Pledoarie pentru cunoașterea de sine by Diana Berindei

Una dintre temele cele mai frecvent întâlnite în cabinet, dar și în grupurile de dezvoltare personală este cea legată de a fi bine cu tine însuți.

Sub această cupolă intră multe, multe întrebări de genul:

– cum să fac să fiu fericit/ă de unul/una singură?

– Cum să îmi petrec timpul avut pentru mine, cu mine?

– Cum să mă bucur de viață, deși nu am bifat niciuna dintre urgențele sociale de tipul: soț/soție, copil, casă, masă, mașină, pisică, câine, șoricel?

– Sau ce este în neregulă cu mine, de nu le bifez?

= Cum să fac să nu se vadă că nu mă simt bine în pielea mea?

– Cum să fac ca ceilalți să creadă că sunt cool, chiar dacă nu sunt așa?

Desigur, ultimele întrebări nu sunt puse pe față, ajung să fie recunoscute după ce persoana trece printr-un minim proces de auto-cunoaștere.

photo-1509786679719-3d066e68f607

 

Dacă ai trecut prin astfel de perioade, dacă te temi că vei trece prin astfel de perioade află că faci parte din marea familie a ființelor umane din secolul acesta.

Suntem oameni și, ca să-l parafrazez pe Terentius, nimic din ceea ce este uman nu ne este străin. Trăim în lumea lui trebuie, o lume în care se știe deja ce este trendy să faci și să simți. În asemenea context, ai nevoie de mult curaj, fermitate, determianre, valori… un caracter puternic pentru a rămâne tu însuți și a-ți și place de tine sau mai mult, a te iubi.

photo-1528136486997-bc538ef130d7

 

Răspunsurile pentru aceste întrebări nu sunt simple, nu sunt clare, nu sunt unice, nu sunt concrete. Umanitatea încearcă să ofere soluții de cel puțin 2000 de ani la chestiunea ființării, a relației tale cu tine însuți. Poate că una dintre afirmațiile care merită atenție cel mai mult este cea a lui Carl Rogers care spune că „pantoful care se potrivește pentru un picior, îl va strânge pe celălalt, nu există o rețetă a trăitului care să fie aplicabilă în toate cazurile.

Prin urmare, ne întoarcem de unde am plecat, leitmotiv-ul psihoterapiei și al tuturor proceselor de auto-cunoaștere, dacă vrei să fii bine cu tine însuți, va trebui să depui efortul de a te cunoaște pe tine însuți și de a avea curajul să trăiești viața prin propria ființă.

photo-1528982775948-43d7ec55f68d

 

Pare ușor, așa ca toate lucrurile complicate… îmi amintește de începuturile mele ca psihoterapeut, când citeam aproape compulsiv, mă descopeream pe mine, pe ceilalți. Fiecare zi părea un sac fără fund de informații, trăiri și stări noi. Descopeream oameni și umanitatea prin ei și prin mine și îmi părea că mi-am ales cea mai grea și mai fascinantă profesie din câte există.

Mă speria ideea că încă mai am ceva de descoerit la mine şi la ceilalţi și de atâta timp, tot asta fac și tot n-am bifat acele must-uri ale societății noastre și trece timpul și eu nu fac nimic. Și bineînțeles, la toate acestea se mai adăugau și alte frici legate de cât de eficientă poate fi treaba asta cu auto-cunoașterea din moment ce eu, tocmai eu, nu mi-am schimbat radical viața.

Pentru a nu lungi vorba, răspunsul brut și direct este că auto-cunoașterea nu te va face mai eficient sau mai bun, decât dacă tu vei depune un efort pentru a realiza o creștere a eficienței, a stării de bine. Nu te va ajuta să ai o relație decât dacă tu vei depune efortul de a căuta un partener sau o parteneră. Nu îți va schimba relația actuală, decât dacă vei depune efortul să faci ceva. De fapt, toate se întâmplă datorită ție, implicării și viziunii pe care ți-ai conturat-o.

photo-1494059980473-813e73ee784b

 

Prin urmare, rolul auto-cunoașterii sau aprofundării de sine este acela de a te învăța să ai o relație cu tine însuți. Precum atașamentul securizant dintre mamă și copil, din primii ani de viață oferă cadrul de siguranță, care permite copilului să exploreze, știind că oricând se poate întoarce la mamă și la siguranța resimțită în compania ei, tot așa adultul are nevoie să știe că se poate baza pe propriile puteri (resurse, abilități, competențe) pentru a naviga și explora lumea.

Cu alte cuvinte, avem nevoie să dezvoltăm un atașament securizant cu noi înșine. Acest cadru de siguranță, de cunoaștere și de compasiune pentru propria peroană îl reprezintă începutul relației noastre cu noi. Din diverse motive, printre care și mitul că ar fi stupid sau egoist, punem această relație pe ultimul loc între acele lucruri de bifat într-o viață. Efectul invariabil este că ajungem să trăim înstrăinați de propria persoană, nu singuri, ci izolați, într-un mediu rece cu răceală care vine de la noi înspre noi.

Acela este momentul în care cineva te întreabă cum te simți și îi spui clișeicul „Bine” pentru că nici tu nu mai ști cum te simți, de fapt. A trecut mult timp de când te-a interesat ultima dată acest lucru, cu adevărat.

În acest punct, consider că este necesar să pun în evidență o distincție teoretică, foarte documentată în ultimii ani: distincția dintre atașament și relaționare (bounding).

Atașamentul se referă la aspecte specifice din relația primară dintre îngrijitor și copil. Mai exact se referă la tipul de acțiuni și reacții pe care adultul le are față de copil, în așa fel încât, copilul învață în ce măsură este în siguranță, protejat în aceea relație (Benoit, 2004).

Bounding înseamnă acele activități pe care copilul și îngrijitorul le realizează împreună. Acestea din urmă s-au dovedit a nu avea nicio relevanță pentru dezvoltarea ulterioară a copilului la nivel emoțional sau social (Cassidy, Jones & Shever, 2013). Paralel, adultul care se descoperă pe sine are nevoie de o anumită atitudine față de propria persoană dominată de curiozitate, compasiune, acceptare, înțelegere. Uneori se întâmplă să recomand cliențiilor mei să înceapă să fie mai atenți la propria persoană.

Drept urmare, deoarece dorința de schimbare este crescută, se implică mai des în tot felul de activități care aparțin sferei bounding-ului, adică merg mai des la sală, la coafor, la manichiură, la film. Cu alte cuvinte, dezvoltă o legătură cu sine mediată de activităţi. Cu toate acestea, astfel de schimbări nu cresc neaparat compasiunea sau acceptarea propriei persoane.

Trăind atât de ancorați în concretul zilelor ajungem să uităm de cât de valoros poate să fie să trăiești din plin fiecare clipă, fără să o judeci în funcție de cât de bine se raportează la așteptările altora față de tine (care, by the way, adesea sunt doar în închipuirea ta) sau ale tale față de tine (care, tot așa, s-ar putea să nu fie tocmai realiste). Să trăieșt pur și simpul, fără să vrei să faci ceva cu clipa aceea și cu tine. Doar să experimetezi senzațiile de a fi viu. De câte ori te-ai dus la serviciu și ai uitat cu desăvârșite traseul pe care l-ai parcurs? De câte ori ai stat pe facebook și ai uitat cu desăvârșire de tine și timpul care trece? Toate acestea sunt momente în care clipa a trecut pe lângă tine, nu prin tine, viața s-a scurs, fără ca tu să fii prezent în ea.  

Prin urmare, a fi bine cu tine însuți înseamnă în primul rând a fi. După a fi este nevoie să te cunoști, să știi ce anume îți face ție bine, ce anume te ajută să te ridici, ce anume te ajută să te dezvolți. În tot acest proces, apare o conștientizare foarte importantă – conștientizarea timpului, la adevărata lui valoare. Cu alte cuvinte, nu toate acele lucruri de bifat merită timpul tău. Pe de altă parte, dacă această viață este timpul tău, atunci fiecare părticică a ei merită atenția ta, deci vei fi mult mai atent/ă la drumul pe care îl parcurgi până la serviciu. Și vei face asta, nu pentru că drumul este important, ci pentru că trăitul este important pentru tine.

Și nu în ultimul rând, a fi bine cu tine însuți însemnă a-ți forma un caracter, un set de valori și principii care să te ghideze. Până la urmă, în viață ai nevoie de (cel puţin) un vis, un plan și o hartă care să te ghideze și toate acestea patentate să îți aparțină sau cum ar spune Brene Brown: to own it.

Surse Foto: Unsplash.com

Biografie:

Diane Benoit (2004). Infant-parent attachment: Definition, types, antecedents, measurement and outcome. Paediatric Child Health; 9(8):541-545. 

Jude Cassidy, Jason D. Jones și Phillip R. Shaver (2013). Contributions of Attachment Theory and Research: A Framework for Future Research, Translation, and Policy. Developement and Psychopathology  Nov; 25(4 0 2): 1415–1434.

 

By Diana Berindei

Diana_printsize-8

Diana Berindei este psihoterapeut și lucrează la propriul cabinet individual din anul 2011. Domeniul de expertiză îl reprezintă munca cu și pentru adulți. Este formată în psihoterapia cognitiv-comportamentală și psihoterapie pozitivă. 

De-a lungul timpului a avut diverse colaborări care au inclus atât domeniile clinice care au presupus consilierea pacienților cu boli cardio-vasculare, diabet și boli de nutriție precum și domeniile dedicate dezvoltării și aprofundării personale. Diana crede că fiecare persoană are dreptul și poate să facă tot ceea ce ține de el sau ea pentru a trăi o viața împlinită.