Asociația Toți Copiii Citesc și-a asumat misiunea de a contribui la asigurarea celor mai bune condiții pentru ca fiecare copil din România să își dezvolte abilitățile de citit și scris, esențiale pentru o educație de calitate și pentru a învăța pe tot parcursul vieții.
Discutăm cu Maria Kovacs, expert în educație de peste 20 ani, despre implicarea noastră, om cu om, și despre un punct de pornire clar când vine vorba de educație. Căci pentru mulți copii, primul contact cu sistemul de învățământ îl reprezintă clasele primare, cu accentul pus pe clasa pregătitoare.
Maria și-a început cariera ca profesoară de geografie și limba engleză, a predat limba și literatura engleză (și geografie în limba engleză) la Liceul Teoretic Gheorghe Șincai din Cluj. A predat limba engleză în mai multe programe de educație a adulților. Are experiență semnificativă în consultanță educațională, mai ales în proiecte de incluziune socială și de dezvoltare a literației și gândirii critice, în Europa, Africa și Asia. Maria este profesionistul care a dezvoltat și condus programe de formare pentru diverse categorii de resurse umane din educație – profesori, directori, mediatori școlari, dar și alte categorii profesionale (bibliotecari, asistenți sociali) și care a elaborat ghiduri și materiale de învățare.
Maria, să fii parte din organizație non-guvernamentală de peste 20 de ani vine la pachet cu multă implicare, dar și cu o speranță într-un mâine mai bun. Cum vezi tu, din rolul tău la Asociația Toți Copiii Citesc, mâinele acela mai bun pentru copii?
Sunt membru fondator în două organizații neguvernamentale, ambele cu legătură clară cu citit-scrisul, doar că vizează trepte diferite ale sistemului de învățământ. Asociația Toți Copiii Citesc își focalizează eforturile pe învățământul primar, țintind ca toți elevii să termine clasa a IV-a știind să scrie și să citească foarte bine. Cealaltă organizație se preocupă de competențele profesorilor de a dezvolta literația și gândirea critică, mai ales la gimnaziu și la liceu.
Mă uit la mâinele mai bun ca fiind caracterizat de faptul că onorăm dreptul fiecărui copil de a învăța să citească și să scrie. Respectarea acestui drept ar fi de la sine înțeles, neîndoielnic, și fiecare ar înțelege rolul său în transpunerea sa în practică.
Acest lucru presupune resurse potrivite și diverse, accesibile peste tot, în fiecare cătun: cărți frumoase și interesante, care sunt realmente în mâinile copiilor, nu expuse pe rafturi prea înalt plasate sau ținute în dulapuri încuiate, unde mânuțele – nu întotdeauna cele mai curate – nu pot ajunge.
Văd în acel mâine mai bun profesori foarte bine pregătiți pentru această meserie nobilă, care știu cum să ghideze dezvoltarea competențelor de bază chiar și atunci – sau mai ales atunci – când copilul nu prea are ajutor acasă; părinți care știu cum să susțină copilul, chiar dacă dânșii nu pot citi și scrie foarte bine, și îl susțin, înțelegând că astfel îi fundamentează șansa de reușită la școală și îi oferă o paletă mai largă de opțiuni în viață; lideri ai comunităților locale care înțeleg rostul cărților și faptul că școala are nevoie de ajutor pentru a-i avea pe copii prezenți și pregătiți să învețe; decidenți la nivel național care gândesc strategic în privința dezvoltării acestor competențe de bază, care coordonează și canalizează resursele necesare spre acest scop: toți copiii citesc.

Misiunea Asociației este ca în școlile din România, TOȚI copiii să învețe să citească și să scrie până la finalul clasei a IV-a. Cum reușiți să faceți asta?
De când am pornit la drum cu acest scop în minte, învățăm continuu cum am putea reuși. Un lucru ne este clar până acum: e provocator și – vorba cercetătorilor din domeniul științei citirii – e „rocket science”, care – pe deasupra – mai cere și colaborare serioasă între multe categorii de persoane din jurul celor mici.
Așadar, reușim să facem acest lucru în măsura în care putem să învățăm cât mai mulți, cât mai bine, cum ar trebui să procedăm pentru ca fiecare copil să reușească. Am învățat până acum că prea des se blamează părinții (deși sunt și dânșii, la rândul lor, produse ale școlii românești), că tocmai deoarece totul pare simplu din perspectiva cititorului competent, greu ne putem imagina câte ar trebui să se întâmple altfel pentru ca fiecare copil să aibă un drum lin în învățarea citit-scrisului; că – în medie – suntem nepregătiți să lucrăm cu copii diverși, să îl sprijinim pe fiecare să progreseze din locul în care se află și nu dintr-un loc unde ar trebui să fie; că ne lipsesc resursele materiale care sunt potrivite sau sunt insuficiente, pentru că un manual, oricât de bun să fie, nu poate fi la fel de util atât copilului care învață foarte repede, cât și celui care învață mult mai lent; că ne lipsesc resursele umane care să lucreze mai îndeaproape cu acei copii care au nevoie de timp suplimentar semnificativ ca să progreseze.

Tematica The Woman în acest an este Trust & Transparency. Cum ai traduce tu asta când vine vorba de mediile defavorizate și modul în care om cu om poate ajuta la a schimba ceva în mai bine în educație?
Trust & Transparency se leagă strâns, așa cum le văd eu. Cu cât mai mare transparența din partea mea, cu atât mai mari șansele de încredere în mine ale celor din jurul meu. Cu cât mai mare încrederea celor din jur, cu atât mai mari șansele de transparență.
Dar cineva trebuie să spargă gheața, adică trebuie să se facă transparent pentru a dobândi încrederea; sau trebuie să demonstreze încredere pentru a obține transparență. Mai cred în reciprocitate: dacă mă străduiesc să fiu transparentă eu însămi, am șanse mai mari să obțin transparență din partea celor din jur. Năzuințele, planurile, gândurile, dificultățile mele verbalizate oferă șanse celor cu care interacționez să se „orienteze” în privința mea, să decidem dacă rezonăm, dacă ne putem combina eforturile, dacă putem acționa complementar. Adică mă străduiesc să ofer transparență și încredere pentru a obține încredere și transparență. Așa consider că e omenesc.
Cât de simplu sau cât de complicat este, de fapt, să fii parte dintr-o organizație care ajută ca toți copiii să citească și să scrie până la finalul clasei a IV-a, la formarea profesorilor din învățământul primar, la a păstra legătura cu ministerul?
Este foarte simplu să fii parte dintr-o organizație faină precum a noastră. Cred că suntem în punctul în care avem o doză bună de pricepere, ne-am găsit rolurile potrivite, vedem împreună mai clar zonele problematice unde putem interveni și cum putem fi de ajutor. Mai avem și entuziasm, avem optimism. Înțelegem mai nuanțat cauzele care duc la succes sau la eșec, precum și nevoia de perseverență pentru a obține rezultate de durată.


Cum duci tu, ca om care se implică în comunitate, binele mai departe?
Om cu om, câteodată. Mă bucur să întâlnesc oameni care sunt într-o căutare reală de soluții și mă alătur cu drag căutării aceleia atente. Evident, mă gândesc și la faptul că dacă eu am un ciocan, voi vedea peste tot cuie …Dar cred că ciocanul pe care îl avem încă nu a întâlnit toate cuiele. Ne străduim să ne facem cunoscute resursele, știm că sunt bune, știm că sunt mulți care ar putea să le folosească mai bine, dar premisa este să fie cunoscute măcar acele instrumente ale binelui de dat mai departe. Poate că durează până când cineva se chiar încumetă să le folosească, mai ales așa cum au fost gândite.
Ne bucură și deschiderea instituțiilor publice, a conducătorilor acestora, care au capacitatea de a ajunge la mulți învățători. Cred că impactul unei prezentări de 90 de minute în fața unui grup de 500 de oameni este acela că măcar 10% dintre ei vor căuta resursele — care pot fi accesate online. Dintre 50 de învățători înscriși la cursul Toți copiii citesc sau care deschid măcar un fișier dintre numeroasele resurse de citit-scris (cărți, fișe de lucru, ghiduri) poate că măcar vreo 15-20 vor folosi cele învățate. E puțin, știu, dar cred că numerele, optimist-realist vorbind, cam așa arată; pesimist-realist vorbind, cred că din cei 500 care au fost prezenți 5 vor ajunge să facă ceva util cu resursele, mai ales dacă nu sunt la prima întâlnire cu ideile prezentate. Pe de altă parte, întâlnirile mai lungi, de peste 5 ore, să zicem, cu grupuri mai mici, chiar sub 10 persoane, au impact mai profund, dar ideile rămân la puțini și nu e sigur că sunt cei care ar avea cea mai mare nevoie de ajutor. Combinăm așadar cele două strategii – cea a prezentărilor în fața grupurilor mari cu discuțiile mai profunde cu grupuri mici și diversificăm, pe cât putem, categoriile de profesori cărora ne adresăm.
Cât de dificil este să îi ajuți pe oameni să își îndrepte atenția spre modul în care este situația în mediul educațional astăzi? Și să se implice pentru un viitor mai bun al copiilor – acela în care devine o normalitate să știe să citească și să scrie?
Cred că atenția multora este îndreptată înspre educație, dar disponibilitatea de a înțelege nuanțele și impactul asupra propriei situații e mai mică. Ceea ce avem astăzi este rezultanta demersurilor și atenției (sau lipsei sale) dedicate de-a lungul ultimelor decenii.
De exemplu, părinții cu educație puțină, cu un statut socio-economic scăzut, sunt deseori blamați de școală ca fiind necooperanți, se crede că nu sunt interesați de soarta copiilor lor, auzi deseori: „dacă părinții s-ar ocupa de copil …”. Or mie mi se pare că, în primul rând, și acești părinți poartă amprenta acțiunilor școlii (din trecutul nu prea îndepărtat), dânșii vor fi fost la școală cu vreo 25-30 de ani mai devreme, de fapt, mulți cu mult mai puțini ani mai devreme … Apoi, eu nu cred că interesul pentru soarta copiilor se distribui în funcție de venitul familiei. Manifestarea interesului poate lua o sumedenie de forme. Că manifestarea așteptată de școală nu coincide cu cea demonstrată de familie, asta este altă poveste. Îmi amintesc de remarca fiului meu inginer constructor, care a lucrat cu mai multe echipe de muncitori (puțin școliți) pe șantier, și care spunea că muncitorii vorbeau toată ziua despre copiii lor… Da, este posibil – chiar probabil – că acești muncitori nu ajungeau la ședința cu părinții (absență egalată cu nepăsarea față de soarta copilului școlar). Profesorii cărora realmente le pasă de parcursul școlar al copiilor din familii mai puțin norocoase vor găsi modalitatea de a-i cunoaște pe părinți și a sta de vorbă cu ei, în maniera care să aibă sens pentru părintele acela. Nu am întâlnit încă un părinte care să nu considere că citit și scrisul sunt importante. Am întâlnit părinți (sau bunici) care, văzând că au mers copiii la școală niște ani buni și tot n-au învățat, au abandonat speranța că ar mai putea învăța.

Cât despre atenția acelor părinți pentru care deprinderea citit-scrisului este o normalitate, mesajul meu este acesta: dacă ne dorim o democrație solidă, trebuie să ne asumăm deprinderea citit-scrisului de către mult mai mulți copii decât cei din familia noastră. Și poate că vrem să ne gândim la viitorul copiilor proprii și din această perspectivă: când copiii vor fi crescut, ei – ca adulți – vor avea de negociat soarta lor, a comunității, a societății, inclusiv cu cei care în școală nu vor fi învățat (prea bine) să citească și să scrie, darămite să înțeleagă ce citesc.
Implică-te si tu. Trimite prin SMS la 8845 cu textul Citesc și susține lunar programul de literație Școli cu scLipici.
Credit foto poze de la lansare: picturesc.ro
Redactor: Teodora Ola