Tabita Cernica este medic, consilier în adicții și coordonator de programe, iar în anul 2005, împreună cu prietena sa psiholog a înființat Asociația Preventis, un ONG românesc care sprijnă persoanele aflate într-un carusel de emoții și suferință din cauza adicțiilor.
Dorința ei cea mai mare este să ajute oamenii aflați în impas, în special tinerii lipsiți de încredere și dur judecați de cei din jur pentru alegerile făcute. Prin numeroasele ore de consiliere, cu răbdare și empatie, încercând să afle ce i-a detrminat să o ia pe acest drum, Tabita reușește să le reconstruiască încrederea în propria persoană, să le amintească că viața este frumoasă și merita trăită.
Consideră că meseria pe care a îmbrățișat-o cu atât de mult drag este un privilegiu, o șansă de a contribui câtuși de puțin la crearea unei societăți sănătoase, cu tineri responsabili și încrezători în sine, valoroși și unici.
Ce înseamnă Asociația Preventis pentru tine?
Asociația Preventis este… surpriza vieții mele ☺ Să explic. Există persoane care se nasc cu talent și pasiune pentru antreprenoriat, au un spirit independent și viziune pentru a deschide drumuri acolo unde acestea nu există. Ei bine, nu sunt eu aceasta! M-am născut mai degrabă cu acea cumințenie de a urma regulile stabilite de alții, de a sta la locul meu și de a-mi face cât mai bine treaba care mi se dă, acolo unde ajung. Această stare m-a caracterizat până când am terminat facultatea și mă pregăteam să devin un medic cumsecade. Și atunci a intervenit surpriza!
În primul meu an de practică medicală, într-o singură săptămână, am întâlnit pentru prima oară în viața mea două paciente dependente de droguri. Ciudățenia consta în faptul că nu se potriveau deloc imaginii pe care eu o aveam despre “drogați”. Erau două fete frumoase, una de 17, cealaltă de 23 ani. Erau educate și civilizate, din familii onorabile.
Am stat de vorbă cu ele, și n-am priceput în ruptul capului de ce le trebuie acele substanțe, de ce nu se opresc din consum dacă asta le produce probleme și, habar nu am avut cum să le ajut. Colegii mai în vârstă mi-au spus să le trimit la psihiatru dar nu eram sigură că de asta au nevoie. În săptămânile următoare am aflat că una a fost arestată pentru consum și trafic, iar cea minoră a fost traficată peste graniță.
Pentru prima dată în viața mea, deschideam ochii înspre o realitate din jurul meu despre care habar nu avusesem și, sincer, de care nu îmi păsase. În fond, nu fumasem nici măcar o țigară în toată viața mea. Iar acum aflam că doar în București existau 100.000 de consumatori de heroină injectabilă. Pentru restul țării și pentru celelalte tipuri de droguri nu se făcuse încă nicio evaluare. Eram medic și eram paralelă cu această problemă…
Din momentul acela, lucrurile s-au întâmplat cu repeziciune, ca și cum cineva te împinge de la spate. Având în vedere seria de coincidențe, miracole și piese puzzle care se potriveau una cu alta, cred că ar trebui să spun Cineva cu C mare. Așa că, am renunțat la medicina clinică și în 2005, împreună cu o prietenă psiholog, am înființat Preventis – un ONG sută la sută românesc, cu 200 lei în cont, fără sediu și cu 2 angajați la care nu știam cum o să le plătim salariul.
Când mi s-a oferit oportunitatea de a rămâne la una dintre catedrele Facultății de Medicină, am privit cu ardoare la siguranța financiară și a poziției sociale care mi se ofereau… dar am simțit că mor dacă nu aleg să fac ceva pentru ceea ce nu mai puteam să ignor – suferința produsă de adicție.
De ce consilier în adicții?
La început, m-am raportat la persoanele care sufereau de vreo adicție ca un „salvator”, un „reparator” – doar asta învățasem ca medic. Apoi, într-o zi, am avut la Preventis o clientă nouă. Avea exact vârsta mea, nivelul meu de educație, îmi semăna mult ca personalitate și, tot mai ciudat pentru mine, suferea de o condiție medicală destul de rară pe care o aveam și eu.
