„Pentru mine jobul este o realitate, nu este o emisiune TV” | Alina Vîlcu, arhitect

Alina Vîlcu este absolventă a Institutului de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu”, din București și în prezent profesează ca arhitect și interior designer în cadrul Piano Terra, este co-founder Inside Academy, dar cei mai mulți dintre noi o cunoaștem, probabil din cadrul emisiunii difuzată la ProTV, „Visuri la cheie”.

Parcursul profesional al Alinei a fost unul palpitant, activând în mai multe domenii, lucrând pentru o perioadă în Publicitate și Comunicare, iar ulterior întorcându-se la prima dragoste, arhitectura.

Alina se descrie ca fiind exploratoare, creativă, cu mintea și sufletul pline de întrebări fără răspuns, veselă și empatică la nevoile celor din jur.

Cu toții o cunoaștem pe Alina Vîlcu din proiectul ,,Visuri la Cheie”, dar cine este omul din spatele arhitectului? Cum te-ai descrie pentru cei care nu te cunosc?

Nu se ascunde nici un om în spatele arhitectului; sunt aceeași persoana de la televizor, de pe Instagram, de la birou, de acasă; în ceea ce priveste emisiunea sincer nu știu cum sunt portretizată sau cum va percepe lumea, căci nu mă uit la emisiune; merg la filmari și îmi fac treaba de architect și om, plec și îmi văd de viață. Pentru mine jobul ăsta e o realitate, nu este o emisiune TV. Intenționat nu vreau să mă uit la montaj apoi, pentru ca nu aș vrea ca alegerile și “performanța” mea să fie influențate de ce ar trebui să creadă lumea și să am un comportament neautentic…

Pe de altă parte, e simpatică întrebarea, poate ar trebui sa mi-o pun mai des….cum m-aș descrie? Cred că așa: de neoprit, exploratoare, creativă, emoțională (cu bune și cu rele), cu mintea și sufletul pline de întrebări fără răspuns, veselă, în mișcare, neliniștită, perfecționistă, cu o încredere în mine foarte fluctuantă, empatică și în primul rând autoironică!! Îmi place să mă opresc și să zâmbesc atunci când îmi dau seama că iau sau mă iau în serios pe orice subiect, oricât de serios ar fi acela.

 

ALINA VILCU THE WOMAN2

 

Când a apărut pasiunea pentru arhitectură și design interior? Cum a arătat momentul în care ai decis să faci asta?

Adevărata pasiune, aia care iti dă motivatie, chef, care te face să te dai jos din pat dis de dimineață cu nerăbdare să pui pe hartie ideile, deci genul ăsta de pasiune (dacă despre asta mă întrebi și tu) a apărut destul de curând la mine; de câțiva ani, când m-am observat schițând cu bucurie duminică de dimineață pe un șervetel niște idei pentru o amenajare…ăla a fost un moment în care mi-am spus eu mie: “doamne, ce privilegiu pentru mine că munca este o plăcere reala, ca un joc care mă fură și mă umple de energie!!”; de atunci sunt foarte atentă la aceste momente de prezenta creativă, le cultiv și atunci când am provocări sau presiuni, sau stres asociat proiectelor, mă întorc în interior în acel sentiment și știu că ăsta este drumul meu.

Cred că drumul a fost întotdeauna al meu, dar nu am știut. Mi-a fost teamă, am alergat în viață după tot felul de chestii și obiective care păreau că îmi aduc tot soiul de fericiri si validări și cred că vocea pasiunii mele pentru design era prea firavă în tot acest tumult. Însă, cu sau fără conștientizarea mea, viața m-a condus frumos și gentil către momentul devenirii mele profesionale și ca om.

Așa, de exemplu, în ultimii ani de liceu (am terminat Vianu în București) am simțit că programarea nu este pentru mine și am văzut întâmplator câțiva colegi care se pregăteau să dea la arhitectură; nu m-am văzut atunci architect, doar am simțit că aș face acest mic pas în începerea unui drum; apoi, după ce am terminat facultatea (ca sa fiu sinceră și în timpul acesteia) mi s-a părut că arhitectura nu este pentru mine; că trebuie să îți tocești coatele prea mult și că satisfacția apare prea târziu…plus că îmi părea destul de uncool la vremea respectivă.

