În activitatea mea de psihoterapeut văd zilnic femei grozave, care reuşesc atât de multe însă se „autoflagelează” emoţional pentru câteva aspecte ale vieţii lor care nu sunt perfecte. Şi mă întreb foarte des de ce ne dispreţuim atât de mult pentru ceea ce nu facem şi preţuim atât de puţin ceea ce facem?
1. E o mamă extraordinară, are 2 copii şi a ales să se ocupe de gospodărie şi copii. Le găteşte sănătos, îi duce la activităţi extracurriculare, are grijă de casă, face dulceţuri şi pune murături, toate din cele mai bune ingrediente. Şi asta e o mică parte din ceea ce face.
Ea e împlinită cu acest rol „casnic” mai puţin tipic pentru zilele noastre, însă nu consideră că face o treabă bună, e nemulţumită de micile sarcini neîndeplinite în unele zile şi se confruntă cu „sfaturile” binevoitoare ale altor femei care se miră că nu are un job. Deşi are un job de 24 de ore.
2. P. are o carieră solicitantă, coordonează câteva zeci de persoane şi activitatea de producţie a unei firme medii. Lucrează de mai mulţi ani la acea firmă şi este extrem de apreciată profesional. Se desconsideră însă pentru că nu are timp să îşi ducă fiul la activităţi extracurriculare şi are o siluetă conform normelor sociale (timp de mers la sport nu prea găseşte).
Două femei cu alegeri diametral opuse în ceea ce priveşte viaţa de zi cu zi, dar care investesc masiv în a face lucrurile pe care şi-au propus să le facă la standarde înalte de calitate. Ca să nu spun perfecţiune. Şi totuşi două femei care nu exprimă niciodată mulţumire sau încredere în sine. Două femei de la care aud mereu, atunci când le întâlnesc, desconsiderându-se, criticându-se.
De ce mă tem să spun „fac multe lucruri, mă descurc bine cu o grămadă de chestii. Nu sunt perfectă, dar nici nu trebuie să fiu.”? De ce mă uit mereu doar la ceea ce nu am făcut, la ceea ce nu am reuşit, la lucrurile de care nu am timp în program? De ce nu pot spune mă descurc, sunt ok, chiar dacă îmi doresc să fac şi X, Z, Y. Mă tem de critica celorlalţi aşa că mă critic eu extrem de dur astfel încât ceilalţi să nu mai aibă ce critica?
Cred că dacă nu mă critic mă voi opri, mă voi plafona şi nu voi mai fi apreciată? Nu văd nicio valoare în propria mea fiinţă decât prin prisma realizărilor mele? Am învăţat că doar aşa sunt demnă de a fi iubită şi apreciată dacă performez şi îi servesc pe alţii? Dar de ce anume am nevoie, eu? Eu, femeia din spatele mamei, soţiei, profesionistei … când m-am îngrijit ultima dată de mine? Când m-am preocupat ultima dată de cum mă simt, ce îmi doresc? Când m-am încurajat ultima dată pentru că am reuşit să trec peste o zi grea?
Oare nu aş îndeplini mai bine toate acele roluri dacă m-aş aprecia în loc să mă critic? Dacă aş fi mulţumită de ceea ce fac, nu mi-aş propune cu mai mult curaj sarcini noi? Dacă m-aş preţui pentru ceea ce sunt şi pentru ceea ce fac … ce s-ar întâmpla? Nu ar fi totul mai uşor oare?
Te invit să iei o pauză de la cursa zilnică, să stai puţin tu cu tine şi să descoperi ce preţuieşti la tine. Dacă nu tu, atunci cine?
By Adela Moldovan, psihoterapeut specializat pe relații și terapie de cuplu
Adela Moldovan este psihoterapeut specializat pe relații și terapie de cuplu. Cu o experiență de peste 12 ani în psihoterapie, un doctorat în psihologie și experiență în cercetarea știinţifică, Adela a ales recent să se concentreze pe psihoterapia relațională: analiza și modificarea tiparelor din cuplu și familie.
Pe plan personal, Adela este căsătorită tot de 12 ani și este mămica a doua fete cucuiete cum îi place să le spună celor două domnișoare de 8 și 4 ani. Așa că are contextul perfect pentru a îndeplini un deziderat în practica psihoterapeutică : e forțată să aplice și în viața personală ceea ce propovăduiește.
Despre cât de bine se aplică teoria în practica de zi cu zi (atât cea din cabinet, cât şi cea de acasă) ne va scrie, sperăm, multe.
sursa foto: unsplash.com