Din punctul ei de vedere, scaunul rulant e doar un accesoriu, care nu face diferenţa între mine și ceilalţi. Ceea ce i s-a întâmplat când avea 16 ani se putea întâmpla oricui. Ea este Andreea Nechita, medic rezident dermatovenerolog la Spitalul Clinic de Urgență “Sf.Spiridon” Iași, la trei ani distanță de a fi medic specialist. Crede cu tărie că viaţa merge mai departe, cu bune și rele! Toate sunt trecătoare. Știe că nu s-a dezvoltat într-o țară grijulie cu nevoile ei și ale celor ca ea când vine vorba de accesibilitate, dar s-a încăpățânat să își facă o carieră și să-i ajute pe ceilalți. Aflăm mai multe din interviu pe care l-a oferit contribuitorului The Woman, Ramona Lengyel.
Cine este Andreea Nechita: povestește-ne mai multe despre tine și background-ul tău profesional.
Acum sunt medic rezident în anul II în specialitatea Dermatovenerologie. Sunt unul dintre cei trei medici care profesează în scaunul rulant din generaţia mea. Sunt încă la început de drum, dar mă pot bucura că am reuşit să ajung până aici. Nu a fost uşor tot acest drum parcurs. Facultatea de Medicina a implicat anumite sacrificii. Consider că s-a meritat tot efortul și toată răbdarea pe care am avut-o în aceşti ani.
Care este dizabilitatea ta si în ce măsură ai avut de suferit din cauza ei? Mă refer aici atât fizic, cât și din perspectivă socială.
Mă deplasez cu ajutorul unui scaun rulant. Din punct de vedere social, nu am avut de suferit, dar din punct de vedere fizic am întâmpinat unele probleme legate de accesibilitate. Am fost nevoită de foarte multe ori să solicit ajutorul pentru a urca anumite trepte, în zone în care trebuia în mod normal să existe rampa de acces. Ca și condiţie fizică, nu, nu am avut probleme. Am fost precaută și mi-am dozat timpul întotdeauna astfel încât să nu ajung la suprasolicitare sau epuizare.
Crezi că România creează context de construire a unei cariere pentru o persoană cu dizabilități? De ce?
Sigur că nu. În România, persoanele cu handicap sunt supuse excluderii, prejudecaţilor și chiar stigmatizării. Din păcate, nu se încurajează aproape deloc integrarea acestor persoane in câmpul muncii, deși, unele îşi doresc și chiar sunt apte de muncă. Foarte mulți dintre cei care participă la un interviu pentru angajare sunt refuzați încă din acel moment. Sunt persoane cu handicap care au și câte două facultăţi, dar îşi găsesc extrem de greu un serviciu, chiar și într-un oraş mare, acolo unde se presupune că ar fi mai multe variante.
Când ţi-ai dat seama că poți deveni medic? A fost o dorință din copilărie?
Nu știu dacă a fost chiar o dorinţă din copilărie. Îmi doream, dar nu puteam să visez chiar atât de departe. Am hotărât să susţin admiterea la Medicina imediat după ce am rămas imobilizată în scaunul rulant, din cauza unei evoluţii galopante a bolii Amiotrofie spinală. Probabil că nimic nu-i întâmplător. Acesta a fost drumul meu și poate că sunt aici cu un scop.
Un medic trebuie să aibă o anumită prestanță în fata pacienților, cum te descurci în această privință?
Cred ca mă descurc foarte bine în această privinţă. Am învăţat cum să gestionez și reacţiile curioase și uneori răutăcioase ale pacientului. Nimeni nu e perfect. Din punctul meu de vedere, scaunul rulant e doar un accesoriu, ce-i drept, unul “greu”, dar care nu face diferenţa între mine și ceilalţi. I se poate întâmpla oricui. Ce ar trebui să facă cineva care ajunge accidental în această situaţie? Să renunţe la carieră și la tot ce a reuşit până atunci? Cu siguranţă că nu. Viaţa merge mai departe, cu bune și rele! Toate sunt trecătoare. Problemele se rezolvă și se depășesc, nu se aprofundează. E în funcţie de personalitatea fiecăruia și de modul în care îşi conturează existența.
Se știe că rampele nu prea există sau sunt deficitar construite la intrarea în instituţii sau în magazine. Cum te descurci să iți faci cumpărăturile sau cu activitățile obișnuit?
Aleg întotdeauna să merg în locurile în care știu sigur că am acces. Cumpărăturile de zi cu zi nu le fac eu, din fericire. Dacă într-adevăr am nevoie de ceva anume, atunci apelez la serviciile online. E mai simplu și nici nu îmi provoacă stresul aglomeraţiei din mall-uri. Foarte puţine instituţii asigură acces și persoanelor cu handicap. Magazinele obişnuite, de cartier și chiar farmaciile nu au aşa ceva.
Spune-ne mai multe despre viața ta socială. Cum e o zi obișnuită din viața ta? Care sunt pasiunile tale și ce te bucură?
Fiecare zi din viaţa mea începe dimineaţa foarte devreme. Mă pregătesc rapid pentru spital, apoi mă deplasez cu ajutorul mamei mele. E mai greu iarna, în rest, mă descurc. După amiaza am întotdeauna program de recuperare care include kinetoterapie, masaj, bicicleta, electrostimulare. Dacă îmi rămâne timp și nu devin prea obosita, de obicei citesc sau socializez cu prietenii mei.
Ai o persoană care să te inspire? Care să te motiveze să vrei să faci mai mult, atât pe plan personal, cât și profesional?
Nu am o persoană anume, dar toţi profesorii pe care i-am întâlnit de-a lungul timpului, atât în facultate, cât și în cadrul modulelor efectuate, au fost o sursă de inspiraţie. De la fiecare am învăţat câte ceva.
Dacă ai avea posibilitatea să schimbi ceva în domeniu sănătății, ce schimbări ai face?
Mi-aş îndrepta atenţia și către categoria bolilor rare. Sunt mulți pacienţi cu afecţiuni mai puțin cunoscute, care sunt nevoiţi să plece din țară din lipsa accesibilităţii unui tratament. Vă spun din proprie experiență că un tratament administrat la timp poate schimba și salva vieţi. Ar trebui deblocate posturile. Sunt mulți medici care nu îşi găsesc un loc de muncă după terminarea rezidenţiatului. Din punctul meu de vedere, avem puțin personal medical, iar tinerii medici aleg să plece imediat după absolvirea facultăţii. Mi-aş orienta atenţia și asupra programului de lucru. Nu degeaba apare frecvent în ultimul timp sindromul burnout în cazul medicilor și a asistenţilor.
Ce sfat dai persoanelor cu dizabilități care vor să-și construiască o carieră, dar nu cred că este posibil?
Este posibil atât timp cât au voință și determinare. Le va fi un pic mai dificil din punct de vedere al deplasării, dar fiecare are dreptul la o carieră și la o viață normală. Nimic nu pica din cer. Cum își construiesc, așa vor avea. Să încerce să facă abstracție de micul lor handicap și să se integreze rapid în colectiv. Doar așa vor fi mai aproape de normalitate.
Surse foto: arhiva personală.
Ramona Lengyel are 37 de ani și este din Brasov. A studiat facultatea de Litere din cadrul Universității Transilvania din Brașov. În 2015 a publicat cărtile “Stars dance” și “O nouă șansă”. De peste 10 ani își desfășoară activitatea online, prin intermediul a două bloguri personale: www.informatii-pretioase.ro si www.drumulfericirii.ro. Motto-ul ei în viață este: Nimic nu e imposibil dacă crezi cu adevărat în visurile tale.