Când începi o renovare, știi unde vrei să ajungi și ți-ai făcut un plan de cum să ajungi acolo. Drumul e însă presărat cu o mulțime de decizii, compromisuri, greșeli și lecții. Așa este și antreprenoriatul. Și de la o renovare a intrat în antreprenoriat Laura Sardescu, cofondatoare și CEO Neakaisa.ro.
Laura și soțul ei Vlad au pornit de la confuzia teribilă pe care o trăiește cineva pe parcursul unei renovări și au construit un business care sărbătorește în 2026 primii 12 ani de activitate.
În acest interviu realizat de The Woman, Laura vorbește despre costul personal al antreprenoriatului, lecțiile dureroase, reziliența unui business mic în fața platformelor globale, dar și experiența ei ca mentor la Entrepreneurship Academy și cum i-a schimbat radical relația cu eșecul.
Cele mai multe strategii în antreprenoriat și în marketing încep de la „identifică un pain point” al clientului final. Așa a început și povestea ta și a lui Vlad cu businessul Neakaisa. După mai bine de un deceniu de experiență, ai recomanda abordarea asta? Sau, mai degrabă, intrarea pe o piață după o analiză „la sânge”?
Cred că în zilele noastre nu mai este o alegere. Poate doar o recomandare pentru ordine: întâi pain point-ul, apoi analiza. Pain point-ul îți dă direcția, analiza îți confirmă dacă merită să mergi mai departe. Dacă începi cu analiza, riști să intri într-o piață doar pentru că „arată bine în Excel”. Dacă începi doar cu pain point-ul, riști să construiești ceva ce nimeni nu plătește destul cât să-ți susțină businessul.
Noi am început de la durere, confuzia teribilă pe care o trăiește cineva pe parcursul renovării. Analiza a venit pe parcurs, uneori dureros de târziu. Astăzi nu am mai face în ordinea asta. Dar am trece, în continuare, prin ambele.
Cum convingi un client să cumpere un obiect de zeci de kilograme, care costă sute sau mii de euro, fără să îl atingă și cum s-a schimbat această barieră de încredere în ultimii 10 ani?
Nu îl poți convinge. Poți să îi dau toate informațiile și să fii acolo cu informații când are nevoie.
Diferența e fundamentală. În e-commerce, încrederea nu se construiește prin argumente de vânzare, ci prin claritate, prin consistență și prin tot ce nu se vede direct. Iar în ultima categorie intră detalii de tipul: cum răspunzi la o întrebare, cum gestionezi o livrare care întârzie două zile, cum sună vocea omului care răspunde la telefon. Sunt o mie de microsemnale care, puse cap la cap, fac diferența dintre „comand” și „nu comand”.
În ultimii 10 ani, bariera de încredere s-a mutat. La început era despre existență: „chiar livrează ce arată în poză?”. Acum e despre experiență: „înțeleg ei că eu nu mă pricep și nu vor profita?”. Clientul de azi nu mai are frică să fie păcălit. Își dorește să nu fie doar un număr.
Care este cea mai mare lecție despre reziliență pe care ai învățat-o nu din cărțile de management, ci din propriul parcurs de femeie antreprenor în România?
Reziliența nu înseamnă să nu te prăbușești.
Înseamnă să știi cum să te ridici, fără să te pedepsești pentru că ai căzut.
La final de 2024 am trecut printr-o perioadă foarte grea. Nimic spectaculos, nimic cinematografic, doar o oboseală densă, care mă făcea să nu mai simt aproape nimic. Am crezut multă vreme că reziliența înseamnă să strângi din dinți și să mergi mai departe. Acum cred altceva: că reziliența reală e capacitatea de a te opri la timp, de a recunoaște ce ți se întâmplă fără să te judeci, și de a reveni mai încet, dar mai prezent.
Femeile au o provocare suplimentară aici: cultura din jur ne învață să fim disponibile pentru toți, mereu. Reziliența noastră începe, paradoxal, cu învățarea unui „nu” curat.
Tu predai și la Entrepreneurship Academy, singura facultate antreprenorială din România. Cum s-a transformat relația ta cu „eșecul” de când ești în rolul de mentor la EA și cum îi înveți pe studenți să nu își definească valoarea personală prin greșelile de business?
S-a transformat radical. Înainte să încep să lucrez cu studenții, deși știam foarte bine teoria că eșecul este succesul învățării, făceam tot posibilul să îl evit. La Entrepreneurship Academy, atenția este pe proces, nu pe rezultat. Și a fost nevoie să mă adaptez și să văd eșecul ca parte integrată din poveste. Iar eșecul în contextul acesta se evaluează prin capacitatea studentului de a lua ceva valoros din experiență pentru a face un pic mai bine data viitoare.
În acest context, a fost nevoie să rămân impasibilă în fața unor situații și a unor decizii care, să spunem, ar fi putut fi mai inspirate. Și ce exercițiu valoros a fost pentru mine să aștept să se întâmple, să facilitez învățarea și să mergem mai departe. Am adus această abordare și în cadrul echipei Neakaisa, abordarea de coach mai degrabă decât de mentor.
La 22 de ani, când îți lansezi prima idee, ești atât de identificat cu ea, încât orice critică se simte personală. Este nevoie să separi cine ești de ceea ce faci. Să înveți să spui „proiectul ăsta nu a mers” în loc de „eu sunt un eșec”. Diferența e enormă și se construiește în timp.
Și mai e ceva: eșecul devine suportabil când nu îl trăiești singur.
Asta cred că le oferă și facultatea, un loc în care să poată să spună „nu merge” și să caute soluții alături de colegi care trec sau au trecut prin experiențe similare.
Care a fost momentul în care o întrebare naivă a unui student de la EA te-a făcut să reevaluezi o strategie sau o decizie pe care o luai la Neakaisa în acel moment?
Experiența cu studenții mi-a adus aminte câte se pot face cu resurse puține, bazându-te pe creativitate și găsind soluții nonconformiste. La vârsta și în contextul lor, nu au luxul bugetelor mari și asta îi forțează să gândească diferit. Văd campanii care pornesc de la o idee curajoasă și câteva zeci de euro și care, uneori, performează mai bine decât unele construite cu mai multe zerouri în spate.
E o lecție excepțională să îți aduci aminte că, uneori, cele mai bune rezultate stau în spatele unei idei. M-a făcut să mă uit din nou la cum gândim noi campaniile la Neakaisa și să mă întreb dacă, în zonele unde avem buget, nu cumva am pierdut un pic din exercițiul creativ. Constrângerea este, de multe ori, cea mai bună prietenă a creativității. Iar când o pierzi, trebuie să o reintroduci deliberat.
Care este acel „soft skill” pe care îl consideri subestimat în antreprenoriat, dar care a făcut diferența în creșterea Neakaisa?
Răbdarea. Nu răbdarea pasivă, ci cea activă, capacitatea de a continua să faci lucrul corect, zi de zi, chiar și când nu vezi imediat rezultate.
Antreprenoriatul de astăzi e construit pe iluzia vitezei. Toată lumea vrea creștere de două cifre, în doi ani, cu un funnel optimizat. Realitatea, cel puțin în e-commerce și mai ales în categoriile cu cicluri lungi de cumpărare, e că lucrurile importante se așază în 18, 24, 36 de luni.
Răbdarea e cea care te ține să nu pivotezi când nu e nevoie, să nu sacrifici brandul pentru un trimestru bun, să nu confunzi liniștea cu stagnarea.
Îți amintești o decizie luată pe baza unor date impecabile care s-a dovedit a fi un dezastru în realitate și ce factor uman au omis cifrele atunci?
Da. Mărirea peste noapte a echipei, de la simplu la aproape dublu, imediat după mutarea în sediul nou din Atelierului. Pe hârtie, totul avea sens. Cifra de afaceri creștea, aveam spațiul necesar, aveam și nevoia operațională. Datele susțineau decizia.
Ce nu am pus în calcul a fost factorul cel mai greu de cuantificat: oamenii. Nu eram pregătiți să facem onboarding și handover pentru atâția colegi noi, cu personalități diferite, ritmuri diferite. Echipa existentă a fost suprasolicitată, echipa nouă a intrat fără ghidaj clar, iar entuziasmul mutării s-a transformat, în câteva luni, în haos.
Am învățat cu durere că este nevoie și de structură, nu doar de bunăvoință. Că o echipă nu se dublează subit, ci se construiește. Și că, atunci când datele îți spun să crești, trebuie să te întrebi nu doar dacă îți permiți, ci și dacă este momentul oportun, dacă astrele sunt aliniate, dacă ești pregătit.
Cum s-a transformat Neakaisa în urma crizelor logistice globale și ce ai tăiat definitiv din fluxul de lucru fără să mai aduci înapoi?
Crizele logistice ne-au învățat că nu mai există „costuri fixe de transport” și nici „termene previzibile”. Toată planificarea pe care o construisem timp de ani s-a recalibrat în câteva luni.
Ce am tăiat definitiv: dependența de un singur furnizor pe categorii cheie și ideea că „mai negociem prețul de transport în trimestrul viitor”. Am învățat să avem mai multe variante pregătite în paralel, mereu, pe orice rută importantă. Și am încetat să mai promitem termene de livrare pe care nu le controlăm. Mai bine o estimare onestă decât o promisiune frumoasă urmată de un mail de scuze.
A fost un cost de orgoliu, în primul rând. Dar a fost și unul dintre cele mai sănătoase lucruri pe care le-am făcut. Și, din păcate, chiar și cu toate măsurile de precauție, tot se mai întâmplă neprevăzutul.
Cum concurezi cu platformele globale care ajung să afecteze businessuri boutique, cum e și Neakaisa? Ce ai vrea să știe clienții ca să aleagă Neakaisa?
Nu concurezi pe terenul lor. Asta a fost prima lecție.
Platformele globale câștigă la scară, pe preț și pe disponibilitate. Sunt zone în care, oricât de bine te-ai mișca, vei pierde. Dar pierd, la rândul lor, pe ceva ce nu pot livra: relația. Cineva care îți răspunde înainte de comandă, care te ajută să alegi între două variante, care îți spune sincer „nu, asta nu vă recomand”. Cineva care, dacă greșește ceva, repară fără să te pună să completezi opt formulare.
Ce aș vrea să știe clienții: că diferența nu se vede în primele 5 minute pe site. Se vede în săptămâna în care livrarea întârzie, în momentul în care nu se potrivește ceva, în luna a treia după montaj când ai o întrebare. Acolo se câștigă, sau se pierde, încrederea într-un business mai mic.
Dacă ai putea antrena un AI pe baza experienței tale în antreprenoriat, care ar fi promptul pe care i l-ai da pentru a conduce un business de succes în 2030?
„Înainte de orice decizie, întreabă-te trei lucruri: e asta în acord cu valorile businessului? Susține relația cu oamenii care îl construiesc? Mai are sens peste cinci ani? Dacă răspunsul la oricare e nu, oprește-te și reformulează problema. Viteza nu compensează direcția greșită.”
Aș adăuga și un avertisment: să nu confunde optimizarea cu strategia. Cele mai multe businessuri eșuează pentru că optimizează lucrurile greșite cu o eficiență impresionantă.
Cum gestionezi „vinovăția succesului” în acele perioade în care businessul cere totul, iar timpul pentru tine sau pentru cei dragi pare să se evapore?
Cu mai puțină dramă decât în trecut și cu mai multă onestitate.
Am avut perioade în care munceam 12 ore pe zi și mă simțeam vinovată că nu sunt acasă, apoi ajungeam acasă și mă simțeam vinovată că nu sunt la birou. E o capcană care te macină dacă îi lași spațiu. Ce am învățat este că vinovăția nu rezolvă nimic, nu îmi recuperează timpul pierdut și nu îmi îmbunătățește munca. Doar mă obosește.
Acum încerc să fac două lucruri.
Primul: să fiu prezentă acolo unde sunt. Când sunt cu fiica mea, sunt cu ea, nu cu telefonul. Când sunt la muncă, nu trăiesc cu un picior acasă.
Al doilea: să accept că nu pot fi peste tot la fel de bine în același timp și că asta nu mă face nici o mamă rea, nici un antreprenor rău. Mă face un om real, care face cele mai bune alegeri pe care le poate face în fiecare zi, în contextul în care este și cu informațiile pe care le are la momentul respectiv.
Vinovăția, cum o văd eu acum, e o formă de perfecționism deghizat. Iar perfecționismul, am învățat pe pielea mea, este un lux pe care nu ți-l permiți. Nici ca mamă, nici ca antreprenor.
–
Redactor:
