Am crescut cu ceșcuțe de Rosenthal în casă.
Erau printre mult prea puținele lucruri pe care au reușit să le ia bunicii din partea tatei, când Armata Roșie a invadat Cernăuțiul în 1940 și când au avut la dispoziție două ore să…trăiască.
Bunica avea sânge albastru.
Nu prea era bine.
De fapt nu era bine deloc.
Au pierdut atunci tot. Conace, bani, tinerețea lor și…din păcate, pe una din surorile bunicii mele.
Au ajuns cu trenul, la Sibiu inițial, cu o mână de bijuterii, o icoană și câteva haine. Dar erau împreună: bunica, bunicul și tata.
Un om de bine le-a trimis apoi cu un vagon de marfă, o mobilă de sufragerie chippendale, un samovar, câteva din porțelanurile Rosenthal și ceva argintărie.
Atât.
Banii și toate actele, ascunse în sobă (le-a fost frică să nu îi prindă cu ele la ei și așa au crezut ei că e mai bine) nu au mai fost găsite niciodată. A încercat tata, după Revoluție să facă demersuri pentru restituiri, dar nu a reușit nimic. L-am admirat, a sperat până la finalul vieții lui să facă dreptate, cumva.

1/4 – Am primit de la ea, atunci, cel mai frumos cadou pentru viață: „Ioana, draga mea, noi am trăit!“
Am fost mereu fascinată de poveștile bunicii, de viața ei care în tinerețe includea grija de a comanda din timp mătase pentru balul următor, din care să facă neapărat, la croitoreasă, un model de rochie altfel decât toate, de faptul că vorbea 5 limbi străine, de cercurile literare și evenimentele mondene unde mergea și unde l-a cunoscut pe bunicul, de concertele de muzică clasică și opera de care povestea cu bucurie în suflet, de eleganța pe care am văzut-o mereu în stilul ei, în casa lor, de respectul și mângâierea din voce cu care se adresau unii altora: bunica, bunicul, tata, mătușa, prietenii lor…o lume întreagă.
Îmi amintesc că la un moment dat am întrebat-o: „Nu îți pare rău pentru tot ce ați pierdut?” Am primit de la ea atunci, cel mai frumos cadou pentru viață: „Ioana, draga mea, noi am trăit!”
Cumva, citind recent frumoasa carte a Ancai Dumitrescu – Trup și stele, mi-am amintit de bunica mea, Valentina, prințesa.
Noi îi spuneam Mamama.
E cald și bine în inima mea acum, deși am plâns, deși mi-e dor…cumva, am avut senzația că, deși știu că anumite lumi nu vor mai exista niciodată, atâta timp cât avem povești și amintiri, ele vor fi mereu, cu noi.

2/4 – Mi-a oferit exact ce aveam nevoie atunci: aripi să zbor, dar și încrederea că voi face asta bine.
Afrodita.
Bunica mea din partea mamei.
Eu și fratele meu îi spuneam Tita, de la Afrodita, normal, așa ne-a sunat nouă mai bine când eram mici. Apoi toată lumea i-a spus așa.
Ea a adus povestea grecească în moștenirea mea genetică, alături de o bucurie extraordinară de a trăi, călători și de a avea mereu prieteni în jur sau cel mult la o vizită distanță.
Cu ea am mers, în copilărie și adolescență, la toate piesele de teatru din București, cu ea mâncam pe ascuns pufuleți (pentru că mama nu mă lasă), cu ea am mers în vizite la unchi și mătuși, vizite superbe în care primeam mereu dulceață făcută în casă, servită frumos în farfurii fine, așa, ca pentru musafiri, dar mai ales primeam iubire multă și conversații serioase, de oameni mari, responsabilitate pe măsura bucuriei, pentru că încercam mereu să îmi aleg cu grijă cuvintele și gândurile, dar fără presiune, fără așteptări și tensiune, ci în multa îngăduință a devenirii.
De la ea am învățat că a fi bogat înseamnă de fapt a fi darnic.
A avut mereu casa plină cu familia ei, dar mai ales cu cea a bunicului meu, mult mai mare de altfel (au fost 7 frați, deci chiar familie mare, vă rog să mă credeți). Reușea mereu să umple masa cu ceva bun chiar și în vremurile grele, a știut, când a fost nevoie, să ne facă dintr-un ou și 6-8 sandwich-uri pentru la scoală, dar și să pună nucă fără economie când făcea baclavalele mele preferate.
Tot de la ea am învățat colinde vechi, dar și cele mai frumoase romanțe pe care le fredona mereu prin casă.
Apoi, când am crescut și am stat ani buni cu ea după moartea bunicului, mi-a oferit exact ce aveam nevoie, atunci: aripi să zbor, dar și încredere că voi face asta bine.
Mulțumesc mult, bunica mea dragă, Tita a mea, ești mereu cu mine, nu doar azi.

