Katia Pascariu, actriță: „În orice teatru aș păși, mă simt cel mai bine. Pe scenă găsesc ordine în haos și curaj în vulnerabilitate.”

Katia Pascariu este o actriță prezentă și activă nu numai pe scena independentă românească, ci și în proiecte internaționale, combinând teatrul, textul, muzica live și video într-un univers creativ unic. Câștigătoare a Premiului Gopo pentru cea mai bună actriță în 2022 și a premiului „Boccalino d’Oro” în 2025 la Festivalul de Film de la Locarno pentru „Sorella di Clausura”, Katia are o bogată experiență pe scena independentă și a colaborat cu artiști de renume, dezvoltând proiecte care explorează granițele dintre corp, emoție și narativitate.

În prezent, Katia ne invită să descoperim un performance interdisciplinar inspirat de viața lui Esther Magyar-Gonda – dansatoare, activistă antifascistă și una dintre arhitectele dansului modern românesc. Deportată în Transnistria și obligată să renunțe la scenă, Esther și-a transformat corpul într-o unealtă de luptă și educație, continuând ulterior să construiască școli și instituții de dans. În spectacol, Katia împletește biografia lui Esther cu propria sa istorie corporală, explorând presiuni, abuzuri și forme de regăsire prin pedagogii alternative, într-un demers emoționant și de o autenticitate aparte.

„Corpul și emoțiile sunt, simultan, scut și rană. Ele te expun, dar sunt și resursa cu care mergi înainte.”

Când te uiți în urmă, care a fost primul moment în care ai simțit că actoria e drumul tău, cum s-a conturat această pasiune pentru tine, ce amintiri te leagă de primele întâlniri cu scena?

Încă din copilărie mi-am dorit să fiu actriță, chiar dacă nu eram genul de copil care să meargă la cercuri de teatru. Părinții ne înscriau pe mine și pe sora mea la tot felul de activități extracurriculare: instrumente muzicale (de care nu m-am lipit), sporturi – karate, yoga, înot, balet, aerobic – și, eventual, teatru, unde am încercat de câteva ori, dar nu m-am regăsit. Cele mai constante și eficiente activități pentru mine au fost limbile străine.

Deși îmi doream să fac teatru, nu eram genul care să se bage în seamă la serbările sau scenetele școlare; participam doar la cele obligatorii. În liceu, dorința de a deveni actriță a început să capete contur, dar totul părea încă un plan îndepărtat. Cu cât se apropia bacalaureatul, cu atât evitam confruntarea cu realitatea, deși știam ce îmi doresc. M-am pregătit serios abia în clasa a XII-a, timidă, dar conștientă că dacă vreau să devin actriță, trebuie să dau la facultate.

Lucrul pe care l-am iubit cel mai mult în copilărie și care cred că mă definește și acum este jocul: să mă pun în situații, să creez povești, să improvizez, să fac oamenii să râdă, să spun glume – totul într-un context relaxat, unde simt că oamenii se simt bine împreună cu mine.

Primul contact real cu scena a venit mai târziu, deși pasiunea a existat mereu, sub diferite forme. Pasiunea mea pentru teatru este, de fapt, bucuria de a „juca” și de a crea împreună cu ceilalți. Este ceva ce nu fac niciodată singură, iar oamenii cu care lucrez – colegi, profesori, asistenți – sunt o sursă de învățare, sprijin și încredere reciprocă, ceea ce pentru mine este esențial.

Amintirile mele cu scena, din afara facultății, cuprind o paletă largă de emoții: teamă, relaxare, bucurie, energie, încredere. În facultate, cu sprijinul colegilor și al profesorilor, mi-am regăsit bucuria și încrederea, realizând că da, pot fi actriță și e în regulă să fac asta. Norocul meu a fost că încă din anul IV am început să joc la Teatrul Foarte Mic, apoi la Teatrul Luni de la Green Hours, locul unde îmi doream cel mai mult să joc în București. Nu aveam neapărat ținta unui teatru de stat sau clasic.

Primele mele întâlniri cu scena au fost ca spectatoare. Fiind născută în București, părinții mă duceau frecvent la teatru, inclusiv la spectacole pentru adulți. Chiar dacă unele nu le înțelegeam sau nu erau foarte bune, mă fascinau oamenii care făceau ceea ce simțeam că îmi doresc și eu să fac. Teatrele, ca spații și instituții, mi-au plăcut dintotdeauna – le-am iubit și mi se par locuri magice, ofertante pentru dialog și experimentare a condiției umane. În orice teatru aș păși, mă simt cel mai bine.