Așa am ajuns să lucrez în publicitate. Cinci ani superbi, plini de efervescență, de oameni și idei, și plini de lucruri noi învățate – strategie, comunicare, marketing. După care, au apărut îndoieli și oboseală asociată; îndoieli despre moralitatea industriei în sine, despre lipsa de repere și despre acest layer foarte superfluu. Aveam sentimentul că ne luăm prea în serios pentru lucruri neimportante. Nici prin cap nu mi-a trecut atunci să mă întorc către ce am studiat, și anume arhitectura.

Am explorat diferite variante… de la marketing în corporații la mici idei antreprenoriale; până când iubitul meu mi-a zis într-o seară – de ce nu faci arhitectură? Totul s-a aliniat de atunci…vocea firavă din interiorul meu a început să prinda volum. Și iată-mă. M-am întâlnit, după mulți ani plini de încredere, cu vocea designerului meu interior.

 

av4

 


Ce reprezintă pentru tine brandul Piano Terra? Cum l-ai descrie?

E familie. Familia mea extinsă. O familie mică, compusă din oameni pe care îi unesc valori comune: veselie, sinceritate, creativitate, dorință de a explora mereu lucruri noi, dar și stabilitate. Sunt oameni pe care mă bazez și îi mulțumesc lui Dumnezeu ca mi i-a scos în cale.  Iar pentru clienții noștri, suntem un partener de drum, cu care construiesc interioare sau clădiri care le fac viața mai frumoasă.

Cred că ne caracterizează cel mai mult bucuria de a face design, care transpare în toate proiectele noastre. Indiferent de parcus și de provocări, țin mult la aceasta bucurie, să ne însoțească mereu.

Ca și viziune a firmei, rămânem la proiecte (mai mici sau mai mari) în care avem ocazia să exprimăm o voce creativă, care pot face diferența din acest punct de vedere.

Această voce creativă este una comună, pentru că toate proiectele sunt colaborative la noi la birou, și în toate există implicarea mea la nivel de direcție artistică. Este un lucru pe care nu vreau să îl pierd, pentru că este exact motivul pentru care fac ceea ce fac. Să exprim toate lucrurile frumoase din interiorul meu și să facilitez asta și la colegii mei.

Știm cu toții că munca cu oamenii  pe cât  este de frumoasă, tot atât este și de solicitantă, cu atât mai mult când vine vorba de proiecte de suflet, în interiorul locuințelor sau altor spații reprezentative pentru aceștia. Cum reușești să gestionezi situațiile dificile? Dar să îi faci pe clienți să accepte propunerile tale?

Păi nu mereu reușesc. Am câteodată momente de ușoară disperare, când nu știu cum să mai fac să mediez sau să conving oamenii de o anume direcție, sau momente tensionate asociate mai ales etapelor care depind mai puțin de noi (autorizarea unui proiect, execuția lui etc); deși îmi dau seama că nu depinde de noi, am în permanență un sentiment de responsabilitate, care mă împinge câteodată în zone de stres.

Dar totul trece și se rezolva. Mai ales atunci când, în acele momente de “criză”, las totul deoparte, mă detașez un pic și am încredere că soluțiile apar. Apar, tensiunile se netezesc și mergem mai departe. Însă în ultima vreme sunt din ce în ce mai rare – pentru ca am învățat să le anticipez și să ne poziționăm corect fie în fața clienților, sau unii față de alții, în echipa.

Partea cu clienții care acceptă propunerile mele este mai simplă. Niciodată propunerile nu sunt ale mele per se, sunt rezultatul unui proces foarte amănunțit de briefing, deci există puțin loc de interpretare, Pe de alta parte, noi avem ca și filozofie a firmei, dorința de a produce un proiect cu care clienții să fie fericiți, care să le aducă semnificație și frumusețe în viață. Așa, considerăm firesc să revizuim propunerile până în acel punct. Sigur, toate reviziile le fac conform unor feedback-uri clare și structurate de la client.

Dar da, au fost situații în care pur și simplu avem de-a face cu oameni nehotărâți, prea perfectioniști sau cu care nu avem un teritoriu cultural și social comun. În aceste cazuri aleg întotdeauna ieșirea din proiect. Este cel mai eficient mod pentru noi, și pentru ei.

 

av 3

 


Ești antreprenor, om creativ, trainer și-n același timp persoană publică. Care este rolul cel mai drag ție? La polul opus, care dintre aceste roluri te stresează cel mai mult? 

Cred că rolul cel mai drag este cel de mentor – pe care îl am atât la birou, cât și în comunitatea Inside. Mă împlinește să văd cum ajut oamenii să își atingă un potențial interior, cum înfloresc, atât profesional, dar mai ales ca oameni. Asta e misiunea mea.

Apoi da, îmi place creația. În orice forma a ei – fie la birou, fie în spațiul meu personal. Mă ține în prezent într-o stare de bucurie de copil.

Rolul de persoană publică nu il conștientizez..nu mi-l asum; nu mă simt deloc așa..ba chiar mă stânjenește când oamenii mă recunosc sau când îmi asociază calități pe care eu știu că nu le am.

Rolul de antreprenor mi se potrivește cel mai puțin, pentru că, deși am multe idei noi în zona asta, îmi lipsește capacitatea și structura de a executa cu temeinicie. Si, dacă vorbim de antreprenoriat, nu ideile contează, ci execuția lor. Însă, pentru că vorbeam de privilegiul de a avea oameni minunați în jur, o am alături de mine pe Mihaela, care se ocupă de tot ce înseamnă managementul firmei. Îți mulțumesc, draga mea.

 

Am văzut că ai decis să împărtășești cunoștințele tale de design și cu ceilalți pasionați de acest domeniu. Ce ne poți spune despre proiectul Inside Academy? De unde a pornit totul?

A pornit la o discuție în rulota la filmare cu Omid; acum 4 ani…când Omid a pus această idee pe masă, ca o fantezie, după care amândoi am parcat-o. Încet, încet a început să lucreze în amândoi această idee, și la nici un an după ne-am decis să o facem. Atât eu, cât și Omid, suntem în acest moment al vieții în care simțim că menirea noastră este să dăm mai departe. E atât de simplu cumva…chiar ne face fericiți asta. Mai ales când lucrurile au luat atât de mare amploare, avem 7 ediții de curs intensiv încheiate, 3 ediții de curs de avansați, o comunitate super unită și nu în ultimul rând mult oameni care au dus un hobby la nivel de profesie. Oameni care pleacă de la noi de la cursuri în casele lor, în orașele lor și care fac interioare mai frumoase. Și oameni mai fericiți. How can you beat this? Acum punem la cale o platformă pentru insideri și nu numai, prin care sa promovăm designerii la început și să punem în legatura clienții, designerii și executanții.

 

ALINA VILCU THE WOMAN3

 

Care dintre proiectele din care ai făcut parte ți-a adus cea mai frumoasă amintire? Ai putea să o împărtășești și comunității noastre?

Mmm…. greu de zis, sunt atât de multe care se bat pe locul întâi la concursul “cea mai frumoasă amintire”.

Clar prima ediție de curs Inside, acum 3 ani, cu toate emoțiile și entuziasmul și bucuria de final e una dintre ele. Sau proiectul fundației Alex Tache (pe care l-am cunoscut la Visuri la Cheie) și pentru care facem Casa Nest, o casă de tip familial pentru copii orfani.

Sau poate primul eveniment Bunici de Viitor, care este un proiect pus cap la cap alături de 3 prietene, prin care ne dorim să aducem semnificație, informație, socializare, vitalitate persoanelor în vârstă.

Sau sutele de momente pline de râsete de la filmări.

Sau toate.