Când a început să-l descrie pe soțul ei, mi-a căzut maxilarul și speram din suflet că vorbește, totuși, despre soțul ei și nu despre al meu… atât de bine le semănau pasiunile. Atunci am avut un moment de „aha”! Ea era alcoolică iar eu consilierul ei. Dar atât de ușor ar fi putut ca lucrurile să stea fix pe dos.
Anumite circumstanțe și resurse care s-au aliniat în viața mea, mă protejaseră de alcoolism. Dar adevărul este că toți oamenii sunt vulnerabili înspre adicție. Poate nu neapărat înspre cea de alcool, droguri sau țigări. Dar tot adicție poate deveni când mâncăm compulsiv prăjituri sau înghețată pentru că suntem supărate, când ne cumpărăm pantofi sau poșete nu pentru că avem nevoie ci ca să ne răcorim de ciudă după o ceartă, când ne detașăm de ceea ce ne tulbură imersându-ne în facebook sau seriale, când muncim până la epuizare pentru că de acolo ne extragem valoarea și… câte și mai câte variante.
Adicția nu este atât de mult despre o substanță, cât este despre a nu ști ce să facem cu noi înșine când suferim, când viața nu ne iese așa cum am dori.
Așa că, a fi consilier în adicții este pentru mine un privilegiu de a face puțin parte din viața unor oameni unici și valoroși, care s-au dezechilibrat pentru o vreme, și care luptă acum să (re)devină ceea ce simt că au fost meniți să fie. Și, împreună cu ei, mă transform și eu, cresc și mă întăresc.
Sunt considerate adicțiile un subiect tabu?
A deveni alcoolic, dependent de droguri, de jocuri de noroc sau de cumpărături vine la pachet cu multă rușine. Oamenii te pot considera slab de caracter, fără voință, un viciat. Și cel dependent se consideră la fel. Doar și-a propus de atâtea ori să se schimbe și, din motive ce îi sunt necunoscute, nu reușește.
Asta face ca toată povestea să stea mult timp ascunsă, minimalizată, raționalizată sau justificată în fel și chip. Până când durerea doare prea tare, atât pe cel dependent cât și pe cei apropiați. Ieșirea în lumină, confruntarea cu adevărul este, pe cât de grea, pe atât de eliberatoare.
Un client, jucător patologic de jocuri de noroc, mi-a spus la vreo 3 luni după ce nu mai jucase deloc:
– „Sunt de 100 de ori mai fericit decât am fost vreodată!”
-„Pentru că nu mai joci?”, l-am întrebat.
-„Nuuu”, a zis el, „pentru că trăiesc în adevăr cu mine însumi și cu soția mea.”
Sunt oamenii dispuși să colaboreze? Acceptă ajutorul de specialitate?
Cei mai mulți vin pentru că cineva îi constrânge – un părinte, directorul școlii, iubita, angajatorul sau judecătorul. Vin amărâți sau furioși. Apoi, când văd că sunt iubiți și respectați, se relaxează. Mi-ar plăcea să pot spune că îi „salvăm” pe toți. Nu este așa – fiecare își are ritmul lui, procesul lui. Dar îi iubim pe toți – pentru că fiecare își are valoarea lui unică și inestimabilă de ființă umană. Și întâlnindu-se cu acest adevăr, poate vor dobândi mai încolo puterea să lupte din nou.
Te afectează poveștile de viață ale pacienților? Cum îți gestionezi emoțiile?
La început a fost mai greu. Auzi multe drame, asiști la psihoze, supradoze și amenințări cu suicidul, uneori la înmormântări. Se întâmplă câteodată să plâng, deseori să mă rog. Apoi, cu timpul, am învățat că eu nu pot și nu sunt responsabilă să salvez pe nimeni.
Doar pot fi acolo, prezentă cu adevărat, cu toată expertiza pe care am acumulat-o și cu toată compasiunea de care sunt capabilă. Restul nu mai este în controlul meu. Iar momentele de conectare vindecătoare, „aha-urile” sau reușitele clienților sunt atât de prețioase încât simți că trăiești viața adevărată.
Cum arată o zi obișnuită la Preventis?
Obișnuiesc să spun că nimic din ceea ce se întâmplă la Preventis nu este extraordinar. Și în același timp, tot ceea ce se întâmplă este extraordinar!
În primul rând echipa – suntem 8 femei. Când a auzit acest lucru, o cunoștință a replicat:
– „E greu așa-i, cu atâtea femei la un loc?!”
– Ei bine, e minunat! Avem o echipă dedicată, harnică, unită și voioasă… și asta este deja extraordinar.
Apoi, ne investim cel mai mult în prevenirea dependențelor la adolescenți și la tineri – campanii educaționale în școli, pe stradă și în parcuri, seminarii cu părinții și profesorii. Nimic spectaculos în sine. Dar când un adolescent îți spune: „Ați venit exact la țanc pentru mine. Chiar mă gândeam să încerc etnobotanice dar ora asta cu Preventis m-a ajutat să mă gândesc mai bine!”… ei bine, știi atunci că ai fost parte la ceva extraordinar.
Apoi, coordonăm o echipă de 50 de mentori – tineri voluntari, dedicați și empatici. Ei dezvoltă relații (supervizate) de prietenie 1-la-1 cu copii aflați la risc pentru a se implica în comportamente problematice, inclusiv abuz de alcool sau droguri. Acestor copii, nu avem cum să le aducem înapoi mama care a murit, tatăl alcoolic care i-a părăsit sau prietenul care i-a trădat.
Dar, prin mentorii noștri, le oferim o prezență și un sprijin constant, un model de urmat, o încurajare care le suflă în aripi. Evoluția unora dintre copii este de domeniul spectaculosului! Proiectul se numește “Connect 1-la-1”, iar din ianuarie 2021 pășim iar în aventură – vom dubla proiectul, înrolând 100 de copii și 100 de mentori.
Cum privește omul Tabita Cernica lumea în care trăim?
O văd ca pe o lume care poartă în esența ei nostalgia fericirii depline, a iubirii neștirbite și a nobleței – a vieții așa cum ar fi trebuit să fie. O văd ca pe o lume rănită. O văd ca pe un loc în care fiecare persoană își are locul ei, amprenta ei unică. Și un loc în care fiecare suntem datori să căutăm să devenim tot mai mult din ceea ce am fost meniți să fim.
Dacă ai putea schimba ceva la nivelul societății actuale, care ar fi acel aspect?
N-am fost niciodată o mare vizionară. Mă tem că nu știu să dau răspunsuri colosale. Eu mă ocup cu lucruri mici. Aș vrea ca fiecare copil din lumea asta, fiecare om până la urmă, să aibă experiența a ce înseamnă să fii iubit.
Cartea de pe noptieră
Privesc acum spre noptiera mea. Ca de obicei, am mai multe cărți începute, ca să pot alege lectura funcție de starea de spirit și nivelul de combustibil care mi-a rămas de peste zi. Am Biblia pentru spirit, am două cărți profesionale – una de psihoterapie alta pe tema ADHD, am o carte despre conectarea interumană din care am învățat expresia „to be with” și mai am o carte despre mirare. Și asta vreau, să nu uit să mă minunez de ceea ce este cu adevărat special în viață!
Cum te-ai descrie în 3 cuvinte?
În continuă transformare, prețuind conectarea adevărată și iubitoare de prăjituri. Nu sunt chiar 3 cuvinte ci 3 aspecte…
Cafea sau ceai?
Cafea cremoasă dimineața și ceai aromat seara
Desertul preferat
Acum mi-e o poftă nebună de un carrrot cake aromat și cremos.
foto credit @ Ciprian Ilas
—
Materialul face parte din campania Vocea mea pentru mai bine
Anul acesta, în luna decembrie secțiunea Lideri include poveștile acestor femei pe care noi le numim ambasadori de bine, cauzele în care cred, provocările și probleme pe care le întâlnesc, dar și modul în care reușesc să meargă mai departe și să aducă o rază de speranța și zâmbetul pe buze a celor în nevoi.
—
Diana Boboia are 21 de ani, locuiește în Cluj-Napoca și este studentă la Facultatea de Științe Politice, Administrative și ale Comunicării. Îi place să fie înconjurată de oameni și adoră să audă poveștile lor de viață pe care apoi să le valorifice în scris sub formă de mici povestioare.
Iubește călătoriile, în special zborurile cu avionul, considerând că o inspiră, fiind un loc perfect în care să îți lași imaginația să zburde. Se bucură din plin de fiecare experiență trăită și este mereu dornică de noi provocări.