Credit foto: @ Felicia Simion
3/4 – „Nu există să nu poți Ioana, înseamnă doar că nu vrei suficient de mult”, a fost cea mai grea lecție a copilăriei mele.
Victor Apostolescu.
Bunicul meu din partea mamei.
S-a născut în căruță, în timp de război, alături de mulți din frații lui.
Îi trimisese străbunicul de acasă, în pădure, să scape cu viață.
Au scapăt.
Familia lui era din neam de apostoli (preoți sau profesori), de aici și numele de familie, Apostolescu.
Îi datorez multe, de la imensa bucurie de a fi înțeles ce înseamnă un neam mare și frumos, cu casa veșnic plină, de frați, surori, nepoți, veri și prieteni, cât poți cuprinde, până la Crăciunul cu colinda din ușă în ușă, sau obiceiuri și sărbători în familie, clare și respectate.
Tot de la el am învățat, cred, să cuprind diversitatea. El oltean, s-a însurat cu o grecoaică, casa noastră a fost plină de ardeleni sau regățeni, de evrei, de talentatul violonistul de origine romă, Nicusor Predescu, pe care îl respecta enorm…nimic nu conta mai mult decât iubirea lui de oameni, de gând bun și de viață trăită frumos, împreună.
Era de o pedanterie extraordinară, cum rar am mai întâlnit (eu cred că era cel mai elegant bărbat din lume), dar și unul dintre cei mai inteligenți oameni din câți am cunoscut. Lucrând în Ministerul de Construcții, într-un rol cam mare având în vedere că nu a fost nici membru de partid, nici securist, a contribuit semnificativ la construcția a ceea ce a devenit stațiunea Mamaia, el, cel plecat dintr-un sat din Oltenia, el cel născut într-o căruță.
De când mă știu am fost fascinată de stilouri, de scrisul de mână, de acele momente când se întâlnește sufletul cu timpul.
Bunicul Victor avea un stilou superb. Sheaffer Legacy.
Poate acum nu valorează atât de mult, dar pentru perioada copilăriei mele când scriam cu stilouri destul de proaste, acel Sheaffer era o bijuterie și era, fără dubiu, dorința mea supremă.
L-am rugat să mi-l dea.
A fost de acord. Trebuia însă să obțin o medie școlară foarte mare.
Îl doream. Am fost de acord.
Am tras tare, am terminat anul cu o medie foarte mare, îmi lipseau doar câteva sutimi.
„E bunicul meu, o să înțeleagă.”
M-am dus cu carnetul de note la el, să îmi iau stiloul.
„Nu ți-l pot da.”
„Cum nu?”
„Nu ai obținut media de care am discutat. Asta era partea ta de promisiune.”
„Dar lipsesc doar câteva procente.”
„Încearcă și anul viitor”
Am încercat. Am reușit. Am luat stiloul.
„Nu există să nu poți Ioana, înseamnă doar că nu vrei suficient de mult”, a fost cea mai grea lecție a copilăriei mele.
Dar tot de la el am primit în dar ceea ce am știut și simțit mereu: că nimeni pe lume nu era mai bun, mai frumos, sau mai special decât „ai lui”, adică noi.
Iubirea bunicilor, cadoul copilăriei, comoara vieții.
O să ascult o romanță și o vioară, de dragul lui.

