Curiosity thrilled the cat. Nicidecum să o ucidă. În tot demersul căutării și a dorinței de a cunoaște, subliniază Antoneta, te cauți pe tine. Dacă o cunoști personal, vei înțelege din primele vorbe asta. I se vede curiozitatea avidă și în privire. Antoneta Galeș, căci cu ea vom sta la povești în cele ce urmează, este unul dintre oamenii pe care i-am văzut reinventându-se frumos de-a lungul timpului, fiind deopotrivă om de HR și comunicare, autor de romane polițiste și promotor al fericirii ca formă de a evolua.
A lucrat mereu cu și pentru oameni. Crede că este esențial să comunicăm ce avem de făcut și ce rezultate am obținut, pentru că oamenii vor să contribuie și vor să le fie recunoscută și apreciată contribuția. Ladies, Antoneta Galeș, owner Sonas România.
-
Cum a fost copilăria ta? Care este cea mai frumoasă amintire pe care o ai din acea vreme?
O permanentă căutare a fost copilăria mea. Eu voiam să descopăr lumea și să înțeleg cum funcționează mintea oamenilor. Eram veșnic curioasă și mereu cu o carte în mână. Mă tot refugiam pentru a putea citi în liniște. Uneori puneam în scenă cu copiii ce citeam eu, drept pentru care am fost și muschetar, și medic, și arheolog, și detectiv. Nu mă gândeam că e o meserie să fiu scriitor, chiar și după cinci romane publicate – scriu sub pseudonimul Tony Mott – tot mi-e greu să recunosc asta.
În toate lucrurile pe care încercam să le descopăr mă căutam și pe mine. Am părut mereu sigură pe mine, doar că aveam tot felul de întrebări. Încă mai am, pe mine mă sperie oamenii cu certitudini prea multe.
Am încercat tot timpul să aflu, curiozitatea asta mi-a rămas. Nici acum nu cred până nu verific și mereu caut mai multe surse. Exemplul cel mai bun pentru asta e o întâmplare de pe când aveam în jur de șase ani. Mă jucam la mine acasă cu o altă fetiță, părinții nu erau acasă. Când am auzit soneria, m-am dus la ușă. Prevăzătoare, m-am uitat pe vizor, doar că nu se vedea nimic. Și atunci am întrebat:
– Cine e?
– Sunt Omul Pădurii și-am venit să te mănânc.
M-am întors în cameră, i-am zis fetei că mă duc după ajutoare și am sărit pe geam. Locuiam la parter, știu că trebuie precizat. Am fugit la locul de joacă și am adunat toate mamele, bunicile și copiii de acolo, spunându-le că e un ciudat la mine la ușă. Când am ajuns în casa scării l-am recunoscut pe nenea Carol, un coleg de serviciu al mamei, care venise să aducă ceva și care credea că face glume bune. Mi-am cerut scuze mamelor, bunicilor și copiilor. Și lui Carol, evident, care era purpuriu de stânjeneală. Mi se pare emblematică întâmplarea.
Această sensibilitate și stare de alertă permanentă am avut-o tot timpul. Mi-am asumat-o mult mai târziu. De aici vin și romanele pe care le scriu, am uitat să precizez că scriu thrillere și romane polițiste, construind atent psihologia și motivațiile personajelor.
-
Ce trăsături ale tale, ca profesionist, crezi că provin din familie și din felul în care ai fost crescută? Pe de altă parte, care este cel mai valoros lucru pe care l-ai învățat lucrând alături de echipe?
Disciplina, respectul și îndeplinirea promisiunilor. Țin minte că am fost odată cu mama la un sediu al întreprinderii la care lucra, undeva la marginea orașului. Probabil că mergea rar acolo, pentru că tot veneau oamenii la ea și îi mulțumeau. Țin minte că mi-a zis atunci: ”dacă poți face ceva pentru un om, atunci să faci doar bine”.
Cred că o calitate importantă este să faci ce spui și să spui ce faci. Să vorbești cu oamenii cu care colaborezi. Am lucrat mereu cu oameni și pentru oameni. Companiile sunt doar niște constructe sociale, ele există doar atâta timp și doar la modul la care oamenii le dau viață. Este esențial să comunicăm ce avem de făcut și ce rezultate am obținut, pentru că oamenii vor să contribuie și vor să le fie recunoscută și apreciată contribuția.
Cel mai important lucru este să descoperi calitățile și talentele oamenilor și să le dai ocazia să și le pună în aplicare. E mult mai simplu să lucrezi cu oameni care sunt la locul potrivit decât să încerci să construiești ceea ce lipsește. Oamenii lucrează mai bine atunci când fac ceea ce le vine mai ușor: pe cel care se simte confortabil vorbind cu ceilalți să-l pui la recepție și pe cel care iubește cifrele să-l lași la contabilitate și nu invers. Rezultatele se produc mereu împreună.
-
Care crezi că e aportul principal pe care un lider feminin îl poate aduce într-o companie?
Oamenii au nevoie de lideri care să fie de încredere, să fie onești, să-și țină promisiunile și să poată da speranță. Un studiu Gallup despre cele mai importante trăsături afirmă că liderii cei mai apreciați creează încredere, arată compasiune, oferă stabilitate și dau speranță. Oamenii sunt motivați de rezultatele pe care produc și se simt fericiți colaborând cu ceilalți pentru obținerea lor.
Femeile tind să susțină mai mult colaborarea și se descurcă ceva mai bine cu recunoașterea și gestionarea emoțiilor proprii și ale celor din jur. Cred că inteligența emoțională ar putea fi un plus, la fel și compasiunea și înțelegerea celorlalți.
-
Ce îți dorești să vezi mai mult în industria din care faci parte?
Mi-ar plăcea să văd mai mult interes autentic către dezvoltarea oamenilor din companii. M-aș bucura dacă am înțelege că sintagma cultură organizațională este ceea ce facem, ce spunem, este suma tuturor interacțiunilor din cadrul unei companii și nu doar lozincile pe care le punem pe pereți. Cultura înseamnă modul în care se poartă unii cu alții oamenii din interior și este responsabilitatea celor care conduc. Procesele trebuie să fie în așa fel construite încât să insufle colaborare, respect și armonie.
-
Se spune că suntem suma experiențelor care ne-au marcat și a oamenilor pe care i-am întâlnit. Povestește-ne despre un wake-up call și de un om care te-a marcat profesional.
Primul meu job a fost să vând bilete de avion într-o agenție de turism, în loc să lucrez într-un birou al unui institut de stat în industria lemnului. Terminasem secția de design și mobilă de artă și nu voiam doar să învârt niște hârtii, dacă tot nu puteam desena mobilă. A fost o situație dificilă cu niște clienți, angajatorul mi-a vorbit foarte urât. După plecarea lor, m-am dus și i-am zis că nu tolerez lipsa de respect și că plec în secunda în care va mai îndrăzni să ridice tonul la mine sau îmi va spune cuvinte pe care nu le voi tolera. Mai întâi a fost surprins, apoi mi-a zis că mai sunt o sută ca mine, dar când a văzut că pot pleca pe loc și-a cerut scuze. Am mai stat vreo trei luni și mi-am găsit un job în recrutare. Am înțeles foarte repede și foarte clar modelul negativ.
Modelul pozitiv a fost când lucram într-un proiect al Băncii Mondiale, eram angajata unei firme germane de consultanță și beneficiarul principal era Ministerul Muncii. Șeful meu avea o bogată experiență internațională, lucrase în Africa, dar lucrase și pentru Organizația Internațională a Muncii la Geneva. Eu aveam 27 de ani. M-a încurajat să învăț, să contribui, să vin cu idei, astfel încât după numai un an m-a trimis pe mine să țin cursuri pentru funcționarii din agențiile care încă se chemau ”de șomaj”. Au devenit agenții de ocupare doar după încă trei ani, odată cu schimbarea legii.
M-am străduit să aplic aceleași metode de provocare și îndrumare cu oamenii cu care am lucrat ulterior.
-
Când discutăm despre conturarea direcției de comunicare într-o organizație, care este cel mai important element de care trebuie să ținem cont?
Să vorbim cât mai clar cu cei cu care lucrăm despre ceea ce facem și de ce. Cel mai rău este atunci când informația este folosită ca monedă de schimb. Unii află mai repede, informația circulă pe ascuns. La momentul în care se anunță ceva, știe toată lumea, doar că timpul în care ea a fost doar la nivel de ”bârfă” este un timp consumat în disconfort și neîncredere.
Obiectivele organizației trebuie să fie foarte clare, este esențial ca fiecare să știe ce are de făcut pentru a ajunge ”acolo”.
-
În ce crezi că merită să mai crezi? Tinând cont de direcția în care se îndreaptă lumea: social, economic, politic?
Cred în adevăr, gândire critică și educație. Cred că este responsabilitatea fiecăruia dintre noi să își aducă aportul așa cum poate mai bine. Cred că e nevoie de contribuția fiecăruia dintre noi, cred că putem produce impact acolo unde activăm. Poate că schimbarea nu se vede atât de rapid, dar atâta vreme cât eu știu că fac ceea ce este necesar, cândva se va vedea efortul comun.
-
Prin ce crezi că se manifestă putearea comunităților?
Oamenii care sunt mânați de același interes de a face bine se găsesc, se susțin și produc impact. Particip la acțiunile pe care le organizează Fundația Comunitară Brașov și văd de fiecare dată când se inițiază strângeri de fonduri sau solicitări de voluntari cât de multe lucruri se pot face atunci când se creează contextul. Sunt mulți oameni care vor să contribuie și este nevoie doar de organizare și de un cadru, de cele mai multe ori.
Avem nevoie de să fim văzuți și apreciați. Avem nevoie să facem parte din ceva, avem nevoie de comunități care să ne susțină. Cred în puterea lui ”împreună”, observ din practică faptul că se obțin rezultate foarte bune în atelierele de grup, uneori mai repede și mai bine decât în sesiunile individuale. Știu că e o chestiune care ține de încredere și uneori durează, dar cei care au curajul de a participa la ele se simt mai bine văzând că nu sunt singurii care se confruntă cu situații dificile. Mă refer aici la atelierele de fericire, unde discutăm despre teoria și practica stării de bine, la atelierele de creștere a încrederii sau a rezilienței, sau atelierele de art-terapie prin mijloace vizuale (desen, pictură).
-
Povestește-ne puțin despre Caietul Fericirii. Cum a prins contur și cum ai gândit structura exercițiilor cuprinse în el?
În urmă cu aproape zece ani am făcut un burnout, epuizare cronică. Eram perfecționistă și workaholică. Toate bibliotecile care-mi căzuseră în cap până atunci erau inutile, nu găseam niciun fel de răspuns la întrebarea ”ce poți face acum ca să te simți mai bine”. După burnout am început să caut asiduu mai multe explicații și, evident, soluții. Filozofie, psihologie pozitivă, art-terapie, coaching. Ani. Aproape zece.
Am publicat în primăvară Caietul fericirii. Dacă ai întreba pe oricine suficient de stăruitor ce anume își dorește de la viață, răspunsul ar fi, cel mai des, ”să fiu fericit”. De multe ori apare ca o aspirație îndepărtată sau efemeră – de fapt, ar trebui doar să știm să definim fericirea. Dacă acceptăm că fericirea este împăcarea cu sine și cu restul lumii, senzația de împlinire și de mulțumire în legătură cu viața noastră, lucrurile ar fi mult mai simple.
E nevoie doar de un antrenament mai bun pentru a face față tuturor provocărilor. Contează să ne creștem capacitatea de a fi prezenți în realitate și de a observa și ce e bun, ce ne ajută să fim mai bine cu noi înșine, cum să ne înțelegem și să ne gestionăm mai bine emoțiile.
