Scrisoare către fiicele mele | Violeta Altmann

Înainte să vă cunosc, să devin mama voastră, m-am gândit la ce am să vă las moștenire. De fapt, dorința acută de a da mai departe din darurile primite la rândul meu, m-a determinat să vă adopt. Nu atât lucrurile materiale, cât un sentiment de apartenență, de siguranță, să vă fac loc pe rândul din față la scena vieții mele, ca voi să vă umpleți de lumină, de iubire, de bucuria de a trăi.

 

Mă simt extraordinar de liberă de când am realizat că viața nu e despre mine. Îl iubesc pe Dumnezeu și, în tot ceea ce fac, las această iubire să mă ghideze. O fântână care ține apa pentru ea devine stătută. O fântână care se deschide generos spre cei însetați, se împrospătează. Pentru că nu dă din ea, ci din Izvorul la care se alimentează.

 

Asta e dorința mea pentru voi, să fiți la rândul vostru fântâni. Să aveți o minte deschisă, o inimă largă și neînfricată, o voce clară și puternică. Viața voastră are deja un impact extraordinar asupra societății, asupra comunităților în care ne învârtim. Să nu vă fie frică de povara vieții voastre extraordinare. Sunteți preaiubite, fiice ale Creatorului, niciodată împinse de la spate, ci chemate de iubire și cu loc de odihnă și repaos.

 

În timp ce eu sunt martoră la viața voastră, la devenirea voastră, voi sunteți martore șlefuirii și devenirii mele ca mamă.

 

Nu mi-a fost ușor să vă iau de la asistenții voștri maternali. Trăiați o copilărie timpurie idilică, la sat, cu mâncare organică, integrate în ritmul naturii, cu animale și păsări în grădini cu pomi fructiferi. Erați îngrijite și îndrăgite. Și totuși, declarate adoptabile și fiind potrivite cu noi în adopție, am știut adânc în mine că „acasa” voastră e cu noi, în inima noastră, oriunde ne vor mai duce pașii.

 

Ce avem noi să vă oferim? M-am întrebat asta adeseori, mai ales la început. Poate un nume. O cetățenie. Două. Dragostea neclintită față de voi și Dumnezeu, experiența noastră de viață, o educație, și o familie extinsă.

 

Am petrecut jumătate din viața de adult în America. Și cealaltă jumătate din viața lui de adult, tatăl vostru s-a adaptat la România. Amândoi am amestecat culturi diferite. Cu deschidere ne-am adoptat reciproc familiile, și asta ne-a pregătit mintea și inima pentru diversitate. Am cules din abundență experiențe academice, sociale, profesionale, și n-am pierdut niciodată muncind harnic și cu integritate, așteptându-ne rândul, așteptându-ne unul pe altul, slujind. Înțelepciunea populară spune că nu veți face ce vă spunem, ci ceea ce ne vedeți pe noi făcând.

 

Pe bună dreptate, părinții visează pentru copiii lor ca aceștia să devină adulți responsabili, capabili și independenți. Să fie împliniți și să guste succesul și stabilitatea financiară. Să fie iubiți, și clișeul să fie fericiți. Toate bune și frumoase, dar nu esențiale. Cel mai mult îmi doresc pentru voi să Îl cunoașteți personal pe Dumnezeu și să vă odihniți în legea Lui. Să-L iubiți pe El cu toată ființa voastră și să experimentați astfel libertate, vindecare și bucurie deplină.

 

Așadar, ce vă las ca moștenire? Un duh de putere și nu de frică, drumețiile în munți și binecuvântările de seară.

 

Cu bucurie,

Mama voastră

VIOLETA ALTMANN THE WOMAN2

Materialul face parte din colecția de scrisori mamă-fiică, regăsită în Revista print The Woman (Moștenirea/Spring 2022).

Revista poate fi comandată de pe site-ul www.thewoman.ro (transportul este gratuit).