4/4 – De la el am învățat forța și valoarea tăcerii, așa cum am învățat puterea faptelor și a iubirii necondiționate. Asta a moștenit și tata de la el, asta și multe altele, dar pentru mine, iubirea necondiționată a rămas până acum, cea mai de preț moștenire.
Mihail. Născut din neam de răzeși.
Bunicul meu din partea tatei.
Mișa. Mishinca. Tataia Mișa. Bunicul.
Mișa sau Mishinca îi spunea doar bunica Mamama, cu acea inflexiune în voce pe care doar ascultând Nocturna în E-Flat major, op. 9, No.2 al lui Chopin o poți înțelege. Sună perfect. A iubire.
Noi îi mai spuneam tataia Mișa sau Bunicul.
Era înalt. Era ferm. Era de neclintit.
Elegant, puternic, fără dubiu față de crezul și valorile lui.
Era stâlpul nostru.
Știam cumva că nu poate să fie nimic rău, sau nimic care să ne rănească, dacă era lângă noi.
Și acum scriind, mă întreb de ce oare am avut această senzație?
Dintre cei patru bunici, cu el am conversat cel mai puțin.
Nu era deloc un povestaș.
El făcea ca lucrurile să se întâmple.
Era acolo sprijin necondiționat, puternic, fără abatere, fără să îl miște nimic. Al nostru, pur și simplu. Mereu.
Din familie de răzeși curajoși și siguri pe ei, a fost printre primii tineri din Cernăuți care au făcut facultate. Era inginer de căi ferate, așa era formularea din familie. Pentru acele vremuri, era una dintre cele mai bune opțiuni pentru o carieră de mare anvergură, fiind perioada în care căile ferate luau mare amploare în Europa.
De la el am învățat forța și valoarea tăcerii, așa cum am învățat puterea faptelor și a iubirii necondiționate. Asta a moștenit și tata de la el, asta și multe altele, dar pentru mine, iubirea necondiționată a rămas până acum, cea mai de preț moștenire.
Tot de la el am învățat cât de mult poate un bărbat să iubească, să prețuiască și să sprijine o femeie. În tăcerea lui, bunicul știa să o adore și să o răsfețe pe bunica, într-o manieră pe care mi-o amintesc cu o imensă bucurie, pentru că bunica a valsat toată viață ei, chiar și când nu a mai avut rochii de mătase, baluri și averi…a avut mereu lângă ea, prințul inimii ei.
Tataia Mișa a murit primul dintre cei patru bunici.
A fost de departe cel mai mare șoc al copilăriei mele.
Aveam 11 ani, îmi făceam temele și m-a sunat bunicul Victor plângând. Era prima dată când îl auzeam plângând.
Mi-a spus că a plecat tataia Mișa.
Nu am înțeles nimic.
Nu am înțeles unde a plecat.
Nu murise nimeni din familia noastră până atunci.
Plecase stâlpul.
Stâlpul nostru.
Avea 89 de ani.
===========

Mă numesc Ioana, sunt fiica Marianei Cornelia și a lui Mihai Marin, cei care au fost numiți de Luca, fiul nostru și nepotul lor: Nana și Bunicul Marinel.
Părinții mei sunt cei mai frumoși oameni din lume, nici nu aveau cum să fie altfel, cu așa o moștenire.
Mă întrebam, scriind aceste rânduri, dacă oare toți nepoții dau nume noi bunicilor lor. Eu cred că da, pentru că acesta este pentru mine, adevărul meu, lumea mea, ce am văzut, simțit și trăit în copilărie, moștenirea cu care am plecat la drum în viață.
Ca mine, tu sau fiecare dintre noi are adevărul lui, lumea și valorile sale, moștenirea proprie, poveștile din familie, devenite, în timp, poveștile proprii, de dat mai departe, de ajutat în devenirea altor vieți.
===========
Când am primit această atât de onorantă invitație de a scrie editorialul de final de an 2022, an pe care extraordinara echipă de la The Woman l-a dedicat temei: moștenirea, am primit și câteva întrebări.
Prima a fost: cum te simți azi?
Apoi: cine ești în acest punct, cum te identifici?
Care sunt prioritățile tale?
Apoi a urmat:
Cum ți s-a conturat ție viața ținând cont de istoria familiei tale?