Mulți artiști (și nu numai) își imaginează că într-un univers paralel ar fi urmat un alt drum. Dacă n-ar fi fost teatrul și actoria, ce altceva ai fi făcut? Ce simți că spune asta despre tine?

Așa cum spuneam, mi-am dorit dintotdeauna să fiu actriță. Totuși, dacă nu aș fi reușit să urmez acest drum, aveam o variantă de rezervă: să dau la Facultatea de Limbi Străine. Ca să evit examenul de admitere, m-am înscris la specializarea de limbi de mică circulație și am intrat pe baza dosarului, cu media obținută. Aș fi studiat ucraineana și swahili – poate că ucraineana mi-ar fi fost chiar utilă astăzi. Dar, sincer, nu m-am gândit cu adevărat serios la această alternativă.

Dacă aș fi avut o voce foarte bună, cred că mi-ar fi plăcut să cânt, să fiu cântăreață – să am forța și puterea unei voci care poate emoționa. Și, dacă aș fi avut tenacitatea, răbdarea și celelalte calități necesare unei dansatoare, mi-ar fi plăcut și dansul profesionist, probabil baletul. Asta, privit cu ochii de atunci.

În copilărie mă jucam de toate: de-a prezentatoarea TV, de-a muncitoarea la fabrică, de-a diva, de-a femeia de afaceri. Am explorat tot felul de roluri și identități. Cred că asta spune, de fapt, că nu aș fi putut fi altceva decât actriță.

O carieră în teatru nu înseamnă doar talent ci și mult curaj: să te expui, să înfrunți imprevizibilul și să accepți riscurile acestei profesii. Cum te-au influențat părinții sau oamenii apropiați în alegerea acestei cariere, mai ales într-o meserie care implică atât de mult risc, imprevizibilitate și expunere publică? În cine sau în ce ți-ai găsit cel mai mare sprijin?

Părinții mei sunt extraordinari. Fac o echipă extraordinară, deci și luați individual și luați la pachet, mă simt foarte norocoasă să-i am ca părinți și să-i cunosc ca oameni. M-au susținut. Au avut încredere în mine. Și chiar atunci când au avut ei dubii – cred că stresuri au în continuare, am și eu, cu siguranță au și ei – reușeau să nu mi le arate, sau în orice caz să nu mă copleșească cu fricile lor. Asta au reușit să facă părinții mei – și nu doar în ceea ce privește meseria mea.

„Cred că părinții mei au avut intenția conștientă de a nu mă încărca pe mine și pe sora mea cu fricile sau traumele lor, cu experiențele dificile prin care au trecut și pe care, de obicei, părinții le transmit mai departe copiilor. Ei au reușit să nu facă asta, iar pentru asta le sunt profund recunoscătoare.”

Nu știu dacă părinții mei m-au influențat direct – așa cum spuneam, dorința de a fi actriță a venit din mine. Însă ceea ce știu sigur este că nu m-au împiedicat niciodată și mi-au oferit contextul să explorez, să mă descopăr, să mă joc și să caut drumul potrivit atât în copilărie, cât și în adolescență. Mi-au creat condiții ideale pentru a-mi urma instinctele și pasiunile. Mă simt privilegiată pentru asta și le sunt recunoscătoare.

Mai departe, chiar dacă nu am avut în familie un model direct în direcția aceasta (mama a lucrat foarte puțin ca scenografă, profesia ei fiind de fapt arhitect), nu pot spune că părinții mei știau exact cu ce urmează să mă confrunt. Lumea s-a schimbat mult între timp, la fel și conceptul de actriță și cel de prezență publică. Astăzi există mult mai multe opțiuni și direcții în profesia asta.

Cred că sunt influențată de părinții mei, dar nu ca actriță, ci ca om. Profesional, m-au influențat enorm oamenii cu care am lucrat și lucrez. De la ei am învățat cel mai mult, cu ei m-am format, prin ei m-am descoperit – și acest proces continuă. Le sunt profund recunoscătoare.

„Îmi place imprevizibilul meseriei mele. Aproape toate lucrurile care sunt riscante în profesia asta – pe care, în viața personală, le detest – în meserie ajung să le iubesc.”

Expunerea publică o consider utilă atâta timp cât servește unui scop artistic sau uman, cât timp ne ajută să ajungem la public și să transmitem mesaje care contează. În rest, când vine vorba despre viața privată, pentru mine subiectul nu există; nu mă interesează nici la mine, nici la alte persoane publice. Totuși, cred că, în anumite situații, faptul de a fi persoană publică poate fi un lucru pozitiv și valorificat în mod constructiv.

Cel mai mare sprijin îl am în oamenii apropiați: prietenele mele, părinții mei, colegii, colegele și, acum, partenerul meu. Dar „plasa mea de siguranță” adevărată este formată din oamenii pe care îi am alături de cel mai mult timp: mama, tata și grupul meu de prietene vechi, din liceu și chiar de dinainte. Ei sunt punctul meu de echilibru și sprijinul meu constant, iar eu sper că sunt același lucru pentru ei.

Știu că pe 22 septembrie a început turneul la Cluj cu „Acting Out”. E o ocazie prin care publicul va descoperi povestea lui Eszter Magyar-Gonda, dansatoare, activistă antifascistă și una dintre arhitectele dansului modern românesc. Cum ai întâlnit această poveste și ce te-a atins cel mai mult în biografia ei?

Am întâlnit-o datorită regizorului Mihai Lukács. Poate că numele ei îmi mai ajunsese cândva la urechi, în treacăt – probabil în contexte legate de CNDB sau de Miriam Răducanu – dar, spre rușinea mea, nu îl reținusem. Povestea ei m-a emoționat profund, pentru că este o poveste de viață complexă și dificilă.

I-am făcut – și sper că se simte asta și în spectacolul nostru – o reverență sinceră. Admir atitudinea ei, îi sunt recunoscătoare și mă regăsesc în multe dintre lucrurile pe care le-a trăit: atât ca femeie, cât și prin prisma etniei, a profesiei, a muncii politice și a felului în care a îmbinat viața personală cu cea profesională. Există multe legături care m-au atins direct. Faptul că descoperi povestea cuiva care a avut o asemenea conduită îți dă forță și încredere.

Lucrând cu Mihai și cu întreaga echipă – Szilárd Miklós la scenografie, Dénes Miklósi la costume, Oana Hodade la muzică live și foarte mult cu Fero (Sinko Ferenc) pe partea de corporalitate și mișcare – am fost mereu atenți să nu ne pierdem pe noi în proces, dar, în același timp, să nu greșim față de memoria ei. Cu atât mai mult cu cât este vorba despre o istorie artistică, politică și socială extrem de importantă, dar încă prea puțin cunoscută.

În cadrul acestui turneu vii cu un performance interdisciplinar care aduce împreună teatru, text, muzică live, video. Este o formulă complexă care cere multă disponibilitate și deschidere artistică. Ce înseamnă pentru tine interdisciplinaritatea. Ce laturi ale personalității tale simți că se întâlnesc și sunt puse în lumină printr-un astfel de rol?

Astăzi este aproape imposibil să mai faci un gest artistic care să nu includă măcar într-o mică măsură elemente interdisciplinare. În cazul acestui proiect, interdisciplinaritatea nu este doar prezentă, ci asumată și vizibilă încă din componența echipei. Sunt oameni care lucrează în teatru, dar nu exclusiv – au experiențe și în alte domenii artistice sau socio-umane. Este o zonă care mă interesează foarte mult. Mihai este și teoretician, scenografii noștri activează și în arhitectură, învățământ și arte vizuale, Oana este actriță, muziciană, compozitoare și performer, iar Fero este nu doar un coregraf excelent, ci și un profesor și artist extraordinar. Încă de la început a fost clar că avem o deschidere comună către o abordare multidisciplinară și transdisciplinară.

De multe ori, locul în care lucrezi influențează metoda de lucru și rezultatul final. Noi am lucrat la Casa Tranzit din Cluj, un spațiu de teatru neconvențional, încărcat de istorie recentă și de semnificație culturală, fiind o fostă sinagogă transformată în centru artistic și social. Spațiul însuși a modelat într-o mare măsură natura acestui spectacol.

Pentru mine, a lucra astfel cu Mihai a fost și o dorință, și o șansă. La început, nici nu știam că vom ajunge să explorăm și propriile mele texte, și aspecte din viața mea personală. A fost o provocare emoțională și rațională, dar m-am bucurat că m-am întors la zona de teatru-dans, de lucru cu text și mișcare.

Prezența Oanei în spectacol e esențială pentru mine, chiar dacă poate nu este evident pentru cei din public – energia ei, muzica pe care a creat-o, dialogul nevăzut dintre noi pe scenă contează enorm. Simt că în spectacol ies la suprafață atât latura mea jucăușă, cât și una mai întunecată. Cinismul și autoironia rămân și ele prezente – și asta mă bucură.

Atunci când am încredere în corpul meu și îl las să răspundă la ceea ce primesc de la ceilalți artiști din echipă, simt că mă răsplătește. Cred că mulți performeri înțeleg sentimentul acesta. Sper doar ca tot ceea ce construim împreună să aibă sens și pentru public.

Fiecare spectacol transmite un mesaj, o emoție, o lecție. Care este mesajul esențial pe care publicul îl poate desprinde din acest spectacol și ce lecție de umanitate simți că transmite rolul tău?

Aș spune că exact o lecție de umanitate în sine transmite spectacolul. 😊

Pe de o parte, despre complexitatea a ceea ce înseamnă să fii om, femeie, artistă, să fii pedagog. După care, despre ceea ce înseamnă să traversezi decenii în care viața ta este dictată nu doar de alegerile pe care le faci tu pentru tine, lucrurile pe care decizi tu în dreptul tău, ci și despre lucruri pe care le decid alții pentru tine, așa cum ni se întâmplă tuturor.

Politicul și economicul ne influențează inevitabil viețile – chiar dacă trăim într-o democrație și avem impresia că deciziile ne aparțin, realitatea arată că lucrurile nu stau întotdeauna așa. Important este modul în care reușim să trăim cu aceste influențe, să le înțelegem și să le integrăm în corpul nostru, în emoțiile și în acțiunile noastre. Toate etapele vieții, atât cele care vin din interiorul nostru, cât și cele care ne lovesc din exterior, ne modelează constant. Întrebarea este: ce rămâne după fiecare experiență? Cum ne schimbă ea? Ce ducem mai departe către ceilalți? Cu ce ne întoarcem în lume?

„Cred că evoluția noastră seamănă cu felul în care apa sculptează piatra – încet, prin acumulări și transformări continue.”

Trecem prin momente care ne zdruncină, prin căutări și reașezări: formare, reformare, informare, transformare. Toate acestea se depun în noi și dau contur caracterului nostru, care nu este niciodată fix, nici definitiv. Poate că aceasta este, până la urmă, lecția umanității: ce faci cu ceea ce trăiești? Ce alegi să întorci lumii?

Pentru mine, toate aceste întrebări duc spre ideea de sens. Nu cred că există un răspuns absolut și nu sunt sigură că noi îl vom descoperi vreodată. Dar personal, întâlnirea mea cu memoria lui Eszter, cu propriul meu corp și cu introspecțiile mele este, de fapt, o formă de căutare – lupta mea de a înțelege sau poate doar de a accepta nevoia de sens în viața mea. Nu îmi permit să definesc sensul vieții altor oameni, pot vorbi doar despre al meu.

Poate și de aceea teatrul este atât de important pentru mine. Ficțiunea oferă ceea ce viața reală nu reușește mereu să ofere: sens clar, structură, miză. Într-o poveste totul este construit cu intenție – există început, mijloc și final. Există un „de ce”. În realitate însă, mă simt adesea ca pe un teren instabil, ca pe nisipuri mișcătoare. În schimb, pe scenă găsesc ordine în haos și curaj în vulnerabilitate. Ficțiunea devine locul meu de echilibru.

Ce loc ocupă arta în viața ta? Care este relația ta cu ea și în ce fel s-a transformat de-a lungul timpului?

Aș spune că, spre deosebire de alte persoane din zona artistică pe care le cunosc și care vorbesc despre contopirea dintre viața personală și cea profesională, eu încerc să le păstrez cât mai separate.

Sunt, prin meserie, artistă – deși mă identific mai degrabă cu termenul de actriță. Dar, dincolo de asta, sunt și un consumator de artă. Arta există în viețile tuturor, fie că ne dăm seama sau nu, însă în cazul meu a fost prezentă încă din copilărie, datorită familiei în care am crescut. Ulterior, a devenit o alegere conștientă.

„Arta face parte din viața mea și ca meserie, și ca pasiune.”

Prefer să folosesc deliberat verbul „a consuma” când vorbesc despre artă. Poate sună neobișnuit sau nepotrivit pentru unii, dar mie îmi place tocmai pentru că aduce arta într-o zonă mai puțin prețioasă, mai puțin elitistă. Când spun „consum artă” e ca și cum aș spune „consum pufuleți” – adică ceva firesc, accesibil, vital chiar.

