Mutatul cu părinții la 30 de ani. O aventură sau un pas natural?

Am 30 de ani. Este vârsta la care, pentru unii, încă mai e rușinos să locuiești cu părinții. Și totuși, vârsta la care m-am mutat înapoi împreună cu ai mei. Nu am luat această decizie în urma unui divorț, dezamăgiri, concedieri sau a altor situații care ne duc, pe parcursul vieții, în astfel de puncte. Nu a fost un impas, nu am simțit că dau înapoi, ci pur și simplu am simțit că e decizia corectă și coerentă pe care am putut să o iau după ce am renunțat la un job bun, într-un oraș mare și într-un moment în care aveam nevoie de o pauză.

Consider că oricărui sfârșit de orice fel de relație – cu o persoană, un loc de muncă, un oraș – i se cuvine apoi o perioadă de tranziție. Am sărit de-a lungul vieții, de cele mai multe ori, dintr-o etapă-n alta, m-am mutat din oraș în oraș, am schimbat job-uri și pasiuni, fără să-mi dau timp să trag niște concluzii și să-mi fac niște idei despre ce mi-ar prinde bine să fac în continuare.

Toată alergătura asta nu a făcut altceva decât să acopere niște probleme pe care am ajuns să nu le mai iau în considerare, în timp ce viața galopa în jurul meu și încercam să-i fac față. Mi-am dat seama că, de fapt, mă chinuiam, chiar dacă uneori părea totul natural, să fac față unor așteptări care nu erau ale mele. La fel cum nu e a mea prejudecata că nu e normal ca la 30 de ani să locuiești cu părinții. În toată perioada asta mi-am dat seama că e mai degrabă natural decât aventuros să faci asta.

M-am mutat cu ai mei după 15 ani de când am plecat de acasă, în momentul în care am rămas fără un venit (de bună voie), iar la mama și la tata știam că nu produc pagube și că acesta e cel mai bun loc de refacere. M-au primit cu brațele deschise, dar și cu o ușoară grijă. Știți voi, grija că „nu-mi merge cartea de muncă” și că nu tare am ce să fac în orășelul mic unde m-am întors. Ceea ce e adevărat.

Mă gândesc acum, după 9 luni de când sunt acasă, că dacă orașul unde locuiesc ai mei nu ar fi fost un fost oraș industrial, care se transformă în sat și unde nu se întâmplă nimic, mi-ar fi fost mult mai ușor. Cu mai multe preocupări și activități zilnice, n-aș fi simțit, din când în când, nevoia să mă plâng că nu e chiar așa fun să locuiești cu părinții. Ușor nu e, dar să vă spun care sunt părțile bune:

Mâncare sănătoasă, caldă și la timpul ei, fără junk food grăbit la ore imposibile

Una dintre cele mai mari bucurii ale mamei mele e să mă vadă că mănânc bine. Deși nu mai consum carne de șase ani, abia după ce m-am întors acasă au înțeles și ai mei ce înseamnă asta. Ceea ce credeam că se va transforma într-un haos total asezonat cu „habar nu avem ce să îți mai facem de mâncare” a devenit de fapt un „hai să găsim niște rețete și să gătim împreună”.

Astfel, eu le-am făcut cunoștință cu avocado, rucola, caju, năut, quinoa, turmeric, multe soiuri de semințe și combinații, iar ei s-au liniștit văzând că mă hrănesc sănătos. Dincolo de asta, fără să fi impus că e mai bine cum mănânc eu, puterea exemplului funcționează, iar ei au început să scoată carnea din dietă, mai nou și pâinea și să fie încântați de diversitatea culinară din casa noastră. 

Nu e rău să ai un program de somn, chiar dacă uneori înseamnă să te culci odată cu găinile

Programul meu de somn din Cluj era destul de haotic. Ce-i drept, la orice oră mă puneam să dorm, alarmele de dimineață tot reușeau să mă surprindă și să mă supere. În lunile de iarnă cât am stat acasă, am ajuns la performanța de a adormi în jurul orei 23 și de a prinde răsăritul în fiecare dimineață, fără nevoia de încă 5 minute și fără a mă simți obosită pe parcursul zilei.

Cumva aici a contribuit și faptul că, pentru câteva luni, am dormit în aceeași cameră cu mama. Așa e când te întorci acasă și între timp casa e plină. Mi-a fost puțin greu la început, că se dădea stingerea când nu eram tot timpul pregătită, însă m-au ajutat anii de locuit prin cămine, discreția mamei și faptul că atunci când dormi, dormi și cam atât. 