===========
De ani de zile mi s-au clarificat câteva lucruri.
Unul dintre ele este acela că oamenii au nevoie de foarte puține lucruri în viață, iar printre acestea foarte puține, la bază, cred eu, sunt rădăcinile și aripile.
Să ai rădăcini
Adică să știi să te întorci acasă, în casa sufletului tău.
Să știi cine ești, care îți sunt valorile, cum îți este sufletul, în ce crezi, la ce te raportezi, unde este zona ta de siguranță, de bine, de iubire, unde te grupezi când vin tornadele vieții (pentru că ele vin oricât ai încerca să le eviți), de unde îți iei forță, unde îți hrănești curiozitatea, unde revii să te bucuri, unde revii când ai nevoie de odihnă și întremare, de tihnă, de încredere și credință.
E important să ai aceste rădăcini puternice, să poți să stai acolo până trec tornadele sau micile furtuni, ale vieții, până când e din nou calm, soare și bine. Până când poți pleca mai departe.
E poate cu atât mai important acum, când atât de mulți dintre noi trăiesc în alte țări decât cea în care este familia, sau în alte obiceiuri și tradiții decât cele cu care erau obișnuiți. Și e ok. Atâta timp cât își știu rădăcinile, își stiu și centrul, dar și drumul către el.

Credit foto @ Felicia Simion
Să ai aripi
Adică să ai încredere și certitudinea că există mai multe soluții în orice mici sau mari împiedicări ale vieții și știind asta, să te apuci să zbori prin viață cu încredere, pentru visul tău, pentru ce vrei să devii și să atingi, știind că vei face asta foarte bine.
Primim „rădăcini și aripi” din familie, din moșteniri, din povesti precum cele pe care le-am relatat mai sus, dar și din cum alegem să trăim, din intenția cu care ne creionăm anul, săptămână și ziua.
Ce am învățat din familia mea?
Totul.
Ce am devenit?
Tot ce mi-am dorit să devin, știind cine sunt, care îmi sunt rădăcinile și înțelegând, din fiecare experiență de viață că a trăi frumos este o alegere, pe care ne-o datorăm.

Am fost așa mereu? Ah, daca aș fi știut…
Îmi amintesc ca acum Decembrie 1989, momentul în care generația mea a avut șansa unui nou început, eram plină de încredere, cântam pe străzi, iar în cartierul meu, pe străzile mici unde chiar nu era nimeni, dansam.
În 1990 mama a fost dată afară de la job-ul ei, fusese creierul unor sisteme IT care apuneau, cele cu cartele perforate…apăruseră alte calculatoare, mai deștepte.
Cheltuielile casei nu încăpeau în salariul tatei, deși era un salariu bun, de inginer…de căi ferate, așa că au început să vândă din casa puținul rămas din moștenirea lui Mamama, din Rosenthal-urile și argintăriile ei.
Nu mi-au spus.
Am sesizat la un moment dat că dispăreau lucruri din casă.
Probabil că au vrut să ne protejeze pe mine și pe fratele meu.
Nu m-am simțit protejată.
Am suferit enorm și am spus: „Nu! Exclus! Nu mai vindeți nimic. Mă angajez, aduc toți banii în casă, dar vă rog mult, nu mai vindeți nimic.”
M-am angajat.
Aveam 19 ani.
Am răsturnat tot ce ar fi trebuit să curgă lin, facultatea, adolescența fără griji, o intrare spre maturitate în cursul ei firesc….nu a fost nimic lin.
Dar măcar nu au mai vândut nimic.
A fost prima mea mare reușită… îmi salvasem amintirile, de fapt, salvasem putință, în fața neputinței.
De atunci lucrez.