Îmi place să citesc, să ascult muzică, să merg la teatru, la film, la concerte. Mă atrag și artele vizuale – îmi place să vizitez galerii, mă interesează moda, stilul, estetica. Îmi place diversitatea formelor de expresie artistică și modul în care toate acestea deschid perspective noi.

În același timp, mă interesează felul în care arta devine limbaj, un instrument de comunicare și de conectare umană. Cred că de aceea fac teatru politic: pentru mine, arta capătă sens atunci când se intersectează cu viața reală, cu societatea, cu întrebările și tensiunile lumii în care trăim. În felul acesta, lucrurile se leagă – profesional, personal, social. Totul capătă o miză.

Povestea lui Eszter este una de rezistență prin corp. Deportată în Transnistria și obligată să renunțe la scenă, și-a transformat trupul într-o unealtă de luptă și educație, continuând ulterior să construiască școli și instituții de dans. În spectacol, biografia ta se împletește cu cea a lui Eszter din perspectiva istoriei corporale: presiune, abuzuri, dar și forme de rezistență și regăsire prin pedagogii alernative. Cum ai trăit această conexiune în timpul repetițiilor și al performance-ului și cât de dificil este să te arăți vulnerabilă în fața publicului tău?

Aș începe cu a doua întrebare: cred că, de la un punct încolo, cel mai puțin dificil lucru este să te arăți vulnerabilă. Există un prag – sau mai multe, pentru că fiecare spectacol vine cu un alt tip de confruntare interioară – iar odată ce îl treci, devine mult mai ușor să fii vulnerabilă decât să te ascunzi. Nu doar mai ușor, ci și necesar. Vulnerabilitatea devine vitală pentru spectacol, pentru performativitate și, mai ales, pentru conexiunea reală cu publicul. Altfel nu știu cum s-ar putea construi o întâlnire autentică pe scenă.

Desigur, vulnerabilitatea arată diferit de fiecare dată. Se transformă de la un proiect la altul, de la un proces artistic la altul. Dar fără ea nu se poate. De asta am ales să pornesc răspunsul de aici – pentru că mă leagă direct de perioada în care eram studentă și începeam să descopăr mecanismele propriei expresii scenice. Aici cred că stă unul dintre marile paradoxuri ale performativității: trebuie să devii extrem de vulnerabilă – să-ți expui corpul, emoțiile, memoria, traumele, întrebările – și în același timp fix acestea devin instrumentele tale de apărare.

Lucrul acesta nu mi l-a explicat nimeni în școală. Nimeni nu mi-a spus cum funcționează cu adevărat lucrul cu tine însăți în teatru, cu integritatea ta interioară. Am descoperit asta singură. Mult timp nici măcar nu am înțeles procesul – l-am trăit instinctiv. Abia acum, după ani, încep să îl pot articula. Și da, asta a făcut drumul meu mai intens. Uneori mai dureros. Alteori mai autentic. Aș spune că am fost norocoasă, dar a fost un parcurs greoi, cu lupte interioare serioase.

Mult timp m-am simțit ca o mașinărie care funcționa cu viteze diferite: aveam părți din mine care mergeau la maximum și altele blocate, trase pe loc cu frâna de mână. Asta a făcut ca traseul meu să fie dezechilibrat, haotic. Caut armonia și acum, dar măcar astăzi simt că lupta pe care o duc cu mine este una care mă ajută, nu mă sabotează. Mă ajută să construiesc sens în spectacolele în care apar și, mai ales, în relația cu publicul.

Cred că în Acting Out am reușit să formulez pentru prima oară limpede acest paradox: pentru performer, corpul – în sensul de body & soul, trup și gândire, emoție și memorie – este în același timp instrumentul de lucru și locul vulnerabilității. Prin el dăm tot și prin el suntem atinse, zguduite, rănite, transformate. Dar odată ce știi asta, odată ce accepți realitatea acestui proces, începi cu adevărat să-ți asumi responsabilitatea asupra propriei prezențe.

„Astăzi mi se pare corect să aud „ești responsabilă pentru ce faci pe scenă”. Cu câțiva ani în urmă, mi s-ar fi părut nedrept. Azi mi se pare eliberator.”

Performanța pe care o aduci implică multă vulnerabilitate și expunere a propriei istorii. Cum ai învățat să transformi presiunea și provocările personale în artă și ce lecții ai desprins despre tine prin acest proces?

