Om de televiziune, actriță, cântăreață și jurnalist, recunoscută pentru non-conformismul ei, Gianina Corondan este una dintre cele mai longevive prezențe pe micile ecrane.
Declară că și-a propus să fie mai atentă la munca românilor și să o susțină, cumpărând doar ce este fabricat în România, de calitate și cu respect față de ceilalți. Astfel, a inițiat împreună cu firma Yokko un proiect, ”Designeri în Vitrină” prin care produsele tinerilor designeri, produsele celor fără expunere offline sunt puse la vedere în vitrina deja existentă, le promovează munca pe rețelele sociale și în toate mediile la care are acces.
Cum a fost copilăria ta? Care este cea mai frumoasă amintire pe care o ai din acea vreme?
Copilăria mea a fost plină de copilării. Hahaha. De râsete. De glume. De alergat, jucat, visat pe pășune, pe câmpii, prin pădurile de la bunicii din partea tatălui meu, în Ardeal, dintr-un sătuc minunat, Lompirt, aflat în județul Sălaj. Acolo îmi petreceam vacanțele.
Nu cu multe jucării, dar cu unele semnificative, deseori creații proprii. Cu multe cărți și cu frățiorul meu, Alex, în preajmă, numai bun de școlit și răsfățat, că asta e rostul frățiorilor mai mici, până ajung pe picioarele lor.
O amintire de neuitat este un Crăciun petrecut acolo, în sat. am fost trezită din somn de zgomot mare de colindători care au intrat în casă și ne-au cântat cele mai frumoase colinde, astfel că m-au determinat să stau cu gura căscată, să dau la o parte dricarul (plapuma gigantică care făcea cald dar te și țintuia locului) și să-i rog să repete, să învăț și eu. N-aveam, deh, telefon la vremea aceea. Au repetat și m-am întors la vise cu cea mai bună dispoziție.
Ce trăsături ale tale, ca personalitate, crezi că provin din familie și din felul în care ai fost crescută? Pe de altă parte, care este cel mai valoros lucru pe care l-ai învățat lucrând în teatru sau televiziune, alături de echipe?
Cred că am de la tata ușurința de a comunica cu oamenii, de la mama dorința de a face lucrurile cu sens, nu doar în sine. Și am de la amândoi bucuria de a râde.
În privința echipelor, tocmai acesta este înțelesul cel mai profund pe care l-am căpătat, că nimic nu funcționează dacă nu se pun mai multe forțe împreună, spiritul care îi unește pe toți pentru un scop comun. Iar în televiziune, ca și în teatru, de fapt că oriunde avem de-a face cu relații sociale, e elementar să-ți dai seama că fiecare are importanță. Și că cei care au fost înaintea ta trebuie respectați. Și cunoscuți. Nu vine nimeni parașutat pe un teren virgin, ai nevoie să cunoști cât mai bine oamenii și uneltele care au funcționat până la tine.
Cum ţi-ai început cariera în televiziune?
Pile. Pile la Cel-de-Sus, sper. Glumesc.
Așa a fost să fie. Voia hazardului. Cu mai multe încercări, eu deja fiind studentă la AȘE, dar și membră a Teatrului Studențesc Podul, condus de regizorul Cătălin Naum. Trebuia să mă angajez undeva, ori ca economist, ori ca om de show, mă atrăgea mult această ultimă ipostază, chit că aș fi fost contabilă show-ului. A fost să fie să dau probă la Canal 31 și să fiu acceptată de către Adrian Sârbu, managerul general.. Acel Canal 31 a devenit, la 1 decembrie, ProTv-ul pe care l-au îndrăgit imediat românii, fiindcă era colorat, strălucitor și plin de premii și pe care îl știți cu toții la ora asta. Am început ca eroina a emisiunii Vremea, într-o mică, dar inimoasa echipă.
Mare parte din activitatea ta ca profesionist s-a construit în jurul entertainmentului. De ce are nevoie astăzi un om bun de televiziune și încotro simți (aka professional gut) că se îndreaptă industria?
Un om bun de televiziune ar trebui să treacă prin toate etapele. Să filmeze, să copieze din arhivă sau de pe hard disk secvențe, să selecteze, să scrie, să propună formate, să prezinte, să vândă. Cu alte cuvinte, să știe ceva tehnică, să fie creativ și să se și orienteze în spațiul mult mai aglomerat acum decât pe vremuri. Industria se îndreaptă spre democratizare, oricine vrea poate face televiziune, dacă nu în sensul clasic, la un canal bine înregimentat în piață, pe propriul sau canal, pe rețelele dedicate acestui lucru. Orice om are la dispoziție unelte minime de ieșit pe ecrane.
Apoi, depinde de puterea de a atrage oameni cu talent și creativitate, că singur nu prea e tv, este monolog filmat pe cont propriu, e că un dialog în oglindă, nu prea are sens pentru public. Și repet iar. E nevoie de echipa pentru a extinde experiență socială din laboratorul în care sunt mai multe viziuni, la publicul larg. Televiziunea este colectivă, e uniune de gând, sumă de senzații, nu singurul-ce-știe-tot, nu individualitate, nu eu-centrez-eu-dau-cu-capul, așa cred. Sau genul asta îmi place mie.
Ce îți dorești să vezi mai mult în industria din care faci parte?
Îmi doresc să se încurajeze creația de formate originale, născute în România, să fie mai degrabă artizanale decât șablon, să existe programe întregi dedicate copiilor, pentru că au și ei dreptul să învețe cultură din care fac parte, să se vadă unii pe alții, să se descopere în contextul românesc. Sunt bune și canalele străine, se învață o logică la nivel internațional, chiar limbi străine, dar o anumită specificitate a neamului din care faci parte, cred că e esențială în a te descoperi pe ține.
Povestește-ne puțin despre Designeri in vitrina YOKKO – care este ideea din spatele proiectului și cum s-a dezvoltat de-a lungul timpului?
Cu acest proiect generos am ajuns la Episodul 6, adică atragem de 6 luni designeri din toată țară în hora vitrinelor Yokko. Acest brand cu vechime de 24 de ani în România a constatat șocul, blocajul pe care le-a adus după ea carantină, lipsa mijloacelor de exprimare pentru tineri designeri și nu au vrut că ei să-și piardă curajul de a crea mai departe. Frumosul, văzut de noi, cei din spațiul acesta cu păduri și munți, mare, dealuri și câmpii nu avea voie să se piardă, așa și-a spus Ileana Popa, managerul magazinelor Yokko și m-a lut drept partizan al acestei idei.
Ulterior am devenit promotorul acestui demers, omul care caută și comunica cu fel de fel de designeri români, și mai cunoscuți și mai noi, designeri de pantofi, genți, bijuterii, haine, pălării, creatori cu mare potențial. Am făcut și evenimente, pentru a află cât mai mulți despre ce putem produce și a se uită și în bătătură proprie atunci când cumpără.
Nu știam că avem designeri de ceasuri, de exemplu, habar nu aveam că ne pricepem la sneakersi sau geci de puf, multă uimire mi-a fost dat să înmagazinez prin acest demers. Made în România ar fi de dorit să fie o prima opțiune pentru români, mai ales că e și rost de mândrie în asta, la ce onestitate și talent am găsit la unii artiști.
Se spune că suntem suma experiențelor care ne-au marcat și a oamenilor pe care i-am întâlnit. Povestește-ne despre un wake-up call și de un om care te-a marcat profesional.
Cătălin Naum este cel care m-a învățat, m-a uimit, m-a fascinat, atunci când, studentă la ASE fiind, am călcat pragul Teatrului Studențesc Podul. Din acel moment mi-a fost din ce în ce mai clar că nu e obligatoriu să devin economistă, ba chiar că pot face o nouă meserie, legată de actorie. Urmă să apară apoi o serie de coincidențe deloc întâmplătoare, care m-au adus pe acest făgaș, pe care mă aflu și acum.
Acest om, acest regizor mi-a dăruit prin timpul petrecut împreună șlefuirea unor calități, o altă percepție a realității, o atenție mai mare la oameni și poveștile lor, o știință a observației, o îmbogățire a capacității de a improviza. Darurile sale mi-au fost de mare folos mai apoi, când am întâlnit alți doi oameni definitorii pentru mersul meu prin televiziune: Adrian Sârbu și Titus Munteanu.
În ce crezi că merită să mai crezi? Tinând cont de direcția în care se îndreaptă lumea: social, economic, politic?
E nevoie să crezi în Dumnezeu, consider eu, că să nu fii furat complet de șuvoiul energiei digitale, care oricum ne acaparează pe toți, vrând-nevrând. Iar dacă nu vrei să-i spui așa, e nevoie să ai recunoștință pentru ceva mai presus de ține, care-ți definește puterile și limitele, care-ți insuflă chef și atenție, care ajută mersul tău prin viață.
Și, după perioada această nebuloasă prin care am trecut în 2020, e nevoie de ceilalți, să fim împreună, să ne îmbrățișăm, să ne încurajăm, să ne ajutăm. E necesar mai mult că oricând să fim empatici și deci, uniți, mai ales noi, românii, care suntem așa critici unii cu alții, care stăm la startul dezbinării, care alegem de cele mai multe ori ceartă pentru fleacuri. Să vedem mai bine esență. Dacă tăcem un pic, o putem prinde din zbor. Dacă facem puțină liniște.
Care e cel mai provocator proiect în care te-ai implicat vreodată?
G project, așa îi zic eu. Este vorba de construirea mea continuă, de descoperirea mea în raport cu ceilalți și cu lumea. Mă implic cu intermitențe, las la urmă acest proiect de multe ori, de-aia spun că e o mare provocare. Pentru că nu ți se dă prospectul, modul de utilizare al propriei persoane, așa că bâjbâi, cauți, descoperi și de multe ori renunți, dar provocarea este să nu te lași. Asta încerc, să fiu mai atentă, mai de folos azi decât ieri.
Ce ți-ai dori să nu uiți niciodată – indiferent cât ar trece timpul sau ai avansa în carieră?
Sa nu uit niciodata ca pot sa uit.
UNguilty pleasures:
Ce muzică te face să te simți acasă?
Rapsodia I de George Enescu.
Cartea de pe noptieră sau autorul preferat?
Jurnalul lui Mihail Sebastian
Cu ce fel de oameni te înconjori?
Cu oamenii mei.
Pentru ce-ți faci timp întotdeauna?
Pentru nepoți.
Dacă n-ai face ce faci, ce-ai face?
Aș fi cercetător britanic.
Note to self?
Recunoștință.
Credit photo: arhiva personală