Din fericire, sau poate din dorință și determinare, am avut șansa unei cariere și a unor proiecte de excepție, care mi-au bucurat atât mintea, cât și spiritul meu liber, creativitatea, proactivitate și gândirea mea, mereu orientată către soluții care să aibă în ele trăinicie, valori bune și o frumoasă co-existență.
Am crescut căutând cu disperare, la începutul carierei mele, oameni de business de la care să învăț și am regretat sincer enorm, că generația noastră nu a prea avut modele, că am avut (apropo de moșteniri) o generație lipsă în evoluția firească a lucrurilor pe care le vedeam în alte țări care nu trecuseră prin comunism.
Apoi la rândul meu am crescut business-uri și echipe, încercând să las în urmă semnătura mea, de elegantă determinare, de valorile fară echivoc legate de etică și profesionalism, dar și imensa reverență în fața oamenilor alături de care am creat echipe frumoase și de succes, echipe premiate și aplaudate, atât în țară, cât și în Europa.
Semnătura mea are acum un nume: Leadership with Grace și sunt convinsă că după ce ați citit povestea mea, înțelegeți și de ce.
Am devenit la rândul meu soție și, așa cum am văzut, în familie, am ales să plec la drum alături de omul care am simțit că mă vă lua mereu de mână oricând voi avea nevoie, care va sta mereu lângă mine, care să știe să prețuiască și să sprijine o femeie.
Am devenit apoi mama și am încercat, așa cum văzusem în familie, să îi ofer lui Luca, fiul nostru, nu doar valorile și educația pe care le-am primit la rândul nostru, soțul meu și cu mine, dar și șansa de a fi alături de familie. Nu ratăm nicio aniversare fără să încercăm să fim toți împreună, ne asigurăm că de Paște și de Crăciun toate detaliile unor tradiții (mult discutate și desuete poate) sunt încă, în mare măsură, respectate.
Mergem și acum să îi luăm cu mașină pe mama, unchiul și cele doua mătuși, când avem aniversările sau când reușim să mai petrecem duminici împreună, mă pierd și acum în poveștile familiei noastre, iar când la o masă organizată impecabil de mătușă mea, a venit mama cu un set de fotografii, m-am pierdut complet în amintiri și în bine și în iubire și în…dor…promițându-mi că o să printez pentru generațiile viitoare câteva din fotografiile care stau acum doar în memoria telefoanelor, pentru că măcar o fracțiune din emoția pe care am simțit-o având fotografiile în mână, să treacă mai departe, către generațiile care vor urma.

Și pentru că viața asta este mereu un carusel plin de surprize, a apărut la un moment dat în viața noastră o vilă a cărei frumusețe o puteai intui dacă dădeai la o parte patina nepăsării, căreia, împreună cu soțul meu, i-am redat straiele ei frumoase, recreând acolo, atât atmosfera balurilor de care povestea bunica mea, cât și eleganța vremurilor interbelice de care povesteau bunicii amândurora.
I-am spus Villa PoemBoem.
A fost primul proiect în care, împreună cu soțul meu, redam straiele frumoase unor proprietăți vechi.
Au urmat apoi: R’Urban, Jazzy și Joy, toate by PoemBoem.
Deși, atât eu cât și soțul meu suntem oameni de business, cu cariere frumoase, puternice, cu proiecte de succes și confirmări fără dubiu, ne este clar că avem o bucurie și o emoție specială când ne implicăm în aceste proiecte eminamente creative și poetice mai degrabă, unde am încercat să recreăm ceea ce știm că bunicii noștri au pierdut.
Ce am înțeles însă la un moment dat, este că prin toate aceste proiecte de design, ne-am redescoperit pe noi, am rafinat design-ul interior al propriei noastre vieți.