Nu pot spune că am învățat „școlărește”, ca după un manual – azi o lecție, mâine alta. Am învățat trăind, ceea ce cred că este firesc. Am avut norocul să nu trec prin experiențe atât de dure încât să mă blocheze sau să mă paralizeze emoțional. Așa că toate experiențele mele, chiar și cele dificile, au devenit lecții. Inclusiv în facultate, cred că am învățat mai mult din situațiile-limită, din momentele grele și neplăcute. Poate că n-am înțeles pe loc ce învăț din ele, dar acum, privind înapoi, îmi dau seama că acolo s-au produs cele mai mari transformări.

Cred că am intrat în profesia asta cu un anumit strat de autoprotecție – unul format, probabil, în copilărie și adolescență, care pentru mine au fost fericite și stabile. De acolo vine încrederea mea de fond, acel fel de structură interioară care m-a ajutat să trec peste momentele dificile fără să mă pierd pe drum.

Unele întrebări pe care le primesc acum par, sincer, întrebări de final de carieră. 😊 Eu simt că abia acum sunt într-un moment intens al devenirii mele, și profesional, și uman. E și o chestiune de vârstă – am 42 de ani – o etapă în care simți că lucrurile capătă alte valențe: corpul se transformă, percepțiile se nuanțează, reacționezi diferit la lume. Încerc să rămân vocală, dar fără să devin dogmatică. Încerc să rămân curioasă, să mă opun stereotipurilor care vin odată cu vârsta. Și învăț în continuare enorm prin meseria mea, dar și datorită oamenilor cu care mă întâlnesc și al contextelor în care lucrez.

Dacă e o concluzie până aici, este aceasta: am reconfirmat faptul că iubesc profund meseria asta. Și mai mult decât atât – că în teatru o iei de fiecare dată de la zero. Sigur, cu fiecare proiect ai un bagaj tot mai bogat de experiențe, dar procesul începe mereu dintr-un loc proaspăt. Și cred că e sănătos să fie așa. Din punct de vedere artistic și pedagogic e un adevăr important: reînveți continuu ceea ce credeai că știai deja.

Există mereu un dialog între artist și personaj. Care sunt punctele în care simți că se întâlnesc și se armonizează Katia și Eszter? Care este acel ceva care vă diferențiază, indiferent câte similarități ai reușit să găsești între voi două?

Ce ne diferențiază cu siguranță este vocația pedagogică și tăria de caracter pe care Eszter le-a avut, iar eu nu le am. Lăsând la o parte experiențele prin care ea a trecut – război, lagăr, interdicții, dictatură –, eu am avut norocul să nu fi trecut prin astfel de situații. Vocația ei de formatoare, de pedagogă, de educatoare de oameni, artiști și artiste, este clar ceea ce o definește.

Cred însă că împărtășim ochiul critic și pasiunea pentru ceea ce facem. Mă regăsesc în dedicarea ei și, dacă am înțeles corect, chiar în cinismul ei – sau cel puțin în acea perspectivă care combină cinismul cu tandrețea față de viață și față de arte, două domenii care, pentru mine, sunt precum surorile.

Nu știu dacă aș putea să renunț vreodată la scenă sau în ce condiții aș face-o. Paradoxal, locul pe care îl ocup pe scenă nu este neapărat unul sigur sau confortabil, dar este singurul loc unde lucrurile capătă sens. Când joc, lumea are sens. Când nu joc, simt că îi lipsește sensul. Cred că aici se află și armonia dintre Katia și Eszter: în suprapunere, în complementaritate, în modul în care ne intersectăm și ne susținem reciproc.

Sper că e în regulă că vorbesc despre ea ca despre o soră – sora mea la muncă, partenera mea, colega mea. Dar, desigur, este și o mare artistă, una dintre personalitățile esențiale în istoria recentă a dansului și a artei scenice românești.

Privind înapoi la parcursul tău artistic, în ce fel a reușit acest proiect să-ți schimbe perspectiva asupra teatrului, asupra corpului, asupra felului în care se pot spune povești despre femei care au rezistat și au creat în ciuda obstacolelor?

Nu știu dacă mi-a schimbat perspectiva, dar cu siguranță mi-a oferit încredere – în public, în diversitatea stilistică, în metaforă, în interdisciplinaritate. Mi-a reconfirmat lucruri importante și mi-a deschis noi căi de explorare. Am învățat foarte mult, dar, în același timp, cred în teatrul ca spațiu mereu deschis, unde există întotdeauna ceva nou de învățat.

„Teatrul rămâne același, dar este mereu proaspăt.”

Întreg procesul m-a dus în direcția în care știu și cred că teatrul trebuie să funcționeze – atât din perspectiva mea și a echipei noastre, cu bune și cu rele, cât și din perspectiva parcursului public al unui spectacol sau al unui performance. Abia aștept următoarele întâlniri. Asta este, cred, magia unui spectacol: e viu, trăiește doar în prezent și dispare odată ce se încheie.

Fiecare reprezentație aduce ceva nou, chiar dacă repetă aceleași elemente.

Îmi doresc să existe cât mai multe formule artistice, de toate tipurile, prin care poveștile – în special cele mai puțin cunoscute sau complet necunoscute – ale femeilor care au rezistat și au creat în ciuda tuturor obstacolelor să devină publice. Să devină materii de studiu, să umple instituțiile de cultură și nu numai. Să devină legende urbane, să intre în cultura comună. Este important să existe cât mai multe astfel de povești, pentru că au putere vindecătoare, de schimbare și de influență. Și acesta este unul dintre motivele pentru care fac ceea ce fac – unul dintre rolurile pe care cred că trebuie să le îndeplinesc ca artistă și ca persoană publică.

Care este cel mai dificil rol pe care l-ai jucat vreodată? Dar cel mai frumos?

Mi-e greu să aleg. Și n-aș vrea să aleg. Toate sunt frumoase… Am avut și am noroc că aproape tot ce am făcut pe zona de teatru și film, nu doar că mi-a plăcut, dar a fost o bucurie reală. Din motive diferite, în contexte diferite, cu lecții diferite, dar sunt super norocoasă din acest punct de vedere. Deci n-aș putea să aleg.

Care a fost în decursul carierei tale cea mai frumoasă poveste pe care simți că ai avut oportunitatea să o spui pe scenă sau pe ecran? Și dacă e să privim în plan personal, care este povestea cea mai frumoasă pe care n-ai împărtășit-o încă public, dar pe care ți-ar plăcea s-o faci cunoscută, dacă e cazul?

Of, Doamne… e greu de ales. Sunt atât de multe povești pe care mi-ar plăcea să le spun și pe care le cunoaștem sau le putem descoperi. Cu siguranță, sunt foarte interesată și cred că sunt extrem de importante poveștile femeilor implicate în lupte sociale – sau, în termeni actuali, lupte politice și activism. Femei care au fost active, dar care au ajuns acolo nu din dorința de a fi „activiste”, ci ca urmare a vieții lor, a contextelor sociale și personale, ale lor și ale celor din jur.

Îmi place să lucrez pe povești adevărate. Îmi oferă forță și motivație.

Nu spun că e o regulă generală, dar pentru mine este mult mai bogat și mai valoros să construiesc spectacole pornind de la experiențe reale, de la povești care au existat cu adevărat. Ele îmi oferă energie, profunzime și sens în ceea ce fac.

Ce rol joacă încrederea în tine, în procesul creativ, în echipa din jurul tău, în felul în care ai ales să-ți construiești drumul artistic. Și cât de importantă e transparența, mai ales când un actor este adeseori in the spotlight?

Am tot vorbit de încredere. Este un cuvânt care a apărut de multe ori în răspunsurile mele și pe bună dreptate: încrederea este vitală în orice context de lucru. Pentru mine, însă, este esențial să simt că mi se acordă încredere. Mi-e greu să mă lupt să dovedesc ceva cuiva sau să-i câștig încrederea. Sigur, nu vreau să o pierd niciodată, și poate s-a întâmplat să o pierd uneori, dar pentru mine, pentru a lucra bine, trebuie să simt concret, real, că oamenii cu care lucrez au încredere în mine. Că nu fac asta din obligație, din lipsă de opțiuni.

Este extrem de important pentru mine. Poate că e o dependență greșită sau un punct slab, dar cred că se leagă de fricile și timiditatea mea. Nu înfloresc în contexte de competiție și neîncredere. Eu funcționez doar într-un cadru de bucurie, pace, deschidere și încredere.

Asta nu înseamnă că totul este mereu armonios. Ne certăm, avem opinii diferite, apar conflicte și momente dificile. Dar încrederea despre care vorbesc înseamnă că suntem de aceeași parte – ne dorim să fim acolo, să lucrăm împreună, să învățăm unii de la alții.

