facem măcar ceva mai bine decât am făcut la precedentul.
Cum reușești să echilibrezi partea creativă cu cea administrativă și financiară în munca ta de producător?
Am extraordinarul noroc să fac parte dintr-o echipă grozavă la microFILM și împreună împărțim rolurile astea care par opuse uneori. Colegii mei au o experiență îndelungată în producția de film, sunt unii care fac asta de când m-am născut eu, practic. E vorba de Ada Solomon, poate cea mai titrată producătoare de film din România, Diana Caravia, tânără producătoare, Valentino Rudolf, line producer cu experiență de peste 30 de ani, Mirela Țugui, manager de locații și coordonator de producție, dna. Cristina Ivan, office manager și toți ceilalți colegi mai noi sau mai vechi, fiecare cu rolul lui în workflow-ul producției de film. Împreună facem ca ritmul de lucru să funcționeze și cantitatea de muncă să fie împărțită rezonabil. Și ne mai ies și filme mișto din asta 🙂
Din experiența ta, care sunt principalele provocări cu care se confruntă producătorii români? Ce soluții ai vedea pentru a le depăși și a susține mai bine industria?
Aici răspunsul e foarte predictibil: avem nevoie de un cadru legislativ care să ne susțină real și de un sistem de finanțare predictibil, de încredere și orientat către producători. Soluțiile există, ele au fost discutate în nenumărate rânduri cu instituțiile de resort (Ministerul Culturii, Centrul Național al Cinematografiei), dar rezistența la schimbare e foarte mare în aceste sisteme pur birocratice, care nu au un interes real în a susține și a încuraja performanța, ci mai degrabă sunt interesate de auto-conservare. Iar în contextul socio-politic actual, aceste tendințe devin și mai periculoase, pentru că pot ajunge să ne limiteze libertatea de creație și de exprimare.
Ai fost implicată în filme premiate și apreciate internațional. Cum influențează aceste succese modul în care abordezi noi proiecte? Dar la nivel personal, cum se simt aceste recunoașteri?
Spuneam mai devreme că statul și instituțiile nu ne susțin suficient, dar trebuie să recunosc că festivalurile internaționale ne-au răsfățat un pic. Ceea ce ne-a ajutat să supraviețuim ca industrie, dar a creat și niște standarde foarte greu de atins, mai ales pentru cei la început de drum. E cu două tăișuri.
E minunat când un film primește recunoaștere în acest fel, dar încerc să nu fac din asta un scop.
Cum crezi că s-a schimbat relația publicului cu filmul în ultimii ani? Ce caută spectatorii români și internaționali în filmele pe care le vizionează? În ce măsură contează reacție publicului la un film?
Cred că a devenit din ce în ce mai greu să aducem spectatorii la cinema, mai ales după pandemie. Așa că acum trebuie să oferim mai mult decât un film.
De asta, în jurul filmului „O Familie Aproape Perfectă” am creat o serie de discuții cu specialiști (psihologi și sociologi) care să însoțească filmul și care să le permită spectatorilor să plece cu ceva mai mult acasă. O să avem astfel de discuții la București, Iași, Cluj, Timișoara, Brașov și Piatra Neamț și abia aștept să văd reacțiile publicului.
Altfel, la proiecțiile de până acum feedback-ul a fost foarte bun și mai ales, foarte emoționant. Spectatorii au început să vorbească despre propriile familii, despre propriile provocări de cuplu sau ca părinți. Asta e cea mai importantă recunoaștere pentru noi la acest film.
Lucrezi atât la filme de ficțiune, cât și la documentare. Care sunt principalele diferențe în modul în care abordezi producția pentru aceste două genuri?
Recunosc că mi-s mai dragi documentarele, provocarea e mereu mai mare din toate punctele de vedere. Sunt mult mai volatile, bugetele sunt mai mici și trebuie să fii în priză mereu dacă urmărești evenimente care se întâmplă în timp real. Și cel mai interesant e la montaj. De obicei, acolo se leagă toate ideile, căutările, răspunsurile și e grozav să vezi cum capătă o formă.
Cum a fost să lucrezi cu Tudor, partenerul tău, în cadrul filmului „O familie aproape perfectă”? Cum ați reușit să echilibrați rolurile și să colaborați creativ în cadrul filmului?
„O Familie Aproape Perfectă” e un proiect atipic din toate punctele de vedere. În primul rând, pentru că mai întâi Tudor a filmat și abia apoi s-a gândit că va face un film. În al doilea rând, pe parcursul anilor în care el filma, am devenit și eu protagonistă a filmului, deși am fost inițial reticentă. Așa că de la un punct au fost negocieri constante despre cât și cum apar eu în film. Mi-am pus multe întrebări legate de responsabilitatea mea ca producător față de ceilalți protagoniști și de puterea pe care o aveam eu de a controla prezența mea pe ecran. A fost un proces intens, dar cred că până la urmă am ajuns la o formă finală a filmului care spune exact ce ne-am dorit și eu, și Tudor.
Ce provocări specifice a adus producția unui film atât de personal și bazat pe materiale de arhivă și dialoguri intime?
Cred că am răspuns într-o mare măsură mai sus, dar aș adăuga și dezbaterile intense pe care le-am dus cu Tudor despre cum sunt reprezentați membrii familiei noastre în film. Mai ales despre apariția fiului nostru. E mereu dificil să incluzi un copil într-un film, dar când e copilul tău e și mai greu. Cred și sper totuși că peste ani nu ne va reproșa asta, ci că îi va fi de folos această felie din viața părinților lui.
Dincolo de unghiul profesional al acestui interviu, ce ne poți împărtăși despre tine? Ce ai vrea să știe oamenii, dincolo de munca ta în producția de film?
Se poate afla totul din „O Familie Aproape Perfectă” :)) Mai mult de atât nu cred că pot să împărtășesc.
Filmul preferat: Pentru întrebări așa categorice, nu pot să zic decât „De ce trag clopotele, Mitică?” al lui Lucian Pintilie. E un film la care pot să mă întorc oricând.
O zi pe platourile de filmare descrisă în 3 cuvinte: Răbdare, răbdare, răbdare.
Desertul favorit: Biscuiți Amaretti
Ce nu îți lipsește niciodată din geantă? – Mă străduiesc să am mereu o sticlă de apă la mine.
Note to self: Be kind.
–
Redactor:
