Producător creativ, regizor și membră a Academiei Americane de Film, Monica Lăzurean-Gorgan a devenit o voce în documentarul românesc contemporan, cu o prezență constantă la festivaluri precum Sundance sau Berlinale.
Ce nu se vede în mod obișnuit, însă, este felul în care ea își trăiește profesia: cu o rigoare calmă, cu responsabilitate morală și cu o implicare creativă care depășește de multe ori așteptările rolului de producător. Pentru Monica, filmul nu a început ca o carieră, ci ca o îndrăgostire sinceră, iar profesia s-a așezat peste această pasiune abia mai târziu, când și-a dat seama că nu vrea să rămână în zona comercială, ci să construiască lumi, povești și relații durabile în cinema.
Astăzi, la ani distanță, după proiecte intense, echipe mici în care încrederea se construiește pe lungă durată și provocări depășite, Monica rămâne un lider discret: prezentă la montaj, atentă la etică, ghidând regizorii între viziune și realitate, dar fără a-și impune niciodată propria voce peste a lor.
Despre ce înseamnă munca unui producător, cariera ei și cum a construit-o ne povestește Monica Lăzurean-Gorgan în acest interviu.
Monica, când ai simțit prima oară că filmul îți va deveni carieră?
Nu cred că am realizat asta dintr-o dată. La început pur și simplu m-am îndrăgostit de filme, profund și iremediabil. Nu m-am gândit deloc la ele ca la o carieră. Primul gând a fost doar: Ce frumos ar fi să rămân în lumea filmului toată viața.
Momentul în care am înțeles că filmul va deveni cariera mea a venit mai târziu. După ce am terminat regia de film am început să lucrez ca asistent de regie pentru clipuri publicitare. Am stat trei ani în zona publicitară și mi-am dat seama foarte clar că nu vreau să fac publicitate și nu vreau să rămân în comercial.
Când am ieșit din publicitate am simțit cu adevărat că vreau să rămân în film și să fac doar film. Atunci a devenit limpede că asta nu era doar dragoste, ci drum profesional.
Producătorii buni sunt adesea lideri discreți. Ce nu se vede din munca ta, dar face diferența?
Este foarte adevărat. Munca unui producător este imensă și foarte variată pentru că fiecare film și fiecare regizor sunt diferiți.
Există regizori cu multă experiență care pot avansa mai ușor; rolul producătorului este să le ofere încredere și un teren fertil pentru ideile lor creative. Dar sunt și regizori mai puțin experimentați, care au nevoie extrem de mult de un producător creativ.
Eu am fost și voi fi întotdeauna producător creativ. La filmele cu regizori cu experiență mai puțină, munca producătorului cu experiență devine esențială: îi menții pe linia corectă a poveștii, le oferi echilibru în ideile creative și îi ajuți să își păstreze viziunea proiectului. Sunt prezentă constant pentru nevoile lor creative.
Nu vorbesc aici despre nevoile financiare, administrative sau logistice, acestea sunt, de asemenea, importante. Dar când împingi un film către cel mai bun cut final, producătorul joacă un rol activ. Eu nu sunt genul de producător care să fie de acord cu un picture-lock fără să fiu în cabina de montaj și implicată în proces.
Diferența este uriașă atunci când te implici creativ, dar susții viziunea regizorului fără să îți impui propria viziune. Este esențial să înțelegi că fiecare regizor este diferit și să știi să îi susții viziunea chiar dacă e diferită de a ta.
Astfel, munca unui producător nu se rezumă doar la finanțare, ci include prezență, suport și susținere creativă continuă.
Cum ai descrie munca de producător, cuiva care nu știe nimic despre domeniu? Ce ai spune că este caracteristic job-ului tău?
Pe scurt, munca de producător înseamnă să înțelegi profund un proiect, o poveste sau o idee a unui regizor și să vezi dacă acea idee are potențialul de a deveni un film. Apoi, concret, ajuți ca acea idee să se transforme în filmul pe care îl vedem pe ecrane.
În primul rând, munca de producător este, într-un fel, o muncă de psiholog sau terapeut. Sunt foarte multe situații în care trebuie să acționezi cu înțelepciune și rațiune, luând decizii cât mai puțin influențate de emoții. Îl ajuți pe regizor și scenarist să scrie scenariul. Ei îl scriu, dar producătorul oferă constant feedback la fiecare versiune, fiind persoana cea mai apropiată echipei creative.
Producătorul are o viziune de ansamblu: știe unde poate aplica pentru finanțare, la ce fonduri de film, cu ce șanse și când. Înțelege nevoile speciale ale proiectului și se asigură că sunt susținute și îndeplinite.
După ce strânge finanțare, producătorul îl ajută pe regizor să intre în etapa de pregătire a filmului, fie documentar, fie ficțiune. Pre-producția e lungă și include casting, documentare, research, locații, alegerea subiectelor, iar apoi urmează filmarea.
După filmări, urmează post-producția și montajul. Ca producător creativ, sunt prezentă la montaj, la scenariu, în dezvoltare, la filmări și în producție pentru a contura forma finală a filmului.
Apoi filmul se trimite la festivaluri, iar după aceea se dezvoltă campania de distribuție și promovare, cu speranța că filmul va ajunge la cât mai multă lume.
În spatele selecțiilor constante la marile festivaluri internaționale, de la Sundance la Berlinale, ce a rămas neschimbat în felul în care îți măsori munca, indiferent de contextul în care un film este validat?
Cred că îmi măsor munca prin felul în care se așează filmul în sine. Până la urmă, eu personal rămân doar cu amintiri din tot procesul de producție, iar acestea se pierd odată cu mine, în timp ce filmul rămâne.
Astfel, munca mea se reflectă în primul rând în film: în felul în care arată, cum povestește și cât de etic și deontologic a fost realizat. Aceste elemente sunt extrem de importante pentru mine și le-am învățat mai ales lucrând la filme documentare. Integritatea, responsabilitatea personală, morală și deontologică sunt fundamentale în felul în care evaluez munca mea.
Cum arată leadershipul într-o industrie în care instabilitatea este normă? Ce înseamnă să conduci o echipă când nu poți oferi mereu siguranță financiară, ci doar sens și direcție?
Echipele mele sunt de obicei mici și mă simt foarte bine în echipe mici. Echipele mari nu mă sperie, dar mă stresează așa că încerc să lucrez cu grupuri mici, formate din oameni potriviți pentru filmul respectiv și pentru dinamica pe care o văd necesară pentru dialogul nostru creativ.
Aceste echipe mici funcționează pentru că ne asemănăm într-un fel. Nu am studii de leadership și nici nu mă consider un lider cu voce puternică capabil să conducă echipe mari. Mă descurc mult mai bine în grupuri mici, iar oamenii care aleg să lucreze alături de mine fac asta fie pentru că ei cred în filmele noastre, fie pentru că ne asemănăm cumva în modul de lucru și gândire.
Un exemplu este colaborarea mea cu Elena Martin cu care lucrez de șase ani, cred că bifează ambele criterii. Ne asemănăm în măsură mare și, în același timp, ea crede foarte mult în filmele pe care le facem împreună.
Care sunt cele mai importante calități pe care le cauți la cineaștii cu care alegi să lucrezi? Cum construiești încredere într-un proiect care se desfășoară ani de zile și e plin de incertitudine?
Da, este foarte important ca oamenii cu care lucrez să aibă integritate morală, mai ales în filmul documentar, unde principiile deontologice trebuie să fie clare încă de la început. Pentru mine este esențial ca aceștia să se raporteze la orice subiect, temă sau persoană prezentată în film în mod corect, cât mai corect posibil.
În același timp îmi doresc să lucrez cu oameni cu adevărat creativi. Astăzi termenul „creativ” este folosit foarte des, dar experiența îmi arată cine este cu adevărat creativ și cine doar mimează creativitatea. Iar încrederea se construiește prin transparență, prin dialog constant și printr-un schimb sincer de întrebări și răspunsuri.
Ai trecut prin ani de muncă intensă, proiecte grele emoțional și presiune constantă. Cum ai învățat să-ți dozezi energia, într-un fel care să-ți permită nu doar să reziști, ci să rămâi prezentă și relevantă pe termen lung în industrie?
Este foarte adevărat că filmele consumă enorm de multă energie și timp și te epuizează emoțional. Am avut și eu momente în care am simțit că nu mai pot, momente de burnout. Pentru generația mea, noțiunea clară de burnout a apărut târziu. Mi-ar fi plăcut să fi știut mai devreme despre asta pentru că aș fi realizat mai clar: „Acum sunt într-un burnout, ar trebui să mă opresc.”
În trecut nu mă opream, lucram enorm și mă consumam fără să-mi dau seama și fără să-mi pun limite.
Acum am învățat să-mi respect timpul mai mult. Nu înseamnă că reușesc mereu, pentru că munca în film este continuă. Copiii mei mă ajută să-mi disciplinez energia: pentru ei trebuie să mă rup uneori de zona filmului, iar energia mea o regăsesc în activități foarte diferite de cea a filmului, activități pe care încerc să le fac cât mai des.
Nu cred că există o rețetă perfectă. Suntem mereu pe fugă, cu multe task-uri și deadline-uri și tot timpul cineva are nevoie de noi. Mai mult decât să gestionez elegant energia, mai mult rezist și încerc să rămân prezentă acolo unde contează.
Cum echilibrezi partea administrativă, logistică și financiară a producției cu latura creativă și emoțională?
Nu știu… pur și simplu sar din una în alta. Dar din când în când îmi fac mici void-uri în realitate, în care dispar elegant pentru o perioadă. Un exemplu e recunoscutul ciupercilor în pădure sau a tuturor speciilor de copaci dintr-o pădure după frunze.
Cum ai descrie relevanța în film astăzi? Cum alegi proiectele în care să te implici?
Aleg proiectele din două-trei perspective. În primul rând, mă uit dacă proiectul îmi spune ceva mie, personal și moral. Când accepți un proiect știi că vei trăi cu el ani de zile: patru, cinci, uneori șase, așa că este esențial să fie o temă în care cred.
Apoi aleg proiectele și în funcție de regizori și de onestitatea lor față de subiectele pe care doresc să le povestească. Pentru mine este foarte important ca intenția din spatele filmului să fie sinceră.
Mă uit și la componența creativă: dacă proiectul mă provoacă artistic. În zona de ficțiune aleg proiecte doar atunci când simt că sunt cu adevărat speciale și creative. Evit zona de ficțiune clasică, prea previzibilă, de tipul „am mai văzut acest film de multe ori povestit fix așa”.
Ai contribuit la unele dintre cele mai importante documentare românești: Lemn, Acasă, Tata, Dacii liberi, filme care au depășit stadiul de intenție și au ajuns la public. Ce ai ales constant să pui pe primul loc pentru ca ele să existe?
Poate că am ales să pun pe primul loc siguranța proiectului, siguranța regizorilor și siguranța conceptului.
Am testat periodic dacă conceptul stă în picioare, cum poate fi povestit și așezat cel mai bine, cu cât mai multe detalii. Am evaluat întotdeauna din perspectiva asigurării autenticității filmului și a modului în care acesta poate rămâne fidel viziunii și mesajului său.
Dacă cineva ar analiza peste 30 de ani munca ta de producător, ce ți-ar plăcea să spună despre tine ca profesionist?
Ce tare e asta! Nu știu, toți suntem tare subiectivi și ne construim viața pe niște interpretări care ne ajută să mergem mai departe.
Dacă aș răspunde direct la întrebarea ta, aș putea spune că am fost dedicată atât creativ, cât și financiar proiectelor de film în care m-am implicat. Am venit cu idei care s-au văzut în film și pe cât s-a putut nu am făcut compromisuri creative. Chiar și atunci când am fost directă sau poate dură a fost întotdeauna pentru binele proiectului și al regizorului.
Ce ai spune generației tinere care intră acum în industrie? Ce ar trebui să știe din prima zi ca să nu se piardă pe drum?
La început să povestească conceptul de film cât mai bine: să îl explice, să îl testeze, să vorbească despre el astfel încât să le devină limpede. Să își pună întrebări incomode și să își răspundă sincer. Să asculte feedback-uri și sfaturi, dar fără să se lase copleșiți de ele pentru că uneori anumite feedback-uri nu au legătură cu proiectul și, în loc să ajute, te pot dezechilibra și confuza.
Să muncească pe bune pentru proiectul pe care și-l doresc, nu superficial. Să își găsească prieteni cu care pot lucra, oameni care pot avea și rolul de producători. Să facă cât mai multe filme, să exerseze constant.
Și, poate cel mai important: să fie corecți cu subiecții filmului, cu personajele, cu tema aleasă. Să fie fair față de oamenii pe care îi expun în film.
Artistul favorit: Mulți, e greu sa zic unul singur, poate fi la muzică Still Corners și Future Islands și pentru filme prea mulți, prea diverși, de la Terence Davies la Alice Rohrwacher și la Wes Anderson.
Cel mai bun sfat primit vreodată: Zona de confort e foarte păcătoasă. Stai departe de ea!
Un moment profesional care ți-a rămas în minte:
Celebra mea conversație cu George Lucas. În 2001 eram pe set, in Tunisia, cu George Lucas regizor pentru filmarea de la Războiul Stelelor / Attack of the Clones si deși nu mai vorbisem niciodată și nu era treaba mea, m-a întrebat out of nowhere: “Where is my car?” și eu i-am răspuns complet blocată “Don’t know, don t know”. În loc să-i zic, știi am și eu un scenariu…ceva….
Cum te încarci când obosești? – În pădure.
Note to self: Enjoy what is left.
–
Redactor:
