Adelina Fronea, fondator și președinte al Asociației LifeCall, a avut o carieră de succes în HR, într-o companie cu peste 1.200 de angajați. Cu toate acestea, ceva profund în sufletul ei a făcut-o să renunțe la stabilitatea profesională pentru o misiune plină de incertitudini, dar încărcată de sens.
În timpul Cursului Avansat Landmark Forum, la Londra, Adelina a realizat că, deși avea succes profesional, un salariu constant și un statut apreciat, simțea un gol interior, o nemulțumire persistentă și o epuizare emoțională pe care nu le mai putea ignora.
Acel moment de claritate a făcut-o să înțeleagă că adevărata sa chemare este aceea de a sprijini femeile însărcinate aflate în criză — în special pe cele care trec printr-o sarcină neașteptată și se simt singure, respinse sau copleșite.
Această misiune a fost profund legată de propria experiență trăită la 19 ani, când Adelina însăși a trecut printr-o situație similară. După ani de terapie și reflecție, a transformat durerea personală în o cauză pentru care merită să lupte. Astfel, în 2019, s-a născut LifeCall — un proiect prin care Adelina și echipa sa oferă sprijin emoțional, material și pe termen lung femeilor în nevoie.
„Am realizat că cheia curajului nu e lipsa fricii, ci asumarea și responsabilitatea.”
Drept urmare, astăzi poate spune cu certitudine că se simte cu adevărat împlinită, pe toate planurile. Chiar dacă volumul de muncă este mare, nu mai simte oboseala, epuizarea sau nemulțumirea care o însoțeau odinioară. În sfârșit, trăiește în acord cu sensul său personal. Despre asta și multe altele ne-a împărtășit Adelina, cu deschidere și căldură, în acest interviu.
Cum ai găsit curajul să îți asumi public o misiune atât de delicată, într-o societate care nu lasă mereu loc vulnerabilității și reconstrucției?
Curajul de a-mi asuma public o misiune atât de delicată nu a venit peste noapte. A fost un proces profund, în care am învățat să-mi accept întreaga viață — nu doar succesele, ci și eșecurile, sau, mai bine spus, căderile. Abia când am reușit să-mi asum pe deplin tot ce am fost și tot ce am trăit, am putut vorbi liber, mai ales despre acele momente care m-au frânt.
Pentru mine, a devenit mai important să inspir alte femei să nu treacă prin ce am trecut eu decât să mă ascund în spatele unei imagini curate sau să mă prefac că nimic nu s-a întâmplat. Uneori, alegem să negăm prin atitudine, tăcere sau perfecționism. Eu am ales să vorbesc. Nu pentru mine, ci pentru cele care au nevoie să audă că pot fi ridicate din prăpastie, că nu sunt singure și că viața lor merită.
Ai vorbit deschis despre avortul suferit la 19 ani. Când ai știut, pentru prima oară, că durerea prin care ai trecut putea deveni sprijin pentru altcineva?
Momentul în care am realizat că durerea mea putea deveni sprijin pentru altcineva a fost în 2018, în timpul unui curs avansat al Landmark Forum, la Londra. Deși trecuseră ani de la experiența mea, am înțeles atunci, în profunzime, că asumarea responsabilității pentru deciziile mele putea transforma acea suferință într-o misiune de viață.
Invitația de a mă alătura acestei misiuni venise cu 5–6 ani înainte, din partea unui părinte de la Putna. Cunoscându-mi povestea și parcursul profesional, mi-a spus că locul meu este în această lucrare de protejare a vieții. Dar eu, în mândria și neasumarea mea de atunci, am respins ideea. Jucam încă rolul femeii perfecte, de succes, dar pline de aroganță. Îmi amintesc chiar că i-am spus părintelui: „Doar dacă mă plătește cineva cu minimum 4.000 de euro pe lună, aș porni pe acest drum.” La vremea aceea, vedeam acest demers ca pe un job, nu ca pe o chemare.
Probabil părintele s-a rugat pentru mine — să am ochi să văd, minte să înțeleg, urechi să aud și inimă să simt. A fost nevoie de acea picătură chinezească, picurată cu răbdare, pentru ca, în cele din urmă, acel moment de conștientizare din cadrul cursului să dea la o parte valul de mândrie și aroganță. Acolo, în intimitatea acelei revelații, mi-am asumat umbrele mele și am decis să transform totul în ceea ce fac astăzi.
Așa s-a născut, în 2019, Asociația LifeCall — din dorința de a sprijini femeile însărcinate aflate în criză. Activitățile noastre includ consiliere psihologică gratuită, sprijin material și financiar, asistență socială, educație și formare profesională. Organizăm anual și evenimente caritabile, precum Gala Bunei Vestiri din luna martie, pentru a strânge fonduri și a crește gradul de conștientizare asupra acestei realități sensibile.
Până în prezent, am reușit să fim alături de multe femei care, în momente de maximă vulnerabilitate, au ales viața. Este o muncă de fiecare zi, dar fiecare poveste de succes ne întărește și ne inspiră să continuăm.
Știm, din interviuri pe care le-ai acordat în trecut, că ai avut nevoie de 15 ani ca să găsești puterea interioară să te ierți. Cum ai simțit momentul în care ai reușit, cu adevărat, să te ierți? Și ce le spui femeilor care nu știu de unde să înceapă acest drum spre iertare?
Procesul iertării de sine nu a fost deloc liniar. A fost o călătorie lungă, de 15 ani, marcată de rușine, vinovăție și tăcere. În sinea mea știam că ce am făcut este un păcat, iar pentru cine crede în viața de apoi, cum cred eu, nu mă vedeam ocupând vreun loc de cinste acolo, dimpotrivă. Cu cât conștientizam mai adânc gravitatea faptei mele, cu atât mă învinovățeam mai mult.
Autoinvinuirea, am înțeles în timp, e o formă subtilă de neasumare. E ca și cum tu, ca om, nu vrei să accepți că ai fost capabil să faci acel lucru. Refuzi acea parte din tine care a greșit. La început, am încercat să dau vina pe alții: pe context, pe lipsa sprijinului, pe sistem. Dar învinovățirea altora este și mai grea decât cea de sine — pentru că e o lipsă de asumare și responsabilitate de cel mai înalt grad. Și, cu cât altul e de vină pentru ce trăiești tu, cu atât îți îngheți șansa de a transforma ceva în viața ta.
Primul pas spre iertare a fost să-mi asum, cu demnitate și smerenie, cine am fost și ce am făcut, exact așa cum a fost — fără să dau vina pe nimeni, nici măcar pe mine. A fost cel mai greu lucru: să admit că am fost capabilă de un asemenea gest. Să recunosc că eu, în deplină libertate, am ales să iau viața unui prunc din pântecele meu.
Dar abia când am admis, cu toată ființa mea, că eu am făcut asta, am putut să ridic privirea în sus și să spun: „Doamne, nu știu ce va fi pe lumea cealaltă cu mine. Tu știi. Dar, cât mai trăiesc pe lumea asta, vreau să am pace în suflet și să fac ceea ce Tu crezi că m-ar împlini și m-ar odihni.” Și așa a venit totul.
Momentul real al iertării nu a fost dramatic, ci liniștitor. A venit ca o eliberare tăcută — ca și cum aș fi lăsat din mână o povară veche, pe care o strânsesem prea mult timp la piept. A fost o reconectare profundă cu mine însămi, cu acea parte a mea care avea nevoie să fie îmbrățișată, nu judecată.
Femeilor care nu știu de unde să înceapă acest drum le-aș spune că iertarea nu e un eveniment, e un proces. Și că primul pas este să te privești sincer, cu compasiune, nu cu vinovăție. Acolo unde există durere, există și o rană care poate fi vindecată. Cere ajutor. Vorbește. Caută oameni care te pot asculta fără să te judece. Iertarea nu înseamnă uitare. Înseamnă să alegi să nu mai porți o cruce care nu-ți mai aparține.
„Eu sunt aici, împreună cu LifeCall, să le reamintesc femeilor că nicio greșeală nu este mai mare decât puterea lor de a renaște.”
Care sunt cele mai frecvente temeri ale femeilor care ajung la LifeCall? Cum ai spune că reușiți voi să transformați frica în speranță?
Cele mai frecvente temeri ale femeilor care ajung la LifeCall sunt profunde și dureros de reale: „Cum o să-i spun familiei?”, „Ce va spune lumea?”, „Nu am bani, unde o să stau?”, „Dacă rămân singură?”, „Cum o să cresc un copil fără sprijin?”. Sunt femei care se simt complet singure, rușinate, paralizate de teamă și de lipsa unei rețele de suport. Multe dintre ele au fost amenințate, respinse sau presate să întrerupă sarcina de către cei apropiați. Pentru ele, viitorul pare o prăpastie.
Noi, la LifeCall, nu le promitem că va fi ușor. Le promitem însă că nu vor fi singure.
Transformăm frica în speranță prin prezență, prin ascultare activă, prin sprijin constant și prin soluții concrete. Le oferim consiliere psihologică gratuită, sprijin material — haine, alimente, produse de igienă —, găzduire în cazuri critice, însoțire la controale medicale și chiar suport pentru formare profesională sau reintegrare în câmpul muncii.
Dar, poate mai presus de toate, le redăm demnitatea. Le spunem că nu sunt o problemă, că nu sunt rușinea nimănui, ci femei extraordinare care au curajul de a cere ajutor. Când o femeie se simte văzută, nejudecată și acceptată în cea mai fragilă formă a ei, atunci începem să vedem cum frica se topește — și, în locul ei, prinde contur încrederea. Încrederea că pot merge mai departe, că viața nu s-a sfârșit, ci poate de-abia acum începe.
Prin LifeCall, le oferiți femeilor nu doar consiliere, ci și sprijin concret pentru a alege viața. În ce momente critice simți că intervenția voastră face diferența? Și care sunt semnalele sau circumstanțele în care o femeie ar trebui să știe că poate – și merită – să vă ceară ajutorul?
Intervenția noastră face diferența, în special în acele momente critice în care o femeie este pe punctul de a lua o decizie drastică din frică, panică sau presiune externă. De multe ori, acestea sunt ore sau zile în care ea nu mai vede nicio ieșire. Fie a fost amenințată de partener, fie a fost dată afară din casă, fie a fost izolată de propria familie. Alteori, e o tăcere apăsătoare, în care nimeni nu știe ce se întâmplă cu ea și ea nu îndrăznește să spună.
În astfel de clipe, simplul fapt că cineva o ascultă fără să o judece, că i se spune: „Nu trebuie să faci asta singură”, poate schimba complet traiectoria unei vieți — ale vieții aflate în pântec, dar și ale femeii care o poartă.
Semnalele sau circumstanțele în care o femeie ar trebui să știe că poate – și merită – să ne ceară ajutorul sunt diverse:
– Dacă e însărcinată și simte că e o povară, nu o binecuvântare;
– Dacă nu are cu cine vorbi despre sarcină și se simte complet singură;
– Dacă este presată sau manipulată să întrerupă sarcina;
– Dacă nu are locuință, venit sau sprijin;
– Dacă suferă de anxietate, depresie sau traume legate de sarcină sau maternitate;
– Sau, pur și simplu, dacă simte că nu mai poate face față…
LifeCall nu este doar o organizație. E o mână întinsă, o voce calmă în haos, un spațiu de siguranță pentru femeia care crede că nimeni nu ar putea înțelege prin ce trece.
„Mesajul nostru e clar: orice ai fi făcut, oriunde ai fi în acest moment, meriți sprijin, meriți ascultare, meriți o a doua șansă.”
Dincolo de cifre și contexte, criza de sarcină e o realitate profund personală. Ca psihoterapeut, ce ai învățat despre suferința din spatele acestei decizii? Și cum putem vorbi – cu grijă și respect – cu o femeie care trece printr-un astfel de moment?
Criza de sarcină este, dincolo de orice statistică, o experiență profund personală și adesea traumatizantă. Ca psihoterapeut, am învățat că, în spatele unei astfel de decizii, nu e niciodată doar „o alegere”. E o furtună de frici, presiuni, traume din trecut, lipsă de sprijin și, mai ales, lipsă de speranță. Femeia nu renunță la copil pentru că nu vrea viața — ci pentru că nu mai vede viață în ea însăși.
Am întâlnit femei care păreau hotărâte, dar, în profunzime, aveau nevoie doar să fie ascultate. Nu sfătuite. Nu judecate. Doar auzite. Altele păreau reci sau furioase, dar în realitate erau paralizate de teamă, rușine sau vinovăție.
Ceea ce putem face pentru a vorbi cu grijă și respect unei femei aflate în criză este, în primul rând, să nu presupunem că știm ce e mai bine pentru ea. Să nu îi grăbim procesul. Să nu o presăm cu clișee sau soluții rapide. Ci să o întâlnim exact acolo unde este: în durerea ei, în confuzia ei, în lupta ei. Și, de acolo, să-i spunem: „Sunt aici. Nu trebuie să iei decizia asta singură. Și, indiferent ce alegi, nu ești definită de acel moment.”
Cred cu tărie că limbajul care vindecă este cel al prezenței, al tăcerii atente și al respectului profund față de lupta invizibilă a celei din fața ta. Când o femeie simte că nu e judecată, ci înțeleasă, își dă voie să simtă, să plângă, să-și regăsească curajul. Și de acolo începe vindecarea — și alegerea firească a vieții din pântece.
Ați salvat deja mai multe vieți, unele prin sprijin direct, altele doar prin puterea mesajului transmis. Cum te face să te simți această responsabilitate? Care este sentimentul care te copleșește cel mai des când te gândești la impactul LifeCall?
Este greu de pus în cuvinte ce simt când realizez că LifeCall a salvat vieți — nu doar ale copiilor nenăscuți, ci și ale femeilor care, în cele mai întunecate momente, au simțit că nu mai au valoare, că nu mai contează. Uneori a fost printr-un mesaj. Alteori, printr-un apel la miezul nopții. Alteori, printr-o simplă prezență. Și fiecare dintre aceste momente poartă în el o greutate sfântă.
Responsabilitatea nu e nici ușoară, nici apăsătoare. Ea doar mă împinge să iau acțiune — dincolo de gândurile mele de a nu greși, de a nu rata niciun apel tăcut de ajutor, de a face față financiar și de a-mi ține promisiunile, mai ales când vine vorba de ajutorul concret, financiar sau material. Mă obligă să fiu prezentă, constantă și implicată.
Dar, mai presus de toate, sentimentul care mă copleșește cel mai des este recunoștința. Pentru că sunt martoră la transformări care frâng logica. La femei care renasc. La prunci care vin pe lume în ciuda tuturor șanselor. La miracole discrete.
Mă emoționează profund să văd cum un gest mic — un „Te cred” sau „Sunt aici” — poate schimba radical o poveste de viață. Îmi reamintesc, în fiecare zi, că nu sunt eu cea care salvează, ci că eu doar creez un spațiu sigur în care viața poate fi aleasă, cu ajutor de Sus, mereu.
LifeCall nu este despre mine. Este despre acea forță tainică ce se activează în oameni atunci când li se oferă încredere, sprijin și iubire necondiționată. Iar dacă pot contribui, fie și puțin, la acest proces, nu pot decât să spun: Mulțumesc. Sunt onorată să fiu parte din asta.
Cum arată leadershipul ghidat de compasiune și cum ai reușit să formezi o echipă unită în jurul unei misiuni atât de sensibile? Ce rol joacă încrederea și transparența în conturarea și menținerea relațiilor tale cu persoanele cu care intri în contact, prin prisma activității asociației?
Pentru mine, leadershipul ghidat de compasiune înseamnă să pui omul mai presus de rezultat, procesul mai presus de control și vulnerabilitatea mai presus de orgoliu. Înseamnă să știi să asculți înainte să decizi, să știi să taci atunci când ego-ul vrea să vorbească și să fii cu adevărat disponibil — nu doar prin prezență fizică, ci și prin inimă.
Am reușit să formez o echipă unită în jurul unei misiuni atât de sensibile tocmai pentru că n-am căutat perfecțiunea, ci autenticitatea. În LifeCall nu suntem „angajați” ai unei cauze. Suntem oameni care au trăit, fiecare într-un fel, durerea sau confuzia despre care vorbim. Fiecare persoană care face parte din echipă este aici nu doar pentru că știe să ofere ajutor, ci pentru că știe cum e să ai nevoie de el.
Încrederea și transparența sunt coloana vertebrală a tot ce facem. Ele creează acel spațiu în care o mamă poate veni să spună ce nu a mai spus niciodată nimănui. Dar ele încep cu mine. Dacă eu nu sunt transparentă, dacă nu sunt coerentă între ceea ce spun și ceea ce fac, nu pot cere nimănui să aibă încredere.
În fiecare interacțiune — fie cu o mamă aflată în criză, cu o voluntară, cu un sponsor sau cu un coleg — încerc să fiu cât mai clară, sinceră și deschisă.
„Încrederea nu vine din cuvinte frumoase, ci din fapte consecvente.”
Tocmai de aceea, când o femeie vine la noi, simte că este într-un loc unde nu trebuie să demonstreze nimic, ci doar să fie. De acolo pornește totul: vindecarea, speranța, schimbarea.
Ce ai învățat despre tine ca lider, de când conduci LifeCall?
Cred că cea mai importantă lecție pe care am învățat-o despre mine ca lider, de când conduc LifeCall, este că adevărata cale nu este să controlezi totul — ci să renunți la control. Și spun asta nu ca pe o rețetă pe care am stăpânit-o, ci ca pe un proces în care încă mă aflu.
Un punct de cotitură pentru mine a fost în iunie 2024, când am născut. M-am întrebat sincer: Ce o să mai pot face cu un prunc nou-născut care va avea nevoie de toată atenția mea — și eu vreau să i-o ofer cu toată inima? Ce va fi cu LifeCall? Va putea echipa să gestioneze totul fără mine? Sau voi putea lucra și, în același timp, să fiu acolo, cu adevărat, pentru copilul meu?
Cel mai mult m-a ajutat un cuvânt primit de la un părinte din Sfântul Munte Athos. Mi-a spus cu o claritate care m-a străpuns: „Cel mai important acum este pruncul tău. Fiecare femeie însărcinată în nevoie are îngerul ei. Dacă tu crezi că doar tu le poți ajuta… te înșeli. Dumnezeu are grijă de fiecare. Și dacă nu prin tine, atunci prin altcineva.”
Acel cuvânt m-a liniștit profund. A fost momentul în care am dat drumul celei mai mari părți din dorința de a controla. Am ales să mă las purtată și ghidată. Am luat în considerare, cu pace, că dacă va fi necesar pentru fiul meu, mă voi retrage temporar din activitate. Chiar și să suspend LifeCall, dacă va fi nevoie.
Și tocmai aici e frumusețea. Când am spus cu toată sinceritatea: „Doamne, cum vrei Tu!”, au început să vină resurse, oameni, ajutoare. La doar două săptămâni după naștere, m-am întors la lucru — nu ca președinte angajat, ci ca președinte voluntar. Sunt în concediu de creștere copil, dar alăptez și țin întâlniri pe Zoom. Iar Efrem, fiul meu, este un copil liniștit, echilibrat, vesel. O adevărată binecuvântare. E o plăcere și o ușurință să lucrez cu el lângă mine.
Și da, acum că are 11 luni și vrea să exploreze tot, mă ajută și tatăl meu — îl scoate la plimbare, ca eu să pot lucra. Am învățat că leadershipul adevărat nu se impune prin forță sau control, ci se trăiește prin încredere, curaj și abandon activ. Și că uneori, cele mai mari revelații vin din cele mai simple gesturi: un zâmbet de copil și un „Da, Doamne!” rostit din inimă.
Din momentul în care ai pus bazele Asociației Lifecall, cum a arătat, pentru tine, acel moment în care ți s-a făcut pielea de găină și ai știut că ești exact acolo unde trebuie?
Am avut mai multe momente în care mi s-a făcut pielea de găină și am știut, cu toată ființa mea, că sunt exact unde trebuie. Dar unul dintre cele mai relevante a fost în 2020, în plină pandemie, când l-am întâlnit pe soțul meu.
Ce m-a copleșit nu a fost doar faptul că a fost inspirat de ceea ce fac, ci că mi-a spus, din prima, că îmi este alături cu totul. Și nu a fost doar o promisiune. În fiecare zi a vieții mele îi simt ajutorul concret, necondiționat.
Pentru mine, asta e piele de găină: să ai un partener care nu doar că te sprijină, dar nu îți reproșează niciodată că ai stat noaptea târziu în telefoane cu o femeie în criză, sau că întâlnirile cu echipa s-au prelungit, sau că iei avionul pentru prima oară cu copilul tău în brațe, la doar 6 luni, și zbori în alt oraș doar pentru a susține o mamă să nu renunțe la gemenii ei.
Asta este iubirea matură — care se manifestă prin fapte, nu prin vorbe.
Și apoi sunt ‘coincidențele’ — sau, mai bine spus, minunile. Ajutoarele care au venit exact când nu mai știam de unde să acopăr cheltuieli, când aveam de onorat promisiuni făcute femeilor din grija noastră sau echipei. Sponsori care au apărut din senin. Resurse neașteptate. Întâlniri providențiale.
Acele momente m-au făcut să înțeleg, fără urmă de îndoială, că sunt în vocația mea. Că acesta nu este doar un proiect social, ci un drum pe care am fost chemată — cu tot ce sunt: cu fricile mele, cu visurile mele, cu forța și vulnerabilitatea mea.
Și când trăiești dintr-un loc atât de autentic, nu mai ai nevoie de validări exterioare. Ai pielea de găină și știi: sunt fix acolo unde trebuia să fiu.
Dacă ai putea să te întorci, chiar și pentru o clipă, lângă tine cea de la 19 ani, ce i-ai spune? Care e acel adevăr pe care l-ai învățat între timp și pe care, dacă l-ai fi știut atunci, ți-ar fi adus puțin mai multă pace în mijlocul furtunii?
Dacă m-aș putea întoarce pentru o clipă lângă mine, cea de la 19 ani, aș lua-o de mână — fără să o judec, fără să o cert — și i-aș spune doar atât:
„Tu nu ești fapta ta. Ești mai mult decât această durere. Ești iubită, chiar și acum. Mai ales acum.”
I-aș spune că nu trebuie să ia o decizie atât de grea singură. Că există oameni care ar fi stat lângă ea dacă ar fi știut. Că rușinea nu e o povară care trebuie purtată pe viață. Că iertarea e posibilă. Și că, da, va fi greu, dar nu imposibil — și că într-o zi, din această rană va încolți o misiune care va schimba vieți.
Adevărul pe care l-am învățat între timp — și pe care mi-aș fi dorit să-l știu atunci — este că Dumnezeu nu ne părăsește în rușine. El rămâne acolo, în cele mai întunecate alegeri ale noastre, nu ca să ne pedepsească, ci ca să ne aștepte.
Cu răbdare. Cu dragoste. Cu planuri mult mai mari decât ne putem noi imagina.
Mi-aș dori să fi știut că nu sunt stricată, că nu sunt singură și că nu e niciodată prea târziu să aleg viața — chiar și după ce am greșit.
I-aș spune fetei aceleia de 19 ani că, într-o zi, va privi în ochii fiului ei și va ști că Dumnezeu nu a terminat niciodată povestea cu ea.
Doar că ea avea nevoie să mai învețe să se iubească din nou.
Care este un lucru pe care ți-ai dori ca fiecare femeie să-l știe atunci când simte că nu mai are opțiuni?
Aș vrea ca fiecare femeie care simte că nu mai are opțiuni să știe că ceea ce trăiește acum nu este sfârșitul poveștii ei. Că disperarea nu e un verdict, ci un strigăt după ajutor. Că viața nu se reduce la acest moment — oricât de greu ar părea — și că întotdeauna există o cale. Chiar și când ea încă nu se vede.
Aș vrea să știe că nu e singură. Că există oameni, locuri, comunități — precum LifeCall — create pentru acele clipe când totul pare pierdut. Și că e în regulă să ceară ajutor. Nu este un semn de slăbiciune, ci un gest de curaj și putere.
Mai presus de toate, aș vrea să știe că valoarea ei nu stă în trecut, nici în ceea ce spun ceilalți, nici în greșelile făcute. Ci în faptul simplu că este. Că e aici.
Iar faptul că citește aceste rânduri sau ascultă aceste cuvinte înseamnă că încă are ceva de oferit.
Și dacă se ține de acel fir fragil al speranței, într-o zi, va fi ea cea care va spune altei femei: „Știu ce simți. Am trecut și eu prin asta. Am ieșit. Și tu poți.”
Când visezi cu ochii deschiși la viitorul LifeCall, ce vezi? Care este moștenirea pe care ți-ai dori s-o lași în urma ta?
Când visez cu ochii deschiși la viitorul LifeCall, văd un centru în fiecare oraș din România — un loc în care femeile aflate în criză de sarcină să nu mai fie nevoite să caute ajutor pe ascuns, în tăcere, cu sufletul frânt. Visez la o rețea de sprijin în care nicio femeie să nu se mai simtă singură, rușinată sau fără opțiuni.
„Visez la o societate care nu doar tolerează vulnerabilitatea, ci o onorează. O societate în care putem vorbi deschis despre greșeli, suferință și alegeri grele — fără frică, fără stigmat, fără rușine.”
Visez ca LifeCall să devină mai mult decât o asociație — să fie o mișcare. Un mod de a fi prezent pentru celălalt. Un limbaj nou al empatiei și curajului.
Moștenirea pe care mi-aș dori să o las nu ține de cifre sau recunoaștere. Mi-aș dori ca, într-o zi, un copil salvat cu ajutorul nostru să ajungă să salveze la rândul lui pe altcineva. Ca o femeie care a fost cândva în pragul disperării să poată spune altei femei: „Știu cum e. Dar există speranță. Și tu meriți o nouă șansă.”
Mi-aș dori ca oamenii să înțeleagă că nu trebuie să faci lucruri mari ca să schimbi lumea. E de ajuns să stai lângă cineva când toți ceilalți pleacă. Asta e moștenirea pe care o visez: oameni care nu se mai tem să aleagă viața — pentru ceilalți, dar mai ales pentru ei înșiși.
Pentru ce ești recunoscătoare, chiar acum, în acest moment al vieții tale?
Chiar acum, în acest moment al vieții mele, sunt recunoscătoare pentru simplitate. Pentru că pot ține în brațe un copil pe care îl creștem cu iubire și blândețe, știind că el e un dar și o misiune în același timp. Sunt recunoscătoare pentru soțul meu, care îmi este sprijin necondiționat, prezent în toate nuanțele vieții, nu doar în cele vizibile.
Sunt recunoscătoare pentru fiecare femeie care mi-a încredințat povestea ei și care, fără să știe, m-a învățat ce înseamnă curajul adevărat. Pentru echipa LifeCall, care nu lucrează doar cu mâinile, ci cu inima. Pentru toți oamenii care s-au oprit din drumul lor ca să ne întrebe: „Cum pot ajuta?”
Dar mai ales, sunt recunoscătoare pentru harul de a putea trăi cu sens. Să mă trezesc în fiecare dimineață și să știu că viața mea are un scop mai mare decât mine. Și pentru că, în ciuda fricilor, eșecurilor și încercărilor, am învățat că atunci când renunți la control și spui cu inima deschisă: „Doamne, cum vrei Tu”, miracolul nu întârzie să apară.
Ce îți aduce liniște în mijlocul zilelor agitate?
Pentru mine, liniștea începe întotdeauna cu rugăciunea. Fără rugăciune și fără credință, nu aș avea nicio formă reală de liniște, oricât de bine ar merge lucrurile în exterior. În cele mai agitate zile, rugăciunea mă aduce înapoi în prezent, mă așază în adevăr, îmi reașază gândurile și îmi reordonează prioritățile.
După rugăciune, liniștea vine și din lucrurile simple: când îl țin pe Efrem în brațe și simt că acolo e tot ce trebuie să fie; când îmi scrie o mamă că e bine, că a trecut peste, că a ales viața; când echipa LifeCall lucrează într-o armonie tăcută, dar plină de sens.
Dar mai ales, liniștea mea vine din convingerea profundă că nu sunt singură în această lucrare. Că nu totul stă pe umerii mei. Că, atât timp cât mă întorc în fiecare zi la sursa mea – credința – voi avea puterea de a merge mai departe. Rugăciunea e ancora mea. Fără ea, nu doar că n-aș avea liniște – n-aș putea merge mai departe cu inimă curată.
Cum îți recapeți energia când simți că ai obosit?
Când simt că obosesc – și da, se întâmplă – primul lucru pe care îl fac este să recunosc asta. Nu mai încerc să mă împing dincolo de limitele mele ca altădată. Îmi spun: „E în regulă. Ai dat mult. Acum e timpul să primești puțin.”
Îmi recapăt energia întorcându-mă la sursa mea: rugăciunea. Mă opresc, mă așez, respir și mă conectez cu Dumnezeu. Fără acel spațiu sacru al liniștii interioare, oboseala nu dispare, doar se ascunde.
Dar și foarte concret: aleg, pur și simplu, să mă odihnesc. Să dorm cât am nevoie. Să îmi permit să mă refac fizic, fără să simt vinovăție. Mi-am dat voie să nu mai rezist felului în care stau lucrurile. Uneori, adevărata putere nu e în a lupta, ci în a te abandona cu încredere – știind că totul are un rost, chiar și oboseala.
Energia mi-o iau și din îmbrățișarea fiului meu, dintr-un zâmbet de la soțul meu, dintr-o plimbare în natură sau dintr-un mesaj de mulțumire de la o femeie care ne spune: „Nu știu ce m-aș fi făcut fără voi.”
Am învățat că regenerarea nu e un moft, ci o formă profundă de iubire – față de mine, dar și față de misiunea pe care o duc. Și că atunci când am grijă de mine, pot avea grijă cu adevărat și de ceilalți.
Un vis pe care încă nu ți l-ai îndeplinit:
Un vis pe care încă nu mi l-am îndeplinit? Să am cel puțin doi-trei copii. O familie numeroasă, plină de viață, cu râsete, alergături și liniștea aceea pe care o simți doar când toți sunt acasă. Îmi doresc și o casă a mea — știu, poate sună lumesc, dar pentru mine ar fi acel loc stabil, în care să ne putem întemeia rădăcini și unde să construim, pe termen lung, nu doar un cămin, ci o temelie pentru visuri.
Și poate cel mai mare vis: să construim o comunitate suficient de mare și unită de oameni care să susțină misiunea LifeCall. Nu doar financiar, ci cu inima, cu prezența, cu dedicare. Pentru că, atunci când ai sprijin real, poți servi mai mult. Visul meu este să putem ajunge la cât mai multe femei, în cât mai multe colțuri ale țării — și să le putem spune, prin tot ce facem: „Ești importantă. Copilul tău contează. Și Dumnezeu nu te-a uitat.”
Îmi doresc ca LifeCall să ajungă acolo unde ne trimite Bunul Dumnezeu — să fim instrumentul prin care viața ajunge să fie iubită, primită, protejată.
_
Editor:
Credit foto: Arhiva Adelinei și a Asociației LifeCall
