Teodora Moroșanu este vocea formației Rockabella. Astăzi, prin arta sa, Teodora redefinește conceptul de artist indie în peisajul românesc. Ea inspiră prin performanțele sale puternice în calitate de lider al formației Rockabella; provoacă audiența cu subiectele pe care le abordează în compoziția pieselor sale – cântece-poveste; și entuziasmează prin estomparea constantă a granițelor dintre formele de artă.
Teodora a avut prima tentativă de a scrie un cântec la câteva minute după ce îi fuseseră arătate primele două acorduri. Nu împlinise încă zece ani. Prin clasa a 5-a a reușit să intre în corul școlii, iar în clasa a 8-a a rupt-o de tot cu muzica și s-a apucat să se pregătească pentru arte plastice. S-a reapucat de cântat în prin clasa a 11-a, moment în care a și început să cânte alături de Evo, un proiect muzical alături de care a rămas timp de cinci ani.
Ea își amintește că de mică a ascultat muzică rock: „Cea mai veche amintire pe care o am legată de muzică este că mă jucam în sufragerie și ascultam ceea ce am aflat mai târziu că era Don’t Cry de la Guns N’ Roses, fiind total absorbită de vocea lui Axel Rose și nota aceea anormal de lungă pe care o ține la finalul piesei”, mi-a mărturisit ea. Apoi, în adolescență, a ascultat mult Led Zeppelin, Deep Purple, Pink Floyd și Doors, iar mai târziu, prin facultate, era obsedată de Audioslave și vocea lui Chris Cornell.
Cea mai mare influență muzicală asupra sa a avut-o, însă, trupa Tool și vocalistul lor, Maynard James Keenan. Astăzi simte că această muzică pe care a adorat-o la începuturile sale creative a lăsat urme adânci asupra sa.
“
Când recunosc o influență cunoscută în arta cuiva, mă bucur nespus. E ca un secret pe care-l împărtășesc cu alt artist.
Evo s-a desființat în 2009. Atunci, Teodora a fost convinsă că a terminat-o cu muzica. La doi ani distanță însă, a început să simtă lipsa muzicii în viața ei. Așa că, alături de soțul ei, Bogdan – Moro, cum îi spune ea – au decis să pună bazele formației Rockabella. Astăzi, Rockabella îmbină influențe art-rock, indie pop și alternative în cântece-poveste despre momentele care ne transformă și, de curând, au împlinit 10 ani de când fac muzică fix așa cum își doresc.
Când și cum s-a conturat povestea voastră, ca trupă art-rock, indie pop și alternative?
Ideea de a forma un grup nou ne-a venit mie și lui Moro (soțul și partenerul meu muzical) în 2011. Eu cântasem înainte cu Evo, o trupă rock-alternativ din București, dar povestea lor a luat sfârșit în 2009 și după vreo doi ani de pauză, simțeam urgent nevoia să mă întorc la muzică.
A durat ceva până să avem un concept clar și până să găsim oamenii potriviți cu care să începem treaba, dar în 2014 debutam cu primul single „Motionless”. Ne-a luat mult timp să înțelegem ce e cu noi, de ce facem muzica asta care sună așa și cred că nu ne vom opri niciodată din descoperit, dar acum pot să spun că muzica Rockabella este despre transformare.
Ce dezvăluie sound-ul trupei voastre despre voi ca întreg?
Grupul nostru a fost în continuă evoluție și definire iar sound-ul nostru e fluid: ia fix ce are nevoie, când are nevoie. Provocarea noastă cea mai mare a fost să acceptăm schimbarea și chiar s-o celebrăm, în loc să rămânem blocați în ideile noastre străvechi despre ce înseamnă muzica și trupa.
Cât de important este pentru un artist să-și găsească resursele interioare să se reinventeze ori de câte ori este necesar? Cum te-au condus toate momentele în care a fost necesar să te reinventezi înspre versiunea ta personală și profesională care ești astăzi?
Cred că cel mai valoros lucru pentru un artist este puterea de a merge mai departe. Rezultatele muncii sale, succesul, recunoașterea, sunt temporare.
Singurul lucru permanent e devotamentul pentru artă, care uneori nici nu apare sub forma asta, nici nu ne dăm seama ce e. Apare doar ca o nevoie care trebuie musai satisfăcută. Pentru mine a fost extrem de important să înțeleg și să onorez lucrul ăsta.
„
Dacă n-aș iubi arta, la cât de multe îmi cere, n-aș avea niciun motiv s-o fac. Dar o iubesc, așa c-o las să se desfășoare prin mine, și mă dau din drum.