ALINA VILCU THE WOMAN1


Proiectul ,,Visuri la Cheie” este unul care a prins foarte bine la public prin simpla prezentarea a unor povești de viață mai puțin fericite care pe cei mai mulți dintre noi nu ne lasă indiferenți. Asta este ceea ce vedem noi la TV, dar am fi curioși să aflăm și câteva detalii behind the scenes. Ai putea să ne spui cum stau lucrurile în spatele camerelor de filmare?

Eu pot să vă spun doar realitatea din spatele camerelor…Visuri e o experiență tare complexă, în care fiecare om care participă în ea, pleacă cu o mare bogăție interioară.

În primul rând sunt poveștile oamenilor, inspiraționale, nu pentru că e vorba de oameni loviți de soartă, ci pentru că e vorba de oameni loviți de soartă care își mentin zâmbetul pe buze, grația, discreția, umanitatea și empatia. Oameni curajoși și deschiși.

Apoi este energia echipei, a întregului proiect, care te face să simti că lucrezi pentru un “higher purpose”…acel ceva dincolo de tine. Și realizezi că fericirea nu este un lucru individual și că, indiferent de diferențele dintre noi, suntem toți uniți.

În afară de asta, în realitatea de zi cu zi la filmări sunt multe momente de panică, de stres… urmate apoi de eliberare. De fiecare dată am emoții că nu vom termina, că nu va ieși ce am gândit, că nu va plăcea familiei. Și de fiecare dată, la final, mă regăsesc copleșită.

Chiar acum, cand scriu acest text, stau în rulotă, într-un sat lângă Vâlcea și așteptăm să pornim la asalt. Așa numim noi prima zi, în care mergem să strigăm familia la poartă. Da, un detaliu din backstage este că de fiecare dată ne iese chestia asta cu surpriza; echipa se duce înainte să îi cunoască să le spună ca o să îi bage pe lista de selecție, după care pleacă..cineva rămâne prin împrejurimi să se asigure că nu pleacă și ne dă semnul că putem veni.

Fun fact – au fost și cazuri în care noi chiar ne pregăteam să dăm asaltul și a venit cineva în vizita, și a trebuit să stăm ascunși să așteptăm să plece; treaba complicată, că nu poți sta foarte mult, pentru că se întuneca. Dar cumva de fiecare dată reușim să-i luăm prin surprindere. Which is suuuper!

 

6BA80634-23DC-4ECA-B20C-18E165A90CE0

 


Cum arată o zi din viața ta? Cum reușești să duci la bun sfârșit toate sarcinile ce țin de job fără a neglija nevoile familiei?

Sunt destul de diferite zilele mele, sunt când la birou, când la curs, când la filmare…și multe zile plecată. Însă, am câteva ancore. Cum ar fi, mă scol foarte dimineață, la 6:30-7:00, stau un pic cu soțul si băiatul meu, care la 7:30 pleacă la școală, apoi intru într-un soi de rutină zilnică, care constă in meditație și o mică practică de mișcare. În unele zile câteva posturi de yoga, în altele qigong, dance meditation sau pur și simplu 10 minute de stretching. Meditația variază și ea, dar în principiu este silent sitting, alternată cu exerciții de respirație. Totul îmi ia cam 20-40 min; apoi mă arunc în treabă, asta dacă nu cumva mă scol cu capul plin de idei și trebuie să le aștern pe hârtie înainte să intru în meditație.

Îmi place sa plec mai târziu la birou, pe la 9:30-10, și până atunci mă dedic ideilor ce necesită liniște. Revin acasă în jur de 6,7. Stau un pic cu Tudor, băiatul meu, vorbim de cum a fost ziua noastră și apoi în principiu mă ocup de chestii gospodărești, gătesc, organizez chestii prin casă. Ne strângem toți 3 la cină acasă sau ieșim să mâncăm. După care mai lucrez, citesc, mă uit la ceva, stau la un pahar de vin  cu soțul meu și pe la 10:30-11 mă culc.

Cât despre sarcini…ce să zic, nu reușesc mereu; sunt multe seri în care mă duc la culcare cu lista de chestii pe care mi le-am propus și nu le-am făcut. Încerc să mă temperez și să îmi spun că oricum niciodată nu voi reuși să rezolv toate chestiile din viață, mereu vor fi lucruri de făcut…și mai e și maine o zi.


Ai afirmat într-un interviu acordat unei reviste destinate mămicilor că încerci ca în fiecare an să mergi la un retreat de yoga sau meditație? Cu ce te ajută asta? Este un mod de a te reconecta cu sinele după o perioada încărcată?

Așa fac, încerc da. Îmi place să am genul ăsta de experiențe singură, fără soțul meu sau prieteni. Am nevoie de asta. Mă ajuta….cu ce mă ajuta? Se produce o resetare cumva, o realiniere, în care îmi dau seama că toate lucrurile după care alerg și toate chestiile pe care le consider uriaș de importante, sunt atat de neimportante de fapt. Rupându-mă de goană, de rutine, de situațiile obișnuite de viață, îmi dau seama care sunt conditionarile mele, mintea se liniștește, și mă întorc mult mai vitală, mai bucuroasă, mai împăcată.

Plus ca mai e ceva…cred că nu sunt o persoană atât de extrovertită cum par; toate întâlnirile cu mulți oameni pe perioade lungi de timp mă consumă, am nevoie să fiu singură într-un loc plin de necunoscuți din când în când. Și îmi place când mă duc în genul ăsta de locuri că simt diversitatea oamenilor, și totuși similitudinea lor.

Am fost în Turcia la detox, în Thailanda la yoga și meditație, în India la yoga și meditație, în Elveția și Suedia la retreat-uri, în pelerinaj la Medjurgorje în Croația….și nu mă opresc aici din explorat. Vreau sa merg în Himalayas, într-un grup alături de Sadhguru, sper să reușesc anul ce vine.

Am deschis sertarul asta al vieții mele, acum 12 ani, când am fost prima dată în India, la centrul Osho din Pune. Un loc din care în primele zile îmi venea să plec, însă din care am plecat la final cu niște trăiri și descoperiri magice. Am înțeles ce înseamnă să lași în urmă condiționări, prejudecăți și să ai curaj să te arunci în necunoscut. Am învățat să pun un semn de întrebare pe orice teorie, orice practica și că nu exista rețete universale, nu exista timp în sensul psihologic și nu există evolutie. Există doar viață în sensul ei divin iar noi suntem o manifestare a ei.

 

b273af65-1ed9-441a-8e80-a499d5588627

 

 Ce urmează pentru Alina Vîlcu?

Surpriză. Sper ca viața să mă surprindă și să am încredere în asta. La modul aplicat, intenționez să mă implic și mai mult in proiecte comunitare, socială și ecologice, am câteva în minte la care lucrez. Sunt realmente preocupată de starea tristă a planetei și vreau în tot ce fac sa integrez sustenabilitatea, despre care învăț din ce in ce mai mult de la cei de la WWF și, pe zona de arhitectură m-am înscris la un curs aprofundat de case pasiv, acreditat de PHI (passive house institute). În rest, vreau să călătoresc și mai mult și să mă bucur de tot ce am în viață.

alina vîlcu 1 

Stilul tău vestimentar, descris în trei cuvinte: creativ, funny, freestyle.

Un miros pe care îl asociezi cu o amintire dragă – și despre ce amintire este vorba:  palosanto – este mirosul lemnului ars de palosanto, prezent în ceremoniile samanice sau tantrice. Am mereu în casă și la birou palosanto și îmi amintește de un retreat în Elveția.

Ultimul lucru pe care îl faci înainte să adormi: mă las în moliciunea patului și în voia unei expirații care îmi aduce un val de relaxare. Înainte de asta, de obicei citesc câteva rânduri, sau rememorez ziua.

Destinația preferată de vacanță: Indonezia

Note to self: nu uita să te bucuri dacă nu ai motive să plângi.

 

-

Editor:

DIANA BOBOIA THE WOMAN EDITOR 2021-01