===========
Cum te-a ajutat să înțelegi cine ești, crescând cu povești și istorisiri despre viața celor care au trăit înaintea ta?
Cum ne ajută pe noi ceilalți, să ne cunoaștem rădăcinile?
Ne face asta mai puternici, sau mai vulnerabili? Or maybe both?
===========
Cred că m-am născut în cea mai frumoasă familie cu putință.
Nu aș schimba nimic. Nici un detaliu.
A fost ușor? Nu.
Toți pierduseră ceva. Toți erau și puternici și vulnerabili în același timp, toți știau ce înseamnă victoria, dar și suferința.
Mama și tata au fost la rândul lor atât parte dintr-o generație căreia cineva le-a tras covorul vieții de sub picioare, cât și fiica și fiul unor părinți care trecuseră prin războaie, foamete și sărăcie.
Mă face asta mai puternică? Da, cu siguranță.
Mă face asta mai vulnerabilă? Da, cu siguranță.
M-a ajutat că am știut toate aceste povești?
Enorm.
Am simțit de multe ori că am rădăcini, cât pentru sute de furtuni sau tornade, așa cum am simțit că nu există bucurie mai mare decât prospețimea, curiozitatea, încrederea și deschiderea de a privi cu încredere fiecare nou zbor, început, sau fiecare foaie albă de hârtie.
M-am gândit de multe ori ce aș fi făcut dacă nu aveam această moștenire.
M-am întrebat mereu ce fac cei care nu știu atâtea povești.
Sau care nu i-au avut pe toți împreună.
Sau care poate nu i-au avut deloc.
Am răspunsul. Am și speranța.
Speranța că avem, fiecare dintre noi, oameni care ne iau de mână, oameni care la rândul lor au de dat sau de primit, care la rândul lor au nevoie de rădăcini și aripi, sau care poate caută coechipieri pentru a le face.
Să stai cu sufletul în soare.
Spun asta, des.
M-a învățat o prietenă în cel mai greu an al vieții mele, când simțeam că în ciuda rădăcinilor și a moștenirii mele, nu mai am soluții, nu mai aveam încrederea că pot zbura.
Ea m-a luat atunci de mână.
Ea, prietena mea cu poate, cele mai plăpânde rădăcini, prietena mea care a trecut prin pierderi multe și mari.
Și totuși, atunci, ea m-a luat pe mine de mână și mi-a dat încrederea că pot zbura din nou.
Avem de dat și de primit.
Să o facem cu bucurie.
Dacă știm că avem un suflet, știm și că trebuie să îl hrănim.
Ioana Enache
Transformational Leader
For bestinclass businesses & teams

Ioana este pasionată de leadership, susține leadershipul feminin și este o susținătoare constantă a cauzelor sociale și artistice. Este un lider creativ și elegant, susținându-și, pe tot parcursul carierei sale, echipele și partenerii de afaceri până la capăt. Scopul ei este să lucreze la proiecte care să facă o diferență în viața oamenilor, crezând cu tărie că succesul este o alegere personală.
Ioana are peste 30 de ani de experiență, activând în management general, consultanță de top, marketing și vânzări. Aria sa de expertiză cuprinde business process redesign, managementul schimbării și marketing și comunicare strategică.
De-a lungul timpului, Ioana a fost Senior Consultant @OMV Petrom, Business Unit Manager @GlaxoSmithKline, Marketing Manager @A&D Pharma. Timp de 10 ani, aceasta a ocupat poziția de General Manager al Amway România, Bulgaria și Grecia, conducând o echipă de oameni vizionari care caută excelența în tot ceea ce fac.
În prezent, Ioana este CEO SanoVita, continuând să pună în aplicare tot ceea ce a învățat pe parcursul carierei sale.
Pe lângă toate acestea, Ioana a mai conturat alături de soțul ei, un proiect drag sufletului ei, PoemBoem, rafinându-și „design-ul interior al propriei vieți”.
Și-a definit stilul de leadership pentru a avea impact și eficiență în raport cu echipa și partenerii săi, păstrându-si însă autenticitatea și rămânând fidelă valorilor personale.
Crede în nevoia fiecăruia de a decide, de a fi responsabilizat, de a deveni un model pentru tot ce derivă din proiectele de care se ocupă si această abordare i-a adus numeroase satisfacții și a ajutat-o să definească #leadershipwithgrace.

Photo: arhivă personală Ioana Enache