Cât despre transparență, cred că fiecare lasă să se vadă cât poate și cât vrea. Nu cred că trebuie să fii 100% transparent – nici nu mă interesează asta. Nu cred că transparența și minciuna sunt opuse. Poți fi mai puțin transparent fără să minți. Uneori, prea multă transparență poate fi inutilă, te încarcă cu emoțiile altora, iar asta nu ajută pe nimeni.

„Pentru mine, ceea ce contează este să fiu cinstită – cu mine însămi, cu ceilalți și cu munca mea.”

Mai ales când ești sub reflector, responsabilitatea este mult mai importantă decât transparența. Să știi cum să gestionezi lumina asupra ta, să fii atent și responsabil, asta este adevărata provocare.

Meseria de actor presupune nu doar talent ci și rezistență, adaptabilitate, relevanță constantă. Dacă ai putea transmite publicului un mesaj despre cât de dificil e să rămâi relevant în această profesie, care ar fi acesta?

Păi, nu cred că e responsabilitatea publicului să știe și nici chiar să-i pese despre cât de dificil e să rămâi relevant. Publicul e public! Și eu, când sunt public sunt public. Asta e problema noastră. Miza mea nu trebuie să fie să fiu relevantă. Miza mea trebuie să fie să fiu racordată. Dacă ești racordat la prezent, la ce se întâmplă în jurul tău, dacă sunt realmente interesată și fac un efort și intelectual și emoțional în acest sens, cred că sunt relevantă.

Cât de frumos și de bine o fac, asta e altă discuție. Dar relevanța nu trebuie să fie un obiectiv, ci o consecință, după părerea mea.

Să faci actorie, chiar dacă simți și dacă îți dai seama că e ok, e foarte greu. Iar eu sunt cineva care am dus atâtea lupte încât nu știu ce sfaturi pot să dau, decât să încerci. În orice caz, dacă simți, dacă există chemare, ideal ar fi să existe și posibilitatea de a încerca. Să nu faci actorie, însă, dacă nu vrei! Dacă e ceva ce simți că îți face rău sau nu e atractiv, sau e prea greu, sau ai și alte opțiuni… habar n-am, nu știu. În orice caz, e o meserie pe care dacă nu vrei s-o faci… chiar nu o faci pentru altceva, din alte motive, decât dacă simți.

Ce spune stilul tău vestimentar despre tine?

Spune că sunt leneșă, că sunt foarte comodă. În același timp, spune că mă preocupă totuși moda. Că sunt conștientă de cum arăt și cum mă prezint în public, sau în orice caz, că îmi pasă, mă interesează, că încerc să am un stil. Dar stilul meu este condus în primul rând de comoditate și de trăsătura mea definitorie, și anume lenea.

Și mai cred că sunt tributară anilor ‘80, ‘90, pe care eu îi iubesc din toate punctele de vedere, pentru că sunt anii copilăriei și „primei tinereți”.

Cum te descrie cea mai bună prietenă?

Nu știu, am câteva „cele mai bune prietene”. Cred că le place de mine. Cred că mă descriu ca pe o persoană pe care o plac și cu care vor să-și petreacă timp. Îmi cer sfatul și asta mă onorează, mă responsabilizează și mă emoționează întotdeauna.

Mie îmi place foarte mult de ele și cred că și lor de mine. Și cred că ar spune și că fac glume și că sunt ironică și autoironică, cam cinică uneori. Și că am o memorie bună. 😊

Culoarea care te reprezintă?

S-a mai schimbat, dar cred că m-am întors la roșu, care era și când eram mică. Pe urmă am trecut prin multe altele. Dar cred că acum, dacă ar fi să răspund azi, e roșu. Anul trecut cred că era roz. Și mi-aș dori să fie la un moment dat și verde.

O întrebare pe care ți-ai fi dorit să ți se adreseze într-un interviu dar nu a fost așa și răspunsul tău la ea?

Nu știu, chiar nu știu. Le sunt recunoscătoare tuturor care îmi adresează întrebări. Pe de altă parte mă și enervează, pentru că nu simt că sunt cineva care are de spus lucruri atât de importante zilele acestea, în care de fapt lucrurile importante sunt cu totul altele și țin de cu totul alte domenii. Deci nu știu să răspund la întrebarea asta, îmi pare rău, mă simt puțin încuiată. Dar mulțumesc foarte mult pentru întrebările foarte bune. Am încercat să le onorez. Merci! 😊

_

Editor:

Credit foto: Miluță Flueraș