Nivelul de stres în societate este din ce în ce mai mare și avem nevoie să ne înțelegem mai bine modul în care gândim și să observăm procesul, pentru a-l corecta atunci când e nevoie. Avem o mulțime de ”automatisme”, comportamente pe care le facem fără să ne gândim.
În general, suntem preocupați de trecut – lucruri care s-au întâmplat deja – sau de viitor – ceea ce încă nu există -, în loc să trăim în prezent, acolo unde este viața noastră cu adevărat. Gândim prea mult fără să ne dăm mereu seama de asta și trăim în propriile noastre scenarii. Și asta se întâmplă atât în legătură cu viața personală, cât și cu cea profesională. Ni se poate întâmpla să ”rătăcim” în altă parte când suntem acasă, să ne gândim la ce avem de făcut la muncă, sau invers, să ne gândim la concediu când suntem la serviciu. Gândirea este o activitate necesară și lăudabilă, doar că e nevoie să o facem în deplină cunoștință și să facem distincție între un proces de analiză și un moment în care ne pierdem în hățișul de gânduri.
Caietul fericirii propune 52 de subiecte importante, ordonate astfel încât să te ajute să găsești mai ușor rezolvarea situațiilor dificile cu care te confrunți. Caietul trece, progresiv, prin teme legate de satisfacție, comunitate, comunicare și include și exerciții de respirație și atenție. Provocarea caietului e să reflectezi în fiecare săptămână la câte o temă și să îți notezi, tot în caiet, observațiile.
-
Ce ți-ai dori să nu uiți niciodată – indiferent cât ar trece timpul sau ai avansa în carieră?
Că și eu obosesc. Tind să nu-mi dau seama când exagerez, cu tot antrenamentul pe care îl am în a observa. Eu trebuie să fiu foarte atentă și să-mi structurez programul cu atenție. Îmi programez relaxarea.
UNguilty pleasures:
- Ce muzică te face să te simți acasă?
Depeche Mode, U2, Coldplay, The Killers, Kodaline. În general formații de tipi care urlă.
- Cartea de pe noptieră sau autorul preferat?
În ordinea în care i-am descoperit, autorii mei preferați: Saul Bellow, Julian Barnes, David Lodge, John Irving. În ceea ce privește genul literar în care scriu, am o mare admirație față de Jo Nesbo, un autor norvegian de thriller și am avut marea plăcere să vorbesc în deschidere la o întâlnire a lui cu cititorii de la Brașov.
Pe noptiera mea e acum Ludmila Ulițkaia.
- Cu ce fel de oameni te înconjori?
Îmi plac oamenii care au mai multe întrebări despre lume și viață decât răspunsuri. Îmi plac cei care au curaj, care se implică, cei care sunt onești. Îmi place să învăț câte ceva de la ei sau împreună cu ei.
- Pentru ce-ți faci timp intotdeauna?
Știu care sunt lucrurile cele mai importante pentru starea de bine, așa că mă străduiesc să am un echilibru între muncă și relaxare. Timpul este o noțiune foarte relativă, cred că noi trecem și nu timpul, așa încât ține foarte mult de modul în care îmi stabilesc prioritățile.
Fiica mea locuiește la București, e actriță la Teatrul Național, uneori îmi organizez programul în așa fel încât să avem mai mult timp împreună când vine ea la Brașov sau când mă duc eu la București.
- Destinația preferată de vacanță?
Irlanda, pentru că mi se pare cel mai frumos loc de pe lume, sau Danemarca, pentru că acolo locuiește fratele meu.
- Dacă n-ai face ce faci, ce-ai face?
Aș locui într-o casă la malul mării și aș scrie romane.
- Note to self?
Fă bine ce faci și fă doar bine.
Credit photo: Cătălin Neacșea
Vestimentație: Ina Isbășecu, INAIS.
️ Narator curios, Iulia Pascal