Camera-mi arăta la fel ca în copilărie, iar asta e o călătorie

A durat o vreme până am reușit să despachetez tot ce adunasem în ultimii 7 ani la Cluj, prilej cu care am fost nevoită să sortez și să elimin lucruri inutile păstrate în camera mea încă dinaintea erei noastre. Nu mă simțeam confortabil cu toate fotografiile cu mine de la vârste diferite care mă priveau curioase din toate colțurile, dar mi-am dat voie să le las să mă poarte într-o călătorie până aproape originiî. Pauza pe care am luat-o cu această mutare, liniștea din camera mea și cea din jur, grija alor mei care în continuare mă văd ca pe un copil, m-au ajutat să-mi explorez trecutul, să înțeleg unele lucruri despre mine, să-mi amintesc povești uitate și să-mi dau seama de cum mi s-au legat căile prin viață până acum.

Pentru că ai mei, în orice context, ar fi niște colegi de apartament excelenți și discreți, mi-am permis în toată perioada asta să stau și să cuget pe cât s-a putut, fapt ce a dus la un restart neașteptat. Nu i-aș spune chiar renaștere, dar cu siguranță s-a produs o reașezare a gândurilor haotice de până atunci. 

Sunt mai norocoasă decât îmi dau seama

Faptul că am reușit să păstrez o relație bună cu ai mei, ba chiar să o îmbunătățesc de când m-am întors acasă, mă umple de bucurie. În ultima perioadă s-au abătut tot felul de nori negri asupra prietenilor mei, iar unii dintre ei și-au pierdut părinții, ori sunt bolnavi. În fața acestor situații te cam pierzi și riști să nu-ți dai seama cât de norocos ești când ai tăi sunt bine și poți să petreci timp alături de ei, să nu te mai superi când insistă cu mâncarea sau cu făcutul unui rost în viață și să încerci să le porți măcar 1% din grija pe care ei ți-o poartă constant. 

Dacă în vizitele anterioare făcute acasă preferam să dorm, să mănânc și să mă văd cu puținii prieteni din oraș, iar apoi plecam din nou la drum, acum am reușit, vrând-nevrând, să petrec mai mult timp cu părinții mei și să îi descopăr dincolo de calitatea lor de părinți. Suntem, uneori, niște colegi de apartament cu vârste și preocupări diferite, care învață în continuare să aibă grijă unul de altul și să-și accepte fiecare toanele și alegerile. Am descoperit că doi dintre cei mai buni prieteni ai mei sunt mai aproape decât credeam și că vor fi acolo mereu.

Când am început liceul și m-am mutat de acasă, nu mă mai vedeam întoarsă. Am schimbat oraș după oraș și i-am vizitat pe ai mei doar în vacanțe și de sărbători. Am uitat cine sunt ei și poate și o parte din mine. Reîntâlnirea pe termen lung m-a surprins. Mi-am dat seama că nu îi cunosc așa bine cum credeam, și nici ei pe mine. Am descoperit lucruri interesante despre ei, ne-am ciocnit de nenumărate ori ideile, am încercat să îi înțeleg și, mai ales, m-am bucurat când am văzut că pot și ei să mă înțeleagă.

E interesant schimbul acesta. Pentru că până nu demult simțeam că o iau razna dacă stau acasă mai mult de două săptămâni, a trebuit să mă conving, înainte de mutare, că rezist mai mult. Și am reușit, dar, deși sunt un fluture care are nevoie din când în când de o pauză, uneori chiar lungă, în cocon, aripile mi s-ar îndrepta în alte direcții.

Am observat și eu și cred că și ei, că atunci când plec undeva – un weekend la Cluj, un festival, o vacanță – îmi reapare o scânteie în privire, un zâmbet nou și mai mult avânt și chef de viață. Iar revenirile sunt ca niște prăbușiri, chiar dacă acasă e cald și bine. Îmi place acasă, cu mama și tata, ne-am împrietenit și am realizat că acasă pentru mine locul unde doarme gândul după un zbor prea lung, acolo îmi încarc bateriile și mă simt iubită și protejată. Și sunt norocoasă că îl am și că îi am. Tocmai de aceea simt că va fi bine și când voi decide să îmi iau din nou zborul, doar că de data asta vom rămâne fiecare cu mai mult dor.

Articol scris de Diana Câmpean.

Sursă foto: unsplash.com