Au fost zeci, sute de situații în care am crezut c-am găsit rețeta, în care eram convinsă că acest proiect, spre deosebire de cele anterioare, este cel care mă va pune pe hartă. Și inevitabil, am fost decepționată. Și nu pentru că proiectele ar fi eșuat, ci pentru că nu vedeam că sunt deja pe hartă, doar că nu pe a altora, ci a mea proprie.
Mi-au luat mulți ani să găsesc confort în libertatea de a face artă așa cum vreau eu, artă în care să cred și care să-mi dea putere, dar prețul a meritat.
Atunci când ai decis să reiei drumul carierei tale muzicale, care a fost lucrul de care te-ai temut cel mai mult? Cum ai reușit să depășești și să controlezi această temere, astfel încât să construiești, în continuare, în direcția pe care ai visat-o încă de mult timp?
Adversarul meu dintotdeauna a fost părerea celorlalți. Probabil că din cauza educației și a mediului în care am crescut, n-am învățat de mică faptul că singura părere care contează e a mea. Am fost crescută cu impresia despre mine că sunt prea mult și niciodată destul.
Așa c-am petrecut ani de zile externalizându-mi respectul de sine și încrederea. Astfel că, atunci când am decis să încep un nou proiect muzical, am dedicat absurd de mult timp și energie să câștig aprobarea celor din jur, încercând să rafinez un sound și o imagine fără cusur, un performance live perfect și așa mai departe.
Acest spectru al „perfecțiunii” m-a însoțit mulți ani. Frica mea, atunci când am început Rockabella, era că va fi un proiect imperfect, asimetric, ciudat și că lumii nu va plăcea. Acum, contează mult mai puțin pentru mine cum e percepută muzica noastră, și mult mai mult cum o simt eu.
Nu pot spune că sunt în totalitate vindecată de acest tipar de gândire depășit și dureros, dar am unelte și progresez. Citesc, fac terapie și practic yoga, am grijă de mine și astfel aflu că vulnerabilitatea e de fapt forța mea cea mai de preț.
În România, muzica indie este încă puțin cunoscută și popularizată. Cum reușește Rockabella să-i confere genului muzical indie autenticitate autohtonă, astfel încât să popularizeze acest gen muzical și în rândul publicului din România? Cum vă ajută muzica indie să vă exprimați artistic în moduri în care alte genuri muzicale cu care ați mai experimentat nu o fac?
Ca să fiu sinceră, autenticitatea „autohtonă” n-a fost nicicând prioritatea noastră. Simt că e un trend aici, pe care mulți artiști îl adoptă, de a marșa puternic pe un sound „românesc”, de a înghesui influențe folclorice în orice piesă, pentru a demonstra apartența la popor.
Eu nu mă regăsesc în asta – am fost crescută într-un cartier din București, meleagurile mele strămoșești erau blocuri și ganguri și muzica dată din bătrâni era cu chitară electrică și distors.
Autenticitatea Rockabella vine din privirea spre interior, spre poveștile noastre de transformare și sensibilitățile noastre muzicale, care de cele mai multe ori nu se aliniază cu trendul.
Cred că asta e treaba artistului independent, să ofere o alternativă la mainstream, și ținând cont de cât de mic e publicul de artă independentă din România, cât de vitreg e teritoriul industriei pentru astfel de artiști, cred că cea mai de preț unealtă a noastră e sinceritatea.
Care-ai spune că este atuul pe care-l aduceți voi pe scena muzicală românească? Prin ce se diferențiază muzica voastră de restul melodiilor din spațiul muzical românesc?
N-aș putea să spun care este atuu-ul trupei, căci asta ar însemna să încerc s-o „vând” și, poate în defavoarea mea, recunosc că n-am un elevator pitch pentru Rockabella. Locul muzicii noastre îl aleg cei care o ascultă și e unic pentru fiecare dintre ei.
Noi ne punem sufletul pe tavă, în cântece, în videoclipuri, pe scenă și prin proiectele noastre de artă colaborativă și sperăm că oamenii se vor conecta măcar cu un fragment din ce facem noi.
„
Descopăr în fiecare zi că cel mai important element al artei noastre e vulnerabilitatea.
Într-un concert, de curând, am recunoscut publicului că deși am mai bine de 20 de ani de când mă urc pe scenă ca vocalist, n-am suportat niciodată momentele de liniște dintre cântece și nici n-am știut vreodată ce să fac în acele clipe.
Mi-am dorit mereu eleganța aia a marilor performeri care glisează pe scenă și nu lasă niciun moment stânjenitor, dar sunt cine sunt și nici nu levitez pe scenă, nici n-am pilde și zicători la mine pentru momentele de liniște. Spre surprinderea mea, publicul a fost încântat de mărturisirea mea, și am primit mulțumiri și îmbrățișări pentru acest moment de sinceritate. 😊
Ca membră a unei formații, în ce moduri ai spune că se diferențiază experiența construirii unei cariere muzicale ca parte a unei trupe, spre deosebire de individual, pe cont propriu?
Trupa e un act de echilibristică. Știm că o căsnicie între doi parteneri e deseori complicată. Imaginați-vă când sunt cinci.
O trupă oferă confort pentru că ești mereu cu aceiași oameni, concertele sunt previzibile, știi pe cine te poți baza. Dar și cere foarte mult de la membri pentru că trebuie să-și lase spațiu unul altuia, să găsească o armonie și un ritm prin care să meargă toți în aceeași direcție.
În Rockabella, componența trupei a fost mereu în schimbare, de aceea proiectul nu e definit de membri săi, ci de valorile sale artistice: vulnerabilitate, sinceritate, creativitate.
Care ai spune că este cel mai important lucru pe care l-ai învățat despre muzică fiind parte a unei trupe, și care te însoțește și astăzi în parcursul tău profesional?
Cel mai important lucru pe care l-am învățat ca membru al unei trupe este că nesiguranța e marele nostru adversar. Când lucrăm din frică – fie că nu suntem destul de buni sau că nu suntem recunoscuți – munca va avea de suferit.
Singura soluție pentru mine a fost să mă dezvolt muzical, să înțeleg cine sunt și ce-mi place și să-mi comunic clar dorințele și limitele.
Pe lângă rolul de solistă pe care-l ai în cadrul formației, te implici și în ceea ce ține de scrierea versurilor cântecelor voastre. Ai început, mai întâi, să cânți sau să compui – ori viceversa? Cum a arătat momentul când ai început să compui versuri? 🙂
Am scris dintotdeauna și muzica și versurile pentru cântecele mele. Uneori se naște întâi melodia, alteori întâi versul. Pentru mine cuvintele și muzica nu pot fi decuplate, nu stau în picioare una fără cealaltă.
A ajuns să fie, pentru tine, într-un anumit punct al carierei tale o necesitate să compui, sau a fost aceasta mai degrabă nevoia talentului tău la scris de a se manifesta și face simțit? Cum ai descrie relația ta cu procesul scrierii de versuri?
Am scris mereu și proză și versuri, ele sunt separate, nu depind una de alta. Cântecele au venit mereu la pachet cu versuri, de aceea le numesc cântece-poveste. Spre deosebire de proză, care-mi dă libertate infinită, timp și spațiu de nu știu ce să fac cu ele, versurile pun limite. Și creativitatea are nevoie de limite.
Versurile mă provoacă să spun multe în cuvinte puține, să creez o poveste în straturi, astfel încât, în funcție de cât de adânc e dispus ascultătorul să meargă, să poată găsi în același cântec o poveste de dragoste, una despre vindecare, una despre traumă și poate una despre firea umană.
Ador și detest să scriu versuri, pentru că-mi cere foarte mult, mă chinuie fiecare cuvânt. Dar când găsesc ACEL vers, care mă mișcă, știu c-am găsit cântecul.
Cum ai descrie relația pe care ai reușit s-o construiești în decursul timpului cu muzica? Ce loc ocupă ea în viața ta în momentul de față, și cât de sănătos simți că este acest loc pe care i-l atribui?
Muzica e una din marile mele nesiguranțe. N-am studii muzicale, cu excepția unor ani de formare vocală. N-am învățat să citesc partituri și ce fărâmă de teorie muziclă știu, îi datorez lui Moro care are răbdare nesecată cu mine să-mi explice aceleași principii de zeci de ori.
La chitară am învățat câteva acorduri când eram copil și cu alea operez de atunci. Recunosc că studiul la instrument și teoria nu sunt pentru mine, pentru că am răbdarea unui copil de trei ani. Așa că, să ajung să compun muzică e un miracol de care sunt extrem de recunoscătoare.
Învăț pe parcurs, doar ce am nevoie ca să-mi îndeplinesc scopul, și sper să mai țin minte ceva la următorul cântec.
Cu toate astea, muzica mă aduce la viață, iar când cântăm împreună, la repetiții sau pe scenă, am acel sentiment magic că suntem mai mult decât suma părților.
„
Zic mereu c-am făcut tot ce mi-a stat în putință să nu devin muzician dar n-am reușit.
Dintre piesele pe care le-ai scris până acum, care este cea în care simți că autenticitatea Teodorei în calitate de compozitoare se face simțită cel mai bine?
N-aș ști să spun care piesă Rockabella mă reprezintă cel mai bine, cred că toate ilustrează foarte bine un fragment din mine.
Dar piesa pe care o iubesc cel mai mult este „Fără Răspuns”. Este ca o mantră pe care mi-am scris-o mie însămi, să las jos armele, să-mi dau o clipă de liniște și soare și să accept lucrurile pe care nu le pot controla.
Cum s-a modificat modul în care mesajul pieselor voastre ajunge la public după ce ați început să compuneți și să cântați în română mai degrabă decât în engleză?
Poate cel mai important hotar peste care am trecut cu Rockabella a fost când am decis să compunem în limba română. În română nu te poți ascunde în clișee, pur și simplu nu merge, e nevoie de ceva mai mult.
Așa că de atunci, versurile noastre au devenit mai profunde și mai sincere, iar în privința publicului, am simțit că s-a deschis o poartă despre care nici nu știam că există.
Cântecul la care oamenii au răspuns cel mai puternic a fost până acum „Iată-ne aici” dar de curând „Scut și armă” pare că l-a detronat.
Dac-ar fi să sumarizezi povestea omului Teodora Moroșanu în nu mai mult de trei piese de-ale tale lansate până acum, care ar fi acestea?
Ce provocare mișto! Hai să vedem:
– Buttercup, 2015 – un cântec curajos despre plăceri secrete, prima producție de videoclip, cu scenariu, personaje și final neașteptat. Atunci am realizat că nu voi face nimic cu jumătate de măsură.
– Iată-ne aici, 2021 – introspecție, recunoașterea traumei și vindecării, acceptarea că muzica trebuie să vină din adevăr și că dacă vreau cu adevărat să fac asta, nicio poveste nu e off limits.
– Scut și armă, 2024 – manifest pentru puterea feminină, vulnerabilitate și curaj.
Ce îți aduce liniște:
Pictura, desenul și modelajul sunt refugiile mele pentru când am nevoie de liniște și pace.
Mentorul tău:
Sunt recunoscătoare că am mai multe călăuze, fiecare servind un alt rol și arătându-mi o altă perspectivă.
Un vers pe care l-ai scris în ultimul an și-n care te regăsești:
„Am să-mi fiu scut și armă, fiică și mamă, apă și hrană.”
Pentru că vorbește despre independență, maturitate și putere interioară, dar atinge și faptul că în 2022 am pierdut-o pe mama, care mi-a fost aliat dintotdeauna în călătoria asta muzicală.
Melodia din playlistul tău pe care o ai pe replay în perioada aceasta:
Yebba – My Mind.
Locul unde te simți cel mai mult și cu adevărat tu:
Un petic de pământ în Valea Doftanei unde am sădit un vis frumos.
O întrebare care ți-ai fi dorit să-ți fie adresată într-un interviu, dar care nu a fost până acum, și răspunsul la aceasta:
„De unde vine numele Rockabella? 😊”.
Serios acum, cred că nu m-a întrebat nimeni care a fost momentul, dacă a existat, în care am vrut să renunț. Răspunsul e, nu numai c-am vrut, dar am și făcut-o. Primul și cel mai mare a fost în 2009, după destrămarea Evo, mi-am zis c-am încheiat-o cu muzica.
Efortul de a menține o trupă, de a o susține financiar, creativ, emoțional, mi se părea mult prea mare și am hotărât că nu e de mine. A durat doi ani.
Au urmat multe momente în care eram pregătită să mă predau. Au existat, chiar foarte recent, momente în care simțeam că suntem pe punctul de a face ceva minunat, ca imediat după să ne lovească un alt glonț, un coleg care se retrage din proiect, sau o oportunitate care a mers la altcineva.
Sunt extrem de recunoscătoare pentru două lucruri pe lumea asta: în primul rând pentru Moro, partenerul meu în toate, pe care mă pot apleca atunci când nu mai pot. Fără el, muzica mea n-ar fi existat.
Și-n al doilea rând pentru munca pe care am depus-o cu mine însămi ca să înțeleg că nu e nici despre Evo, nici despre Rockabella, nici despre public, nici despre recunoaștere sau succes. E despre această nevoie pe care am avut-o dintotdeauna, această călăuză care este pentru mine arta, și că nu trebuie decât s-o las să mă ghideze că ea știe mai bine.